What do you think?
Rate this book
Călătorie în iad și în rai și-n oraș
Baciul Petrache este un om simplu de la țară, muncitor și iubitor de natură, dar când vorbește pare un mare erudit și îl macină întrebări existențiale care i-au preocupat de-a lungul timpului pe mai toți marii filosofi. Știe că e un suflet bătrân și că are o menire, astfel că într-o zi se hotărăște să-și lase oile și casa de la țară și pleacă la oraș. Acolo o cunoaște pe Iana și intră într-un triunghi conjugal în care nu e sigur cine e victima și cine călăul. De aici pornește într-o odisee care îl aruncă în iad, îl aduce înapoi în oraș și îl poartă până în rai, totul în numele singurului lucru care contează cu adevărat pentru el – iubirea. În Călătorie în iad și în rai și-n oraș binele și răul sunt uneori greu de distins și nu toate tărâmurile sunt ceea ce par, iar belșugul material nu înseamnă nimic fără împlinirea spirituală. Un roman care ne arată că iubirea pură are puterea de a transcende spațiul și timpul, fără limite, și chiar de a scoate sufletele osândite din infern ori pe cele cuprinse de lumină din paradis.
364 pages, Paperback
First published April 1, 2022
2 people are currently reading
19 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 of 1 review
December 18, 2022
DAN PERȘA
CĂLĂTORIE ÎN IAD ȘI ÎN RAI ȘI-N ORAȘ
(CARTEA PĂCATELOR)
„Oricând e binevenită o poveste frumoasă.”, spune Onuț, prietenul bădiei Petrache și un posibil viitor narator-martor al viitoarelor întâmplări pe care Dan Perșa nu se poate să nu le imagineze și de-acum încolo. De unde ne vine nouă, oamenilor, foamea perpetuă de fabulație? Este această genă cea care ne-a urcat specia în vârful lanțului trofic? Și cum știm că povestea e frumoasă?
Povestea e frumoasă când e citită cu mirarea aceea care anulează gravitația, mundanul. Titlul este o trimitere directă la Dante și divina sa comedie, iar pe Petrache îl știm, este eroul vestitor de arcă al lumii Scăenilor, călătorul în timp (e la a patra reîncarnare) și spațiu (merge în oraș, în iad și în rai). Și pentru că frecventa citare a Comediei ne obligă, ar fi util să citim Călătoria conform celor patru niveluri de interpretare ale operei literare pe care Dante însuși le-a stabilit în Convivio: 1) literal, 2)alegoric, 3)moral și 4)anagogic.
1) Este greu de urmărit firul narativ al Călătoriei și ar fi nedrept pentru cititori să-l desfășurăm aici. Să spunem, doar, că, în urma unui proces de ruminație întrerupt de episoade de clarviziune, ciobanul Petrache se hotărăște să părăsească peisajul bucolic al Scăenilor ca să vestească oamenilor. Pentru că nu știe ce anume are de vestit, dar și pentru că întinerește văzând cu ochii (vezi și nuvela lui Scott Fitzgerald, Straniul caz al lui Benjamin Button), bădia se mută în oraș, își cumpără pământ în Pipera, se îmbogățește, se îndrăgostește, iubește și, pentru că află care era misiunea lui în această întrupare îngăduită de Dumnezeu, coboară din oraș în iad și apoi urcă în rai, pentru a se întoarce, într-un sfârșit, pe pământ.
2) Fiind un roman postmodern, Călătoria în iad și-n rai și-n oraș are toate însușirile unui metatext care desface, dezmembrează, descompune, cu o ironie specifică, citate, clișee, locuri comune. Petrache are obsesia apocalipticului („sfârșitul lumii se apropie”), dar el nu este un resemnat care privește în gol spre un cer nelocuit, ci, dimpotrivă, se află într-un dialog continuu cu divinitatea, îndeplinindu-i cu sfințenie poruncile pe care mai mult le intuiește, le deduce, odată ce acestea îi sunt transmise prin intermediul visului sau transelor. Astfel, deși înviat precum Lazăr, însă de patru ori, Petrache uită de fiecare dată care este lecția pe care trebuie să o învețe, care este menirea lui (și a omului, în general), lucru care devine motivul reîncarnărilor sale. Călătoria lui Petrache se desfășoară într-un univers antropocentric, omul luând naștere din „nunta alchimică a divinității cu materia”, de unde și precaritatea existenței sale. Deși ajutat de o sumedenie de maeștri spirituali pe care îi cunoaște din viețile anterioare (meșterul Petre, lăutarul Ghiocel, conul Manolache), de îngerul Gore sau Darșa, Petrache cunoaște extazul dragostei și agonia pierderii alături de sufletul său pereche, Iana, pe care o întâlnește în diferite avataruri până află că „lumea se răscumpără prin dragostea dintre un bărbat și o femeie. Lumea e născută din dragoste și se răscumpără prin dragoste, oricâte greșeli ne este dat să facem, oricâte păcate ne umplu sufletul”. Iar chemarea noastră este să ne găsim „Ființa. Cea nepieritoare.”
Deși este un text hibrid, cu multiple decupaje, pastișe, inserări metatextuale, personaje care se mișcă în voie, călătorind alături de Petrache (Emil Cioran, de exemplu), povestea respiră aerul proaspăt al acestei convenții perfect controlate de autor. Ai uneori senzația că romanul este unul istoric, cu o intenție clară de recuperare a unor momente importante (falansterul de la Scăieni, revoluția din 1989), poate și datorită obsesivei întrebări retorice: „Dar pe unde rătăcește România?” sau chiar de intervenție în istorie („Să opresc Holocaustul, Gulagul, tranziția?”). În plan alegoric, omul intră din oraș direct în iad, legătura între cele două „spații” fiind una imediată. Petrache nu trebuie să ia niciun mijloc de transport special, el coboară în beciul casei sale și ajunge, prin sfincterul dintre picioarele zeiței Junona, însoțit de Iana, să cutreiere coridoarele labirintice ale iadului și să-i întâlnească (asemenea poetului Dante) locuitorii, draci de toate mărimile, care-și îndeplinesc, conform unui plan managerial prost întocmit, diversele lor treburi. Unii te aduc la deznădejde cu sarcasmul lor, alții proiectează coșmaruri (vezi și The BFG, de Roald Dahl), alții aduc molimi de tot felul, printre care celebrul COVID, pe care Petrache, în calitatea lui de erou salvator, îl slăbește și-l împuținează, aruncându-i demonului toți cățeii de usturoi pe care îi avea asupra sa (aparent, usturoiul este un articol de igienă personală de care bădia nu se lipsește niciodată, căci nu se știe când trebuie să-ți reîmprospătezi respirația). De mână cu Iana, ființa luminoasă înzestrată cu harul stăpânirii demonilor, de care aceștia fug mâncând pământul cu o iuțime care ne face să ne gândim la umorul lui Creangă, Petrache eliberează suflete din bolgii, printre care și pe cel al Zeldei, invocând numele Tatălui și al Fiului. Trebuie să cobori în iadul ființei tale, să-ți stăpânești demonii și să-ți construiești biserică acolo, pentru a te elibera pe tine și pe cei dragi ție, pare să spună Petrache. Mai mult decât atât, poți întoarce înapoi pe pământ sufletele celor morți dacă puterea dragostei tale este atât de mare încât să încalci „pravilele cerești și legile divine”, ceea ce bădia face, înviind-o pe Iana. ”Omul e ca păpușile rusești. Câte păpuși încap în păpușa cea mare?” De câte ori trebuie să trecem prin duhoarea de nesuportat a scârnelor demonice sau să orbecăim prin lumina necreată, orbitoare, a îngerilor pentru a înțelege că ne putem salva doar aici, pe pământ, prin dragoste, alături de sufletul-pereche dăruit nouă de la începutul lumii, și pe care îl pierdem și trebuie să-l găsim mereu, iară și iară, ca să înțelegem cine suntem, în miezul nostru cel mai adânc.
3) Ce are atât de special bădia Petrache, născut în 1800, încât Dumnezeu îi îngăduie să stea atât de mult pe pământ, să ajungă în iad și-n rai și să se întoarcă? Mânat mereu de un dor de ducă, ar putea fi un personaj picaresc dacă nu i-ar lipsi cu totul componenta frivolă. Ciobanul filosof care cutreieră munții cu mioarele lui alături de câinele Bucur, care învață să citească de pe cărțile cu litere de fosfor ale conului Manolache, care fură manuscrisul clucerului Dragomir din cabana colonelului Vărzaru, fără prea multe remușcări, pentru a avea acces la comorile de idei ascunse acolo, împărtășește valorile tradiționale ale lui Ilie Moromete, dar este mult mai flexibil și adaptabil la schimbările lumii moderne decât acesta din urmă. „Și el iubește pământul pe care s-a născut și limba pe care o vorbește [...]strămoșii îngropați în acel pământ. Și copiii care merg la școală cu ghiozdănelul lor. Strămoșii și ghiozdanul, iată pentru ce lupta omenirea, fiecare pe palma sa de pământ.” Petrache înțelege prăpastia dintre bine și rău, dar poate să o treacă, bunăoară călătorind în iad, pentru a sluji binele și a salva sufletul Ianei. Chinuie dracii arătându-le imaginea iubitei sale și crucea și-i pune la treabă, făcându-i să zidească biserică la ei în bătătură, dar îngăduindu-le și mici plăceri: (să fumeze din tutunul lăsat de Ivan Turbincă). Iana, însă, nu mai e acolo. Nu numai că nu pierduse multă vreme în iad, dar eliberase și toate sufletele din bolgii, cu excepția unuia singur care nu dorise să plece, Cioran, „pentru că la Nimic a jinduit toată viața, iar acum îl are la îndemână, spre desfătarea lui.” La plecare, Petrache lasă iadul gol, îl ia cu el și pe simpaticul Cioran (poreclit Nihilă) și se îndreaptă spre rai, să-i găsească sufletul Ianei și s-o aducă înapoi la el. Moralitatea sa înaltă, calitatea ideilor sale care sparg șabloanele „ortodoxe”, înțelegerea profundă a dragostei trupești și a nevoilor umane îl fac pe Dumnezeu să-l iubească pe Petrache și să-l lase să se plimbe nestingherit prin spațiu și timp.
4) De la distanță, spiritualitatea lui Petrache ține de o ortodoxie originală (ne ferim să spunem originară, având în vedere că Înălțarea Profetului Isaia este un text canonic doar în Biserica Ortodoxă Etiopiană), în care „Cerul este împrejmuit de un zid de taine”, dar Taina poate fi spartă, pentru că zidurile sunt construite din Cuvântul cu care a construit Dumnezeu lumea. Petrache vrea și el, ca și Miron Dragomir, să nu se oprească în drumul lui spre Cer, așa cum fac cei cărora li se dau puteri (clarviziunea, telekinezia, citirea gândurilor), care se unesc cu Dumnezeu, devin Dumnezeu și se opresc acolo. După Dumnezeu, Petrache vede Absolutul, și acolo vrea el să ajungă. Dar atunci, cine este Arhitectul care a construit miezul lumii, dacă Dumnezeu este doar povățuitorul și îndrumătorul nostru, rolul său fiind de a contracara un rău preexistent, se întreabă bădia Petrache. În drumul lor prin iad, Petrache și Iana eliberează suflete omenești care se ridică la cer ca să respire aerul plin de viață al tăriilor. Atras de miresmele dumnezeiești, un drac mai mic se ridică și el, redevenind înger, ca la început, îndeplinind profeția (anticanonică) a lui Evdochimov despre mântuirea diavolului. Iana, pe de altă parte, îi demonstrează bădiei transmigrația sufletelor, povestindu-i viețile lor anterioare, despre copiii pe care-i avuseseră și evoluția acestora. Astfel, cheia spirituală propusă de Călătoria în iad și-n rai și-n oraș pare a fi descoperirea identității prin asumarea dragostei în cuplu, acceptarea păcatelor și sublimarea lor. Adam și Eva, multiplicați la nesfârșit, înlănțuiți în energia aceea necreată care îi transportă prin timp și îi face să-și amintească mereu cine sunt, par a fi unica rețetă de supraviețuire pe acest Pământ, ceea ce face, așa cum spune Onuț, din această carte, o poveste frumoasă.
CĂLĂTORIE ÎN IAD ȘI ÎN RAI ȘI-N ORAȘ
(CARTEA PĂCATELOR)
„Oricând e binevenită o poveste frumoasă.”, spune Onuț, prietenul bădiei Petrache și un posibil viitor narator-martor al viitoarelor întâmplări pe care Dan Perșa nu se poate să nu le imagineze și de-acum încolo. De unde ne vine nouă, oamenilor, foamea perpetuă de fabulație? Este această genă cea care ne-a urcat specia în vârful lanțului trofic? Și cum știm că povestea e frumoasă?
Povestea e frumoasă când e citită cu mirarea aceea care anulează gravitația, mundanul. Titlul este o trimitere directă la Dante și divina sa comedie, iar pe Petrache îl știm, este eroul vestitor de arcă al lumii Scăenilor, călătorul în timp (e la a patra reîncarnare) și spațiu (merge în oraș, în iad și în rai). Și pentru că frecventa citare a Comediei ne obligă, ar fi util să citim Călătoria conform celor patru niveluri de interpretare ale operei literare pe care Dante însuși le-a stabilit în Convivio: 1) literal, 2)alegoric, 3)moral și 4)anagogic.
1) Este greu de urmărit firul narativ al Călătoriei și ar fi nedrept pentru cititori să-l desfășurăm aici. Să spunem, doar, că, în urma unui proces de ruminație întrerupt de episoade de clarviziune, ciobanul Petrache se hotărăște să părăsească peisajul bucolic al Scăenilor ca să vestească oamenilor. Pentru că nu știe ce anume are de vestit, dar și pentru că întinerește văzând cu ochii (vezi și nuvela lui Scott Fitzgerald, Straniul caz al lui Benjamin Button), bădia se mută în oraș, își cumpără pământ în Pipera, se îmbogățește, se îndrăgostește, iubește și, pentru că află care era misiunea lui în această întrupare îngăduită de Dumnezeu, coboară din oraș în iad și apoi urcă în rai, pentru a se întoarce, într-un sfârșit, pe pământ.
2) Fiind un roman postmodern, Călătoria în iad și-n rai și-n oraș are toate însușirile unui metatext care desface, dezmembrează, descompune, cu o ironie specifică, citate, clișee, locuri comune. Petrache are obsesia apocalipticului („sfârșitul lumii se apropie”), dar el nu este un resemnat care privește în gol spre un cer nelocuit, ci, dimpotrivă, se află într-un dialog continuu cu divinitatea, îndeplinindu-i cu sfințenie poruncile pe care mai mult le intuiește, le deduce, odată ce acestea îi sunt transmise prin intermediul visului sau transelor. Astfel, deși înviat precum Lazăr, însă de patru ori, Petrache uită de fiecare dată care este lecția pe care trebuie să o învețe, care este menirea lui (și a omului, în general), lucru care devine motivul reîncarnărilor sale. Călătoria lui Petrache se desfășoară într-un univers antropocentric, omul luând naștere din „nunta alchimică a divinității cu materia”, de unde și precaritatea existenței sale. Deși ajutat de o sumedenie de maeștri spirituali pe care îi cunoaște din viețile anterioare (meșterul Petre, lăutarul Ghiocel, conul Manolache), de îngerul Gore sau Darșa, Petrache cunoaște extazul dragostei și agonia pierderii alături de sufletul său pereche, Iana, pe care o întâlnește în diferite avataruri până află că „lumea se răscumpără prin dragostea dintre un bărbat și o femeie. Lumea e născută din dragoste și se răscumpără prin dragoste, oricâte greșeli ne este dat să facem, oricâte păcate ne umplu sufletul”. Iar chemarea noastră este să ne găsim „Ființa. Cea nepieritoare.”
Deși este un text hibrid, cu multiple decupaje, pastișe, inserări metatextuale, personaje care se mișcă în voie, călătorind alături de Petrache (Emil Cioran, de exemplu), povestea respiră aerul proaspăt al acestei convenții perfect controlate de autor. Ai uneori senzația că romanul este unul istoric, cu o intenție clară de recuperare a unor momente importante (falansterul de la Scăieni, revoluția din 1989), poate și datorită obsesivei întrebări retorice: „Dar pe unde rătăcește România?” sau chiar de intervenție în istorie („Să opresc Holocaustul, Gulagul, tranziția?”). În plan alegoric, omul intră din oraș direct în iad, legătura între cele două „spații” fiind una imediată. Petrache nu trebuie să ia niciun mijloc de transport special, el coboară în beciul casei sale și ajunge, prin sfincterul dintre picioarele zeiței Junona, însoțit de Iana, să cutreiere coridoarele labirintice ale iadului și să-i întâlnească (asemenea poetului Dante) locuitorii, draci de toate mărimile, care-și îndeplinesc, conform unui plan managerial prost întocmit, diversele lor treburi. Unii te aduc la deznădejde cu sarcasmul lor, alții proiectează coșmaruri (vezi și The BFG, de Roald Dahl), alții aduc molimi de tot felul, printre care celebrul COVID, pe care Petrache, în calitatea lui de erou salvator, îl slăbește și-l împuținează, aruncându-i demonului toți cățeii de usturoi pe care îi avea asupra sa (aparent, usturoiul este un articol de igienă personală de care bădia nu se lipsește niciodată, căci nu se știe când trebuie să-ți reîmprospătezi respirația). De mână cu Iana, ființa luminoasă înzestrată cu harul stăpânirii demonilor, de care aceștia fug mâncând pământul cu o iuțime care ne face să ne gândim la umorul lui Creangă, Petrache eliberează suflete din bolgii, printre care și pe cel al Zeldei, invocând numele Tatălui și al Fiului. Trebuie să cobori în iadul ființei tale, să-ți stăpânești demonii și să-ți construiești biserică acolo, pentru a te elibera pe tine și pe cei dragi ție, pare să spună Petrache. Mai mult decât atât, poți întoarce înapoi pe pământ sufletele celor morți dacă puterea dragostei tale este atât de mare încât să încalci „pravilele cerești și legile divine”, ceea ce bădia face, înviind-o pe Iana. ”Omul e ca păpușile rusești. Câte păpuși încap în păpușa cea mare?” De câte ori trebuie să trecem prin duhoarea de nesuportat a scârnelor demonice sau să orbecăim prin lumina necreată, orbitoare, a îngerilor pentru a înțelege că ne putem salva doar aici, pe pământ, prin dragoste, alături de sufletul-pereche dăruit nouă de la începutul lumii, și pe care îl pierdem și trebuie să-l găsim mereu, iară și iară, ca să înțelegem cine suntem, în miezul nostru cel mai adânc.
3) Ce are atât de special bădia Petrache, născut în 1800, încât Dumnezeu îi îngăduie să stea atât de mult pe pământ, să ajungă în iad și-n rai și să se întoarcă? Mânat mereu de un dor de ducă, ar putea fi un personaj picaresc dacă nu i-ar lipsi cu totul componenta frivolă. Ciobanul filosof care cutreieră munții cu mioarele lui alături de câinele Bucur, care învață să citească de pe cărțile cu litere de fosfor ale conului Manolache, care fură manuscrisul clucerului Dragomir din cabana colonelului Vărzaru, fără prea multe remușcări, pentru a avea acces la comorile de idei ascunse acolo, împărtășește valorile tradiționale ale lui Ilie Moromete, dar este mult mai flexibil și adaptabil la schimbările lumii moderne decât acesta din urmă. „Și el iubește pământul pe care s-a născut și limba pe care o vorbește [...]strămoșii îngropați în acel pământ. Și copiii care merg la școală cu ghiozdănelul lor. Strămoșii și ghiozdanul, iată pentru ce lupta omenirea, fiecare pe palma sa de pământ.” Petrache înțelege prăpastia dintre bine și rău, dar poate să o treacă, bunăoară călătorind în iad, pentru a sluji binele și a salva sufletul Ianei. Chinuie dracii arătându-le imaginea iubitei sale și crucea și-i pune la treabă, făcându-i să zidească biserică la ei în bătătură, dar îngăduindu-le și mici plăceri: (să fumeze din tutunul lăsat de Ivan Turbincă). Iana, însă, nu mai e acolo. Nu numai că nu pierduse multă vreme în iad, dar eliberase și toate sufletele din bolgii, cu excepția unuia singur care nu dorise să plece, Cioran, „pentru că la Nimic a jinduit toată viața, iar acum îl are la îndemână, spre desfătarea lui.” La plecare, Petrache lasă iadul gol, îl ia cu el și pe simpaticul Cioran (poreclit Nihilă) și se îndreaptă spre rai, să-i găsească sufletul Ianei și s-o aducă înapoi la el. Moralitatea sa înaltă, calitatea ideilor sale care sparg șabloanele „ortodoxe”, înțelegerea profundă a dragostei trupești și a nevoilor umane îl fac pe Dumnezeu să-l iubească pe Petrache și să-l lase să se plimbe nestingherit prin spațiu și timp.
4) De la distanță, spiritualitatea lui Petrache ține de o ortodoxie originală (ne ferim să spunem originară, având în vedere că Înălțarea Profetului Isaia este un text canonic doar în Biserica Ortodoxă Etiopiană), în care „Cerul este împrejmuit de un zid de taine”, dar Taina poate fi spartă, pentru că zidurile sunt construite din Cuvântul cu care a construit Dumnezeu lumea. Petrache vrea și el, ca și Miron Dragomir, să nu se oprească în drumul lui spre Cer, așa cum fac cei cărora li se dau puteri (clarviziunea, telekinezia, citirea gândurilor), care se unesc cu Dumnezeu, devin Dumnezeu și se opresc acolo. După Dumnezeu, Petrache vede Absolutul, și acolo vrea el să ajungă. Dar atunci, cine este Arhitectul care a construit miezul lumii, dacă Dumnezeu este doar povățuitorul și îndrumătorul nostru, rolul său fiind de a contracara un rău preexistent, se întreabă bădia Petrache. În drumul lor prin iad, Petrache și Iana eliberează suflete omenești care se ridică la cer ca să respire aerul plin de viață al tăriilor. Atras de miresmele dumnezeiești, un drac mai mic se ridică și el, redevenind înger, ca la început, îndeplinind profeția (anticanonică) a lui Evdochimov despre mântuirea diavolului. Iana, pe de altă parte, îi demonstrează bădiei transmigrația sufletelor, povestindu-i viețile lor anterioare, despre copiii pe care-i avuseseră și evoluția acestora. Astfel, cheia spirituală propusă de Călătoria în iad și-n rai și-n oraș pare a fi descoperirea identității prin asumarea dragostei în cuplu, acceptarea păcatelor și sublimarea lor. Adam și Eva, multiplicați la nesfârșit, înlănțuiți în energia aceea necreată care îi transportă prin timp și îi face să-și amintească mereu cine sunt, par a fi unica rețetă de supraviețuire pe acest Pământ, ceea ce face, așa cum spune Onuț, din această carte, o poveste frumoasă.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Displaying 1 of 1 review