What do you think?
Rate this book


520 pages, Paperback
First published January 1, 2014
„Povești și doine, ghicitori, eresuri...”
O bătrână. Adusă de spate, gârbovită, îi văd doar sveterul negru, umerii osoși, baticul mare și negru care-i învăluie. Încălzește între palme o minusculă ceașcă de cafea, o acoperă cu farfurioara, pe care o rotește, o clatină, o apasă cu degetele-i osoase peste gura ceștii, de parcă s-ar teme să nu sară ceva dintr-însa.
Mă așez. Salut. Perna de piele a fotoliului e incomod de tare.
Bătrâna se uită la mine, mă salută, îmi spune pe nume. Are ochi cenușii, reci, chip sever, voce glacială.
Lemnul scârțâie sub unghia mea, în jurul degetului meu ninge cu făină, chipul Tatei îl desenez în făină, e încruntat, însă știu că nu pe mine e supărat, pe alții e supărat, pe mine mă iubește. Știu că în spatele încruntării se află un zâmbet, știu că aș putea să și desenez acel zâmbet, n-o fac, stau, privesc, apoi desenez și chipul Mamei, nu numai degetul mă doare, ci și brațul, și spatele, și picioarele, atât de tare apăs cu degetul, încât toate mă dor. Chipul Mamei e trist, însă știu că nu din cauza mea, iar dincolo de tristețea ei se ascunde pe undeva și bucuria, mă uit la ei și ei se uită la mine din făină.
Îi strâng mâna între palme, știu ce-ar trebui să fac, ar trebui să-i apăs inelarul în zăpadă, făcându-l să deseneze fulgere și flori, să deseneze soare, să deseneze lună, îi privesc fața, dincolo de ridurile ei văd chipul Mamei, chipul meu. Ar trebui să mă răstesc la ea, să-i lovesc inelul de capota ninsă, să-i poruncesc să trăiască, asta ar trebui.
Îi las mâna, mă dau un pas înapoi.
Ochii Bunicii se deschid.