What do you think?
Rate this book
Arta Compromisului
Un scriitor nu poate pretinde ca ar detine adevarul absolut si ca parerile lui ar fi infailibile. Scriitorul este doar un observator si un comentator al vietii, dar mai ales al contemporaneitatii sale. Scriitor, neerijandu-se in judecator, obligat sa aplice fie codul civil, fie pe cel penal, nu da sentinte: constata.
Dupa lectura multor carti ramai cu un gust amar. Am invidiat de cand ma stiu autorii care te fac sa razi. Ce har nemaipomenit: analizand necrutator lumea in care traiesti, sa starnesti totusi hohote de ras. Face fiecare ce poate. De multe ori, oamenii se-nseala unii asupra altora. Se pot insela si asupra lor insisi. Fara sa vrea.
Grav este cand simuleaza orbirea si inselarea. Despre acestea din urma este vorba in cartea de fata. Conformismul, ca si compromisul, nu face economie de mijloace: astazi, ca si ieri, ca si maine, ca totdeauna; desi de-o perfecta monotonie si necontinand nimic imprevizibil, vrea sa creeze si sa-si creeze iluzia ca schimbandu-si recuzita isi schimba continutul.
Pe lume exista prosti cinstiti, prin voia Domnului, dar si mai multi simulanti ai prostiei, care-i prostesc pe altii de-adevaratelea. Printre cei care simt voluptatea de-a imita personajele la moda se numara si snobii. Ei alcatuiesc o congregatie importanta, usor de manipulat, pe care manipulatorii se bizuie, facandu-se ca o iau in serios.
Dupa lectura multor carti ramai cu un gust amar. Am invidiat de cand ma stiu autorii care te fac sa razi. Ce har nemaipomenit: analizand necrutator lumea in care traiesti, sa starnesti totusi hohote de ras. Face fiecare ce poate. De multe ori, oamenii se-nseala unii asupra altora. Se pot insela si asupra lor insisi. Fara sa vrea.
Grav este cand simuleaza orbirea si inselarea. Despre acestea din urma este vorba in cartea de fata. Conformismul, ca si compromisul, nu face economie de mijloace: astazi, ca si ieri, ca si maine, ca totdeauna; desi de-o perfecta monotonie si necontinand nimic imprevizibil, vrea sa creeze si sa-si creeze iluzia ca schimbandu-si recuzita isi schimba continutul.
Pe lume exista prosti cinstiti, prin voia Domnului, dar si mai multi simulanti ai prostiei, care-i prostesc pe altii de-adevaratelea. Printre cei care simt voluptatea de-a imita personajele la moda se numara si snobii. Ei alcatuiesc o congregatie importanta, usor de manipulat, pe care manipulatorii se bizuie, facandu-se ca o iau in serios.
- GenresRomanian Literature
208 pages, Paperback
First published January 1, 2002
26 people are currently reading
320 people want to read
About the author
Ileana Vulpescu
23 books171 followersIleana Vulpescu (n. 21 mai 1932, Bratovoești, județul Dolj) este o prozatoare și romancieră română.
După o licență in litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).
A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.
Cel mai cunoscut roman al ei este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_V...
După o licență in litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).
A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.
Cel mai cunoscut roman al ei este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_V...
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 17 of 17 reviews
June 9, 2024
În primul rând am observat o confuzie a autoarei în ceea ce privește evoluția personajelor și evenimentele din viața lor. Autoarea face o radiografie la rece a societății noastre de după decembrie '89 și a haosului social de atunci. Aș zice că o concluzie scurtă ar fi cam așa "Pleacă ai voștri vin ai noștri noi rămânem tot ca proștii".
July 3, 2019
<< Time and again, you are glad too early and repent too late. Why has this thought come to me? I have never been glad, nor too early, nor late, nor too late. Because I don't know how to enjoy myself. As to laugh, I rarely laugh. Once I read in a book that the man cries much easier than laughs; so, for a dramatic author is much easier to compose a play to squeeze your tears than one to make you laugh. The comedy has almost disappeared and not just here at our side, on the East, but everywhere else... >>
The Art of Compromise is a sequel to the Art of Conversation. I wasn’t aware of it because as I finished The Art of Conversation there was nowhere any indication that this is to be followed up. Fortunately the close to my home library had it on stock so I picked it up during my last weekly trip on the site.
I was anxious to see what happened with the woman doctor Sanziana Hangan, the main heroine of The Art of Conversation, who, on the closing of the first book, married with her oldest best friend, also a doctor, and what has become of their marriage. Sadly, out from page two it is openly shared that her new marriage failed as well and the ex-husband flew to US to reunite with his son, from a previous marriage, and also to be nearer to his first ex-wife, already in a new marital relation. What to make of it? Ten years of married life comprised in a brief summary of two pages. What then to be discovered in the next 328 pages?
My first impulse and feeling was that all Ileana Vulpescu's books are so very sad [I read five so far]. Everything is a failure. It is tiring this shortage, this crystal clear poverty of happiness.
The novel resumes the story from the end of years '70 and continues with the worst period of communist regime, with its fall during the December ‘89 so-called revolution, and then concludes with the new chapter of the so called democratic regime. There is not a main, straightforward plot but many sub-plots, each introducing an individual or couple of individuals with their respective background stories.
There are few but representative characters, well portrayed in their specific features, and who constitute a pleiade of the social milieu of those times. Before and after communist regime was over, all these protagonists are equipped with a permanent and profound dissatisfaction sentiment, regardless of their social status, personal life, material and financial status.
People, in general, manifest a continuous dissatisfaction towards their life, towards their surrounding environment, which was not an example of virtue and, largely, of competence, towards the political regime, from which some tried to squeeze the best of its advantages and favors, others - the majority - tried to survive, and some - quite many - gave up, being smashed and filling fast the cemeteries and crematories.
I have highly admired one of these characters: he is a WWII East-front ex-prisoner, 14 years Siberia forced camp survivor, freed eventually to return to his own country in 1958, to find that at home his wife and daughter flew in 1945 to US and made there a new life, while his is without any future, if not dead already.
His life was crushed, like of anyone who didn’t give any two penny on it, because that life had revealed to him all its mechanisms in all their disgusting ugliness. He saw what was sublime in man: the courage, the spirit of sacrifice, the mercy. But, he saw also vileness, betrayal, servitude. He read almost everything as maybe to learn some novelty about the depths of man.
And he used to say << I understand those who read and those who do not read. I dare tell you how tedious I feel literature is, also the movies. Everything. Or the platitudes of minor experiences and of mediocre souls, or the exuberance without reason. When you get down to the bottom of hell, the trouble is that the others ... seem without consistency, solidity and firmness... or they seem pretenders. And laughter, healthy laughter seems to die. This is a sign of devitalization of the world. To be gone, the world does not go, but it does not even live. You actually live as much as you have a dose of unconsciousness, of ignorance of the world. When you find out the tricks of world, you do not live anymore, you go from one day to the next and so on and so forth. Repulsion, contempt kills the love of life. Do not mind telling you what I'm telling you... I've been thinking many times that after seeing everything we've seen, those who've passed through what we've been, it's better to have died. Unfortunately, the world does not learn anything from history. It just learns how to amplify horror. Forgets, forgets so not to explode from so much collected memory. Forgets, so to defend itself...>>
In communism, on the social plane, each was pretending as they could: some – to take the best of dishes, some – on the middle level, majority – to survive. Eating your tongue or stitching your tongue so not to jeopardize the ‘liberty’ and the career was the most known compromise. However, there was a concession they couldn't live without under the rules of times. Art and love seem to be the only sources of joy in life. Therefore, they must be protected in the inner core as a single and inalienable wealth.
Eventually, it's all about holding yourself up and keeping your face in front of "surprises." If you're still wondering about people, that's a sign of youth and a sign that you've lived in a single regime, and that you made notions or fancied about the one you did not live in.
<< Along with the Decalogue, as a norm of co-existence, as a norm for the soul of man, I would put the poem "If", those high and caressing precepts of Kipling in the face of adversity coming from his fellows. The world is ugly. Let's take from it what is wronged beautifully: listen to Vivaldi, Mozart, Beethoven, and others on the same line of beautiful "mistakes". >>
The Art of Compromise is a sequel to the Art of Conversation. I wasn’t aware of it because as I finished The Art of Conversation there was nowhere any indication that this is to be followed up. Fortunately the close to my home library had it on stock so I picked it up during my last weekly trip on the site.
I was anxious to see what happened with the woman doctor Sanziana Hangan, the main heroine of The Art of Conversation, who, on the closing of the first book, married with her oldest best friend, also a doctor, and what has become of their marriage. Sadly, out from page two it is openly shared that her new marriage failed as well and the ex-husband flew to US to reunite with his son, from a previous marriage, and also to be nearer to his first ex-wife, already in a new marital relation. What to make of it? Ten years of married life comprised in a brief summary of two pages. What then to be discovered in the next 328 pages?
My first impulse and feeling was that all Ileana Vulpescu's books are so very sad [I read five so far]. Everything is a failure. It is tiring this shortage, this crystal clear poverty of happiness.
The novel resumes the story from the end of years '70 and continues with the worst period of communist regime, with its fall during the December ‘89 so-called revolution, and then concludes with the new chapter of the so called democratic regime. There is not a main, straightforward plot but many sub-plots, each introducing an individual or couple of individuals with their respective background stories.
There are few but representative characters, well portrayed in their specific features, and who constitute a pleiade of the social milieu of those times. Before and after communist regime was over, all these protagonists are equipped with a permanent and profound dissatisfaction sentiment, regardless of their social status, personal life, material and financial status.
People, in general, manifest a continuous dissatisfaction towards their life, towards their surrounding environment, which was not an example of virtue and, largely, of competence, towards the political regime, from which some tried to squeeze the best of its advantages and favors, others - the majority - tried to survive, and some - quite many - gave up, being smashed and filling fast the cemeteries and crematories.
I have highly admired one of these characters: he is a WWII East-front ex-prisoner, 14 years Siberia forced camp survivor, freed eventually to return to his own country in 1958, to find that at home his wife and daughter flew in 1945 to US and made there a new life, while his is without any future, if not dead already.
His life was crushed, like of anyone who didn’t give any two penny on it, because that life had revealed to him all its mechanisms in all their disgusting ugliness. He saw what was sublime in man: the courage, the spirit of sacrifice, the mercy. But, he saw also vileness, betrayal, servitude. He read almost everything as maybe to learn some novelty about the depths of man.
And he used to say << I understand those who read and those who do not read. I dare tell you how tedious I feel literature is, also the movies. Everything. Or the platitudes of minor experiences and of mediocre souls, or the exuberance without reason. When you get down to the bottom of hell, the trouble is that the others ... seem without consistency, solidity and firmness... or they seem pretenders. And laughter, healthy laughter seems to die. This is a sign of devitalization of the world. To be gone, the world does not go, but it does not even live. You actually live as much as you have a dose of unconsciousness, of ignorance of the world. When you find out the tricks of world, you do not live anymore, you go from one day to the next and so on and so forth. Repulsion, contempt kills the love of life. Do not mind telling you what I'm telling you... I've been thinking many times that after seeing everything we've seen, those who've passed through what we've been, it's better to have died. Unfortunately, the world does not learn anything from history. It just learns how to amplify horror. Forgets, forgets so not to explode from so much collected memory. Forgets, so to defend itself...>>
In communism, on the social plane, each was pretending as they could: some – to take the best of dishes, some – on the middle level, majority – to survive. Eating your tongue or stitching your tongue so not to jeopardize the ‘liberty’ and the career was the most known compromise. However, there was a concession they couldn't live without under the rules of times. Art and love seem to be the only sources of joy in life. Therefore, they must be protected in the inner core as a single and inalienable wealth.
Eventually, it's all about holding yourself up and keeping your face in front of "surprises." If you're still wondering about people, that's a sign of youth and a sign that you've lived in a single regime, and that you made notions or fancied about the one you did not live in.
<< Along with the Decalogue, as a norm of co-existence, as a norm for the soul of man, I would put the poem "If", those high and caressing precepts of Kipling in the face of adversity coming from his fellows. The world is ugly. Let's take from it what is wronged beautifully: listen to Vivaldi, Mozart, Beethoven, and others on the same line of beautiful "mistakes". >>
January 18, 2014
Este continuarea la Arta Conversatiei. O carte care merita citita mai ales in vremurile tulburi de acum.
April 1, 2014
Pleava si gunoaiele sunt "valorile" intre care penduleaza viata noastra.
June 4, 2012
After reading several books stay with a bitter taste. I envied the authors know when I make you laugh. What amazing grace: analyzing unforgiving world you live, to stir up yet more laughter. Make every can. Many times, people cheating each other. You can cheat and on themselves. Unwittingly.
This is a remark made by the author of this book and is give all the description you need to make you read it. The book/author is make you feel there, crying or laughing with them.
This is a remark made by the author of this book and is give all the description you need to make you read it. The book/author is make you feel there, crying or laughing with them.
May 17, 2022
În limba română - https://bombitaluivladmusatescu.blogs...
In English - http://bombitaluivladmusatescuenglish...
In English - http://bombitaluivladmusatescuenglish...
June 14, 2021
“ …imi simt viata ca pe-un vas scapat din maini si facut tandari. “
December 27, 2022
Îmbătrâniseră frumos la trup şi la suflet. Îndeplineau cele trei condiţii care s-ar părea că fac bătrâneţea suportabilă şi pentru cine-i este spectator: să nu-ţi povesteşti viaţa, să nu dai sfaturi, să nu te vaiţi.
December 22, 2021
"Omului i se detrachează mintea, contaminându-se de la putreziciunea din suflet, unde, în loc de-o corolă de lumină i-a crescut un zgîrci puturos. Plăcerea de-a batjocori e semnul unui sindrom de degradare majoră; attracția către hidos, către patologic. Plăcerea de-a mirosi stîrvuri. Una e să critici detașat, alta e să vrei să ucizi și să stai călare pe cadavru".
November 25, 2021
Despre nedreptatea si suferinta de zi cu zi, ce transcend dincolo de contextul social si politic - mult prea multa tristete si resemnare amara se revarsa din aceste pagini, iar stilul de scriere reuseste sa le expuna din plin.
June 2, 2020
O radiografie a vremurilor pe care le traim, o prezentare a naturii umane - in stilul savuros cu care autoarea ne-a obisnuit in “Arta conversatiei”.
June 23, 2021
”De multe ori te bucuri prea devreme şi te căieşti prea târziu”. De ce mi-o fi venit gândul ăsta? Eu de bucurat nu m-am bucurat niciodată, nici prea devreme, nici târziu, nici prea târziu. Pentru că nu ştiu să mă bucur. Şi de râs, râd foarte rar. Am citit cândva, într-o carte, că omul plânge mult mai uşor decât râde; în consecinţă, unui autor dramatic îi e mult mai uşor să compună o piesă care să-ţi stoarcă lacrimi decât una care să te facă să râzi. Comedia aproape c-a dispărut şi nu doar pe la noi, pe-aici, prin Est, pe la „boşimani”, dar peste tot, şi la ăia îmbuibaţi şi occidentali! Să-mi caut motiv de căinţă? N-am făcut nimic reprobabil. M-am măritat o dată, îndrăgostită fiind. Aveam nouăsprezece ani, săraca de mine. Şi pân-atunci nu mă plimbasem cu nimeni de mână. Perioada romantică o sărisem. O ratasem. Amorul meu începea cu sfârşitul. Dezamăgirea a venit curând, chiar înainte de-a o naşte pe Maria – la douăzeci de ani. Orfană de tată, mort pe front, crescută-n greutăţi, mereu flămândă, mereu dezamăgită de colegi, de profesori, de vecini, coaptă la soarele sufocant al stalinismului, speriată să nu rămân fată bătrână, m-am măritat degrabă. Nu pot să spun că nu eram îndrăgostită de Alexandru când l-am luat, dar argumentul decisiv era teama de-a nu rămâne fată bătrână.
Alexandru m-a lăsat, fiindc-a făcut o pasiune pentru-o actriţă, ce e drept talentată şi frumoasă. A doua oară m-am măritat cu cel mai vechi prieten al meu. A mers bine, chiar foarte bine căsătoria noastră, până i-a plecat lui Tudor băiatul în Statele Unite. Tudor a-nceput să bea. A dat Dumnezeu şi-a rămas şi el în Statele Unite. Cu Tudor m-am măritat, fiindcă treceam printr-o pasă proastă şi, probabil, ca să dau o tentă optimistă existenţei mele. Când m-am măritat cu Tudor, mi-am amintit o replică-a lui Alexandru Bujor, în legătură cu Ileana Sachelarie: „Toate cărţile ei sunt atât de triste. Totul e-un eşec. E obositoare lipsa asta, sărăcia asta lucie de fericire”. Nu mai are nici o importanţă de ce-am făcut-o. Ca să mă conformez reţetelor date producătorilor de la Hollywood, de înaltele autorităţi de stat americane, pe vremea crizei din '29-'33: happy end! Era şi-aşa lumea demoralizată, ce s-o mai fi demoralizat şi cu filmele. Trebuia să-nvingă binele, virtutea, cinstea. Îi înţeleg pe unii care, zicând „ca-n filme”, se gândesc la ceva ce n-are nici o legătură cu platitudinea deprimantă şi coruptă a realităţii. Deci, m-am măritat a doua oară pentru a ilustra ideea happy-end-ului! A speranţei atât de constructive!
Alexandru m-a lăsat, fiindc-a făcut o pasiune pentru-o actriţă, ce e drept talentată şi frumoasă. A doua oară m-am măritat cu cel mai vechi prieten al meu. A mers bine, chiar foarte bine căsătoria noastră, până i-a plecat lui Tudor băiatul în Statele Unite. Tudor a-nceput să bea. A dat Dumnezeu şi-a rămas şi el în Statele Unite. Cu Tudor m-am măritat, fiindcă treceam printr-o pasă proastă şi, probabil, ca să dau o tentă optimistă existenţei mele. Când m-am măritat cu Tudor, mi-am amintit o replică-a lui Alexandru Bujor, în legătură cu Ileana Sachelarie: „Toate cărţile ei sunt atât de triste. Totul e-un eşec. E obositoare lipsa asta, sărăcia asta lucie de fericire”. Nu mai are nici o importanţă de ce-am făcut-o. Ca să mă conformez reţetelor date producătorilor de la Hollywood, de înaltele autorităţi de stat americane, pe vremea crizei din '29-'33: happy end! Era şi-aşa lumea demoralizată, ce s-o mai fi demoralizat şi cu filmele. Trebuia să-nvingă binele, virtutea, cinstea. Îi înţeleg pe unii care, zicând „ca-n filme”, se gândesc la ceva ce n-are nici o legătură cu platitudinea deprimantă şi coruptă a realităţii. Deci, m-am măritat a doua oară pentru a ilustra ideea happy-end-ului! A speranţei atât de constructive!
January 15, 2020
OMG - trebuei sa o iau de la inceput si sa-mi notez personajele, care sunt enoooorm de multe!!!!
Eroii cam au prostul obicei să moară. În urma lor, se ridică o mulțime de viteji care-și fac scară din morminte.
pe vreme liniştită, că e frumoasă, că e mohorâtă, gunoaiele stau fiecare la locul lui; cum
vine o vijelie, toate năvălesc în aer, îţi intră-n ochi şi-n gură. Murdăria asta zăcea-n oameni, nici de ieri,
nici de azi; până acumau ţinut-o-n frâu de frică
Comunismul. Până prin ’66 fusese apa-nvolburată care-i îneca fără milă pe unii şi-i sălta pe alţii la suprafaţă, ca pe gunoaie.
Conformismul este tendința membrilor unui grup să își schimbe opiniile, percepțiile și comportamentul, împotriva convingerilor proprii, sub influența normelor grupului din care fac parte. Este de:
- percepție- unii ajung chiar să perceapă lucrurile în modul în care sunt enunțate de grup
- judecată- unii continuă să perceapă lucrurile diferit dar consideră că nu se poate ca o majoritate să fie în eroare
- acțiune- unii nu își modifică nici percepția nici judecata, însă temându-se de consecințe (de exemplu crearea unei imagini negative) se conformează și se declară de acord cu grupul
Eroii cam au prostul obicei să moară. În urma lor, se ridică o mulțime de viteji care-și fac scară din morminte.
pe vreme liniştită, că e frumoasă, că e mohorâtă, gunoaiele stau fiecare la locul lui; cum
vine o vijelie, toate năvălesc în aer, îţi intră-n ochi şi-n gură. Murdăria asta zăcea-n oameni, nici de ieri,
nici de azi; până acumau ţinut-o-n frâu de frică
Comunismul. Până prin ’66 fusese apa-nvolburată care-i îneca fără milă pe unii şi-i sălta pe alţii la suprafaţă, ca pe gunoaie.
Conformismul este tendința membrilor unui grup să își schimbe opiniile, percepțiile și comportamentul, împotriva convingerilor proprii, sub influența normelor grupului din care fac parte. Este de:
- percepție- unii ajung chiar să perceapă lucrurile în modul în care sunt enunțate de grup
- judecată- unii continuă să perceapă lucrurile diferit dar consideră că nu se poate ca o majoritate să fie în eroare
- acțiune- unii nu își modifică nici percepția nici judecata, însă temându-se de consecințe (de exemplu crearea unei imagini negative) se conformează și se declară de acord cu grupul
This entire review has been hidden because of spoilers.
September 11, 2022
3.5 ⭐
"Potrivit acelorași oameni de știință, care socotesc universul drept o operă a unei inteligențe primordiale, universul ar urma legile oricărei vieți: naștere, evoluție, moarte. Moartea universului s-ar produce ori prin îngheț, ori prin foc. Și s-ar întoarce totul în presupusul hău inițial. Ipoteza asta nu mă tulbură deloc. Aș vrea să știu însă ce sens are viața noastră, a pământenilor."
"Potrivit acelorași oameni de știință, care socotesc universul drept o operă a unei inteligențe primordiale, universul ar urma legile oricărei vieți: naștere, evoluție, moarte. Moartea universului s-ar produce ori prin îngheț, ori prin foc. Și s-ar întoarce totul în presupusul hău inițial. Ipoteza asta nu mă tulbură deloc. Aș vrea să știu însă ce sens are viața noastră, a pământenilor."
July 8, 2020
“Nu spune tot ce ştii, nu crede tot ce-auzi, nu face tot ce poţi”
July 28, 2022
”Capacitatea noastră de a îndura umilinţa n-are limită, este o tară genetică.”
June 16, 2025
O carte cu un subiect amplu, care m-a pus pe gânduri cu privire la viața românilor înainte și după 1989, la revoluția din decembrie, la societatea românească actuală. Personajele atât de multe, cu toate detaliile despre relații, viață, familie, deși interesante, m-au făcut puțin să pierd firul poveștii și de aceea am dat 4 din 5 stele. Însă este cu siguranță o carte care merită citită, o carte care te pune pe gânduri.
Displaying 1 - 17 of 17 reviews