What do you think?
Rate this book
La ninfa inconstante
Estela no llega a los dieciséis años ni al metro sesenta ni tampoco alcanza a entender la palabrería de ese crítico de cine que se ha enamorado de ella. Él tiene ya una edad y una esposa que ha dejado de esperarlo despierta.... Pero ésta no es otra de esas historias de amor en la que un maduro intelectual queda atrapado por la belleza de una ingenua adolescente, porque Estelita tiene un plan que es de todo menos inocente. De fondo, música de bolero y una Habana ruidosa y sensual. Puro Guillermo Cabrera Infante.
El escritor cubano nos había dejado hasta ahora dos obras maestras: Tres tristes tigres y La Habana para un infante difunto. Pero era un secreto a voces que Cabrera Infante escribió durante sus últimos años una nueva novela que ampliaría su fresco de La Habana anterior a 1959, con numerosas pinceladas autobiográficas: "Según la física cuántica se puede abolir el pasado o, peor todavía, cambiarlo. No me interesa eliminar y mucho menos cambiar mi pasado. Lo que necesito es una máquina del tiempo para vivirlo de nuevo. Esa máquina es la memoria ".
La ninfa inconstante muestra a las claras todas las facetas del estilo de Cabrera Infante: los juegos de palabras que tanto fascinaban a ese infatigable explorador del lenguaje, sus referencias cinematográficas y literarias, el gusto por las expresiones del habla popular...
El escritor cubano nos había dejado hasta ahora dos obras maestras: Tres tristes tigres y La Habana para un infante difunto. Pero era un secreto a voces que Cabrera Infante escribió durante sus últimos años una nueva novela que ampliaría su fresco de La Habana anterior a 1959, con numerosas pinceladas autobiográficas: "Según la física cuántica se puede abolir el pasado o, peor todavía, cambiarlo. No me interesa eliminar y mucho menos cambiar mi pasado. Lo que necesito es una máquina del tiempo para vivirlo de nuevo. Esa máquina es la memoria ".
La ninfa inconstante muestra a las claras todas las facetas del estilo de Cabrera Infante: los juegos de palabras que tanto fascinaban a ese infatigable explorador del lenguaje, sus referencias cinematográficas y literarias, el gusto por las expresiones del habla popular...
288 pages, Hardcover
First published January 1, 2007
15 people are currently reading
276 people want to read
About the author
Guillermo Cabrera Infante
92 books155 followersEscritor de origem cubana, Guillermo Cabrera Infante nasceu a 22 de Abril de 1929, em Gibara, Cuba, e faleceu a 22 de Fevereiro de 2005, em Londres, Inglaterra.
Filho de pais directamente ligados à política - fundadores, em Gibera, do Partido Comunista - desde cedo se viu confrontado com um forte ambiente de consciência política. Motivado pela profissão dos pais, Cabrera Infante viu-se forçado a mudar para Havana em 1941.
Em 1959 Cabrera Infante era já bastante conhecido pelas fantásticas críticas de cinema que publicava na revista Carteles e por alguns textos e contos que publicava em revistas como Ciclón. Mas foi, indubitavelmente, em 1964 que ganhou notoriedade ao publicar a sua "obra-prima" Tres Tristes Tigres, publicada depois em Espanha, pela Editora Seix Barral, em 1967 (sendo esta a edição mais conhecida e mais referida).
Cabrera Infante exerceu diversos cargos, dentre os quais se destacam os de Presidente do Conselho Nacional de Cultura, Director de Lunes de la Revolución - suplemento cultural do jornal com o mesmo nome, Director Executivo do Instituto do Filme e Adido Cultural da Embaixada da Bélgica, cargo que exerceu de 1962 a 1965 - data em que abandonou o posto por severas críticas ao regime de Fidel Castro, exilando-se, então, em Inglaterra, país que, a partir daí, adoptou como pátria. Mesmo exilado, Cuba sempre esteve presente na vida de Cabrera Infante: a partir de 1966 (data de exílio em Londres), começou um ataque cerrado ao regime de Fidel Castro; no âmbito da sua produção literária, Havana, cidade de eleição, por ser a capital onde tudo de mais importante se passava, marcou indubitavelmente o mundo anedótico de toda a sua obra. Revelando um espírito extremamente combativo e de feroz consciência crítica, Cabrera Infante jamais desistiu de denunciar as realidades cubanas que pretendia combater. Na maioria das suas produções é fácil reconhecer uma contínua preocupação e um interesse fervoroso por recriar, espelhar a linguagem de Havana: os seus sons, as suas músicas, os barulhos das suas ruas, as conversas do seu povo, sempre num realismo acutilante que revelava ao mundo uma dura realidade que muitos pretendiam esconder. O preço que pagou por tal postura foi ter visto, continuamente, as suas obras serem proibidas em terras cubanas, embora disponíveis em toda a Europa e até mesmo nos Estados Unidos da América - em especial em Miami, onde reside uma vasta colónia de cubanos admiradores deste pensador que, sem medos, denuncia a realidade de Cuba castrista. A comprovar este elevado interesse da obra de Cabreara Infante nestas partes americanas é o facto de ter sido condecorado Doutor Honoris Causa pela Universidade da Flórida (EUA).
Denunciava o regime político da sua primeira pátria mas demonstrava um profundo amor pela terra que o vira nascer: Cuba está marcadamente presente em toda a sua prosa - seja ela em novela, em conto ou em simples ensaios; a paixão desmedida por Havana é facilmente reconhecida na fantástica recriação que faz na linguagem, através de jogos sucessivos que nos levam a "adivinhar" esse objectivo de demonstrar tal sentimento.
O aparecimento em Espanha de Tres Tristes Tigres foi um forte e significativo sinal do que iria ser, e já era, de facto, toda uma linha de produção literária deste autor cubano. A obra referida teve de tal modo impacto no cenário literário, que viu, tempos depois, surgir um convite para adaptação a filme do realizador chileno Patricio Guzman.
Conversação, erotismo, música, humor, cinema, escrita lúdica, fizeram da obra de Cabrera Infante uma autêntica "obra em progresso". Todos os seus títulos, os seus livros, podem e devem ser lidos como um só livro, como uma autêntica ilha, à volta da qual gravitam todos os temas. A essa "ilha" estão ligadas as suas nostalgias, os seus amores, a sua memória, enfim, a sua escrita.
É difícil esta sua tendência para o exílio (em diversos sentidos), para
Filho de pais directamente ligados à política - fundadores, em Gibera, do Partido Comunista - desde cedo se viu confrontado com um forte ambiente de consciência política. Motivado pela profissão dos pais, Cabrera Infante viu-se forçado a mudar para Havana em 1941.
Em 1959 Cabrera Infante era já bastante conhecido pelas fantásticas críticas de cinema que publicava na revista Carteles e por alguns textos e contos que publicava em revistas como Ciclón. Mas foi, indubitavelmente, em 1964 que ganhou notoriedade ao publicar a sua "obra-prima" Tres Tristes Tigres, publicada depois em Espanha, pela Editora Seix Barral, em 1967 (sendo esta a edição mais conhecida e mais referida).
Cabrera Infante exerceu diversos cargos, dentre os quais se destacam os de Presidente do Conselho Nacional de Cultura, Director de Lunes de la Revolución - suplemento cultural do jornal com o mesmo nome, Director Executivo do Instituto do Filme e Adido Cultural da Embaixada da Bélgica, cargo que exerceu de 1962 a 1965 - data em que abandonou o posto por severas críticas ao regime de Fidel Castro, exilando-se, então, em Inglaterra, país que, a partir daí, adoptou como pátria. Mesmo exilado, Cuba sempre esteve presente na vida de Cabrera Infante: a partir de 1966 (data de exílio em Londres), começou um ataque cerrado ao regime de Fidel Castro; no âmbito da sua produção literária, Havana, cidade de eleição, por ser a capital onde tudo de mais importante se passava, marcou indubitavelmente o mundo anedótico de toda a sua obra. Revelando um espírito extremamente combativo e de feroz consciência crítica, Cabrera Infante jamais desistiu de denunciar as realidades cubanas que pretendia combater. Na maioria das suas produções é fácil reconhecer uma contínua preocupação e um interesse fervoroso por recriar, espelhar a linguagem de Havana: os seus sons, as suas músicas, os barulhos das suas ruas, as conversas do seu povo, sempre num realismo acutilante que revelava ao mundo uma dura realidade que muitos pretendiam esconder. O preço que pagou por tal postura foi ter visto, continuamente, as suas obras serem proibidas em terras cubanas, embora disponíveis em toda a Europa e até mesmo nos Estados Unidos da América - em especial em Miami, onde reside uma vasta colónia de cubanos admiradores deste pensador que, sem medos, denuncia a realidade de Cuba castrista. A comprovar este elevado interesse da obra de Cabreara Infante nestas partes americanas é o facto de ter sido condecorado Doutor Honoris Causa pela Universidade da Flórida (EUA).
Denunciava o regime político da sua primeira pátria mas demonstrava um profundo amor pela terra que o vira nascer: Cuba está marcadamente presente em toda a sua prosa - seja ela em novela, em conto ou em simples ensaios; a paixão desmedida por Havana é facilmente reconhecida na fantástica recriação que faz na linguagem, através de jogos sucessivos que nos levam a "adivinhar" esse objectivo de demonstrar tal sentimento.
O aparecimento em Espanha de Tres Tristes Tigres foi um forte e significativo sinal do que iria ser, e já era, de facto, toda uma linha de produção literária deste autor cubano. A obra referida teve de tal modo impacto no cenário literário, que viu, tempos depois, surgir um convite para adaptação a filme do realizador chileno Patricio Guzman.
Conversação, erotismo, música, humor, cinema, escrita lúdica, fizeram da obra de Cabrera Infante uma autêntica "obra em progresso". Todos os seus títulos, os seus livros, podem e devem ser lidos como um só livro, como uma autêntica ilha, à volta da qual gravitam todos os temas. A essa "ilha" estão ligadas as suas nostalgias, os seus amores, a sua memória, enfim, a sua escrita.
É difícil esta sua tendência para o exílio (em diversos sentidos), para
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 39 reviews
May 16, 2019
Não senti qualquer empatia nem com personagens, nem com história, nem com a escrita do autor. Um livro que se esquece facilmente.
November 15, 2022
Desde el punto de vista argumental, La ninfa inconstante tiene grandes semejanzas con Lolita, la famosa novela de Nabokov. Estela, la ninfa de esta historia, es una adolescente de 16 años y no la niña de 12 que plasmara el autor ruso-norteamericano, pero, sacando eso, las tramas son bastante similares, incluyendo el final.
Pero las semejanzas se terminan ahí. Si vamos más allá del argumento, el estilo de ambos autores es diametralmente opuesto. Mientras Nabokov es muy simple y realista, haciendo hincapié en la construcción psicológica de los personajes, Cabrera Infante sacrifica realismo en pos de un estilo que pretende ser poético e –intuyo– humorístico. Se apoya mucho en los juegos de palabras y las referencias a otras obras y autores literarios. Es de esos estilos que no te dejan indiferente: o te encanta, o lo detestas. En mi caso, me inclino mucho más por la segunda opción.
Si el autor quería presentarnos un protagonista insoportablemente pedante y estúpido, creo que cumplió su objetivo con creces. Imaginen un tipo que deja a su mujer por una adolescente de 16 años, de la que dice estar enamorado, y a la que luego se pasa todo el tiempo refregándole su escasa cultura: cita todo el tiempo autores que ella no conoce, le dice palabras intencionalmente raras, para que no las entienda, y cuando ella se queja por no entenderlo le lanza una explicación igualmente rebuscada y compleja que ella, por supuesto, tampoco entiende. Les juro que mientras leía me daban ganas de gritarle: “¡Tiene 16 años, imbécil!”
Y los juegos de palabras. ¡Qué cosa irritante! ¿Ya dije que los utiliza todo el tiempo? T-O-D-O-E-L-C-O-N-D-E-N-A-D-O-T-I-E-M-P-O. Durante las primeras páginas puede resultar interesante, incluso divertido, pero llega un momento en que ya te cansas. Y el narrador sigue y sigue con sus jueguitos: “Era Estelita, Estalactita, Estalacmita: su cueva un súcubo, de entrada íncubo, antes espeluz, espeluznante, espelunca nunca. Imagina vagina” (si, toda esa parrafada en una misma frase); o “ella era mi Everest, pero también mi Neverest”; o “yo era el antagonista como agonista”. Y podría seguir, y seguir, y seguir. Abro el libro en cualquiera de sus páginas y encuentro uno, dos, tres ejemplos.
Ojo, habrá a quien esta forma de escribir le parece una genialidad, y es respetable. Después de todo: Es su estilo. Sutil O. Su estilete, soquete.
Pero las semejanzas se terminan ahí. Si vamos más allá del argumento, el estilo de ambos autores es diametralmente opuesto. Mientras Nabokov es muy simple y realista, haciendo hincapié en la construcción psicológica de los personajes, Cabrera Infante sacrifica realismo en pos de un estilo que pretende ser poético e –intuyo– humorístico. Se apoya mucho en los juegos de palabras y las referencias a otras obras y autores literarios. Es de esos estilos que no te dejan indiferente: o te encanta, o lo detestas. En mi caso, me inclino mucho más por la segunda opción.
Si el autor quería presentarnos un protagonista insoportablemente pedante y estúpido, creo que cumplió su objetivo con creces. Imaginen un tipo que deja a su mujer por una adolescente de 16 años, de la que dice estar enamorado, y a la que luego se pasa todo el tiempo refregándole su escasa cultura: cita todo el tiempo autores que ella no conoce, le dice palabras intencionalmente raras, para que no las entienda, y cuando ella se queja por no entenderlo le lanza una explicación igualmente rebuscada y compleja que ella, por supuesto, tampoco entiende. Les juro que mientras leía me daban ganas de gritarle: “¡Tiene 16 años, imbécil!”
Y los juegos de palabras. ¡Qué cosa irritante! ¿Ya dije que los utiliza todo el tiempo? T-O-D-O-E-L-C-O-N-D-E-N-A-D-O-T-I-E-M-P-O. Durante las primeras páginas puede resultar interesante, incluso divertido, pero llega un momento en que ya te cansas. Y el narrador sigue y sigue con sus jueguitos: “Era Estelita, Estalactita, Estalacmita: su cueva un súcubo, de entrada íncubo, antes espeluz, espeluznante, espelunca nunca. Imagina vagina” (si, toda esa parrafada en una misma frase); o “ella era mi Everest, pero también mi Neverest”; o “yo era el antagonista como agonista”. Y podría seguir, y seguir, y seguir. Abro el libro en cualquiera de sus páginas y encuentro uno, dos, tres ejemplos.
Ojo, habrá a quien esta forma de escribir le parece una genialidad, y es respetable. Después de todo: Es su estilo. Sutil O. Su estilete, soquete.
July 12, 2017
«Le parole sono reali, ma quello che ci faccio è, in fin dei conti, irreale».
A pagina 234 l'autore sintetizza quello che ha contraddistinto più o meno tutta la sua produzione: la lingua.
Il capolavoro di Cabrera Infante è Tres Tristes Tigres, che è un libro magnifico e immaginifico, nel senso che leggerlo è come vedere Fantasia di Walt Disney, anche in fatto di effetti speciali e stregonerie: 500 pagine di giochi di parole e acrobazie linguistiche come ne ho viste poche.
OVVIAMENTE non l'ho mai letto in italiano.
Ci mancherebbe. Andrebbe perso a metà.
Tornando a 'La ninfa incostante': la trama non sarà originale, ma la scrittura sì.
Certo, se non si ha presente l'autore, il lettore rischia di morire affogato nei calambour al terzo capitolo. Anche perché il vero protagonista è il ricordo, come evocazione magica che nasce attraverso una storia e quindi dalle parole.
Sullo sfondo, La Habana, pure lei bellissima e magica e sospesa nell'evocazione di un passato che non si capisce come possa sopravvivere nel presente - eppure è vivissimo.
Una stella in meno perché, per i miei gusti, ha quelle 40 pagine finali di troppo.
Essendo un libro postumo, suppongo si potessero anche sacrificare in fase di editing (mi riferisco alla versione originale, ovvio).
A pagina 234 l'autore sintetizza quello che ha contraddistinto più o meno tutta la sua produzione: la lingua.
Il capolavoro di Cabrera Infante è Tres Tristes Tigres, che è un libro magnifico e immaginifico, nel senso che leggerlo è come vedere Fantasia di Walt Disney, anche in fatto di effetti speciali e stregonerie: 500 pagine di giochi di parole e acrobazie linguistiche come ne ho viste poche.
OVVIAMENTE non l'ho mai letto in italiano.
Ci mancherebbe. Andrebbe perso a metà.
Tornando a 'La ninfa incostante': la trama non sarà originale, ma la scrittura sì.
Certo, se non si ha presente l'autore, il lettore rischia di morire affogato nei calambour al terzo capitolo. Anche perché il vero protagonista è il ricordo, come evocazione magica che nasce attraverso una storia e quindi dalle parole.
Sullo sfondo, La Habana, pure lei bellissima e magica e sospesa nell'evocazione di un passato che non si capisce come possa sopravvivere nel presente - eppure è vivissimo.
Una stella in meno perché, per i miei gusti, ha quelle 40 pagine finali di troppo.
Essendo un libro postumo, suppongo si potessero anche sacrificare in fase di editing (mi riferisco alla versione originale, ovvio).
March 29, 2022
Nunca le acabé de pillar el punto a Cabrera Infante.
November 1, 2020
Bellissimo, affascinante, avvolgente... uno di quei libri che ho letto à bout de suffle, che per me significa finire inevitabilmente nella categoria "preferiti".
La storia potrebbe essere una come tante: una Lolita calda e cubana (sempre di ninfette parliamo), una di quelle storie dove l'amore è ossessione. Inspiegabile, irragionevole e malato.
Sono un malato che si aggira dentro un sogno. E poi scala una montagna. Ma perché lo fai? Perché lei è lì. Lei è il mio Everest e al tempo stesso il mio Neverest.
"Abbiamo la vita davanti", dissi.
"E' la morte, semmai, che abbiamo davanti", disse lei, sempre malinconica.
Non provai dolore, come si dice, sulla mia pelle, ma sulla sua.
Qualcosa di cui, senza un apparente e giustificabile motivo, non si può più fare a meno. Qualcosa di cui liberarsi, a un certo punto, e in modo quasi necessario, ma che resta appiccicato addosso, nel ricordo, per tutta la vita, come una sottile nostalgia.
Come chiamare un momento che dura meno di un momento ma finisce per cambiare una vita? Fatum è fatuo. Destino è quando una forza irresistibile si scontra con l'oggetto inamovibile che sei tu. Il destino è anche un viaggio senza destinazione.
Adesso so che il momento in cui la vidi per la prima volta fu un momento sbagliato.
Tuttavia, non è la storia, appunto, a essere "speciale", ma il modo in cui Cabrera Infante ce la racconta. Il libro è un continuo caleidoscopio di frasi, una girandola lieve e colorata. Giochi di parole, similitudini ardite, capriole della lingua che a una prima lettura ti spiazzano, a una seconda ti fanno sorridere, a una terza ti bucano il cuore per la loro profondità. I dialoghi serrati e asciutti tra i due amanti sono un capolavoro di apparente incomunicabilità tra due che forse, al contrario, si sono capiti troppo bene.
In questa narrazione ho sguazzato con tutti i miei sensi, con felicità, e per questo ho dato 5 stelle. Mi è stato detto che questo libro, postumo, non è il capolavoro di Cabrera Infante, non il suo migliore. Ma io ho letto solo questo, e l'ho amato.
Per perdere il primo gradino del podio c'è sempre tempo, ma per ora va bene così ;)
Afferra il giorno, o meglio ancora la notte. No, il giorno. Il giorno intero. Segnalo con una pietra bianca. Che dire dello sperone di roccia bianca dell'hotel? Segnala. E i suoi occhi? Segna anche loro. Segnati il giorno, afferralo, prendilo per le tette. Tettine, per meglio dire. Segnalo, per favore, non essere indolente. Segna il giorno. Era il 16 di giugno del 1957. Fu proprio quello il giorno? Quel giorno non è tuo. Non può in alcun modo essere stato il 16. Ma era giugno ed era il 1957. Anche se probabilmente non era il 16. Diciamo con fermezza che forse non è stato quel giorno. Ma era, datemi retta, giugno ed era il 1957. Va bene, lasciamo il 16, se volete. Dobbiamo segnarlo con una pietra bianca. Lascia la data, lasciala, che non mi disturba, ma sarà una data fittizia, non quella reale. E chi la vuole, una data vera? Per questo ti dico, lasciala. Anche se credo che non dovrai menzionarla più. Prendi la pietra e lascia quel giorno.
La storia potrebbe essere una come tante: una Lolita calda e cubana (sempre di ninfette parliamo), una di quelle storie dove l'amore è ossessione. Inspiegabile, irragionevole e malato.
Sono un malato che si aggira dentro un sogno. E poi scala una montagna. Ma perché lo fai? Perché lei è lì. Lei è il mio Everest e al tempo stesso il mio Neverest.
"Abbiamo la vita davanti", dissi.
"E' la morte, semmai, che abbiamo davanti", disse lei, sempre malinconica.
Non provai dolore, come si dice, sulla mia pelle, ma sulla sua.
Qualcosa di cui, senza un apparente e giustificabile motivo, non si può più fare a meno. Qualcosa di cui liberarsi, a un certo punto, e in modo quasi necessario, ma che resta appiccicato addosso, nel ricordo, per tutta la vita, come una sottile nostalgia.
Come chiamare un momento che dura meno di un momento ma finisce per cambiare una vita? Fatum è fatuo. Destino è quando una forza irresistibile si scontra con l'oggetto inamovibile che sei tu. Il destino è anche un viaggio senza destinazione.
Adesso so che il momento in cui la vidi per la prima volta fu un momento sbagliato.
Tuttavia, non è la storia, appunto, a essere "speciale", ma il modo in cui Cabrera Infante ce la racconta. Il libro è un continuo caleidoscopio di frasi, una girandola lieve e colorata. Giochi di parole, similitudini ardite, capriole della lingua che a una prima lettura ti spiazzano, a una seconda ti fanno sorridere, a una terza ti bucano il cuore per la loro profondità. I dialoghi serrati e asciutti tra i due amanti sono un capolavoro di apparente incomunicabilità tra due che forse, al contrario, si sono capiti troppo bene.
In questa narrazione ho sguazzato con tutti i miei sensi, con felicità, e per questo ho dato 5 stelle. Mi è stato detto che questo libro, postumo, non è il capolavoro di Cabrera Infante, non il suo migliore. Ma io ho letto solo questo, e l'ho amato.
Per perdere il primo gradino del podio c'è sempre tempo, ma per ora va bene così ;)
Afferra il giorno, o meglio ancora la notte. No, il giorno. Il giorno intero. Segnalo con una pietra bianca. Che dire dello sperone di roccia bianca dell'hotel? Segnala. E i suoi occhi? Segna anche loro. Segnati il giorno, afferralo, prendilo per le tette. Tettine, per meglio dire. Segnalo, per favore, non essere indolente. Segna il giorno. Era il 16 di giugno del 1957. Fu proprio quello il giorno? Quel giorno non è tuo. Non può in alcun modo essere stato il 16. Ma era giugno ed era il 1957. Anche se probabilmente non era il 16. Diciamo con fermezza che forse non è stato quel giorno. Ma era, datemi retta, giugno ed era il 1957. Va bene, lasciamo il 16, se volete. Dobbiamo segnarlo con una pietra bianca. Lascia la data, lasciala, che non mi disturba, ma sarà una data fittizia, non quella reale. E chi la vuole, una data vera? Per questo ti dico, lasciala. Anche se credo che non dovrai menzionarla più. Prendi la pietra e lascia quel giorno.
January 9, 2015
Cuando empecé la novela, esperaba algo muy sabroso y sí, por momentos lo es, pero llegando al final, en algún momento de cordura, musité: "El narrador es un imbécil". Entonces acabé el libro, como si fuera tarea escolar, para respirar otra vez. A saber si era la intención de Cabrera Infante, ya que la novela con sus tintes autobiográficos, tiende a ser pesada por estar navegando en recuerdos cansinos, supuestamente dolorosos, y se pone la dura tarea de conservar o revivir la memoria de un viejo amor. Pero, con toda la gracia, y todos los juegos de palabras y los momentos ricos que a veces desarrolla, la novela cambia súbitamente de tonos que no le favorecen en lo absoluto.
SIn embargo, no es una novela para desecharla. Aunque exagera con sus frecuentes referencias a Proust y amenaza con un viaje portentoso, pero cubano, sobre la memoria... no lo hace, y retrata con gracia parte de la vida cubana, sus personajes, sus arquetipos pero sin profundizar demasiado en ello. Sencillamente lo hace y eso es lo sabroso.
SIn embargo, no es una novela para desecharla. Aunque exagera con sus frecuentes referencias a Proust y amenaza con un viaje portentoso, pero cubano, sobre la memoria... no lo hace, y retrata con gracia parte de la vida cubana, sus personajes, sus arquetipos pero sin profundizar demasiado en ello. Sencillamente lo hace y eso es lo sabroso.
January 23, 2016
Не можах да харесам тази книга.
Не намерих сюжета достатъчно интересен, словестните каламбури ме дразнеха, а героите ми бяха безинтересни.
Рядко зарязвам книги, можех да се постарая да я дочета, с надеждата, че последните 100 страници ще са ми интересни...но едва ли.
Не намерих сюжета достатъчно интересен, словестните каламбури ме дразнеха, а героите ми бяха безинтересни.
Рядко зарязвам книги, можех да се постарая да я дочета, с надеждата, че последните 100 страници ще са ми интересни...но едва ли.
September 3, 2014
Până acum, la noi, s-au tradus două dintre cărţile lui Guillermo Cabrera Infante: Trei tigri trişti şi Nimfa nestatornică. Le-am citit exact în ordinea asta, ordinea apariţiei. Multă vreme, am spus că mi-au şi plăcut în aceeaşi ordine (gata, gata, nu mai spun „ordine”): mai mult prima şi mai puţin a doua. Acum, însă, după ce impresiile s-au aşezat, s-au distilat şi şi-au ocupat locul cu adevărat, pot spune că preferata mea este Nimfa nestatornică. Pentru că este mai închegată şi pentru că, în ciuda aparenţelor, nu avem de-a face cu o altă Lolita.
de la sursă: Guillermo Cabrera Infante – Nimfa nestatornică – SemneBune http://semnebune.ro/2013/guillermo-ca...
de la sursă: Guillermo Cabrera Infante – Nimfa nestatornică – SemneBune http://semnebune.ro/2013/guillermo-ca...
June 30, 2019
С позадрямал сюжет, но с много жив и танцуващ език е този роман на Гилермо Кабрера Инфанте.
В “Непостоянната нимфа” млад кино критик (навярно прототип на автора) се влюбва откосо в случайно срещната девойка — Естелита.
Така се захлава и вдъхновява от нея, че ходейки по дире ѝ, в речта му започват да подскачат игриво фрази, цитати и референции от дълбокия кладенец на световната култура.
Въпреки духовития и закачлив изказ, мудната фабула запазва своя меланхоличен повей не само чрез развръзката в любовната драма, но и чрез благозвучието на болеро — бавната музика на любовта. Инфанте е постоянен в отстояването си, че когато се влюби, човек започва да пее болеро — колкото повече потъва в любовта си лирическия герой, толкова повече се нуждае и търси тази сантиментална мелодия, за да уталожи и успокои страстта си.
Третото трайно присъствие в тази кубинска авантюра е Хавана. Така жива се усеща в релефните описания на автора — със застоелия тежък въздух, с миризмата на пури и потни коктейли, с ритъма на болеро на фона на палитрената си архитектура.
Флобер е казал, че “това, което е написано добре, никога не омръзва, стилът е самият живот, това е кръвта на мисълта.”
Съвсем не знам как стилът на Инфанте е разпознат сред литературните критици, но аз го намирам за много шик.
Луната е странстващ афродизиак, цитирах, като я видях върху нереалните кули на хотела, превърнати от огъня на бледия ѝ светлик в хълмовете на Троя. “O lente, lente currite noctis equi”, почти издекламирах.
— Моля?
— К��кво молиш?
— Какво каза?
— Бавно, бавно тичайте, о, вий, коне на нощта.
— Това пък какво е?
— Стих.
— Ти стихове ли пишеш?
— Аз не. Един приятел, казва се Овидий.
— Увидий? Що за име е това?
— Латинско.
— Латиноамериканско?
— Не чак толкова.
— Странни неща говориш.
— Това е любовта.
— Как можеш да говориш за любов, след като едва ме познаваш?
— Това е любовта. Сляпа като Бах, глуха като Бетовен, едноуха като Ван Гог.
— Не разбирам. Кълна се, че не те разбирам. Хрумват ти най-шантавите думи и ги изстрелваш като куршуми.
— Едностишие.
— Какво едностишие?
—Един стих. Говориш в рима.
— И в това какво лошо има?
— Продължаваш да римуваш. Не трябва да се римува, когато се говори в проза.
— Аз в проза ли говоря?
— Правила си го цял живот.
— Кой ти каза?
— Молиер.
— Цял живот. Не съм го срещала никога през живота си. Кой е той?
— Един театрал, мой приятел.
— Ти, с тези твои приятели.
В градината на “Кибу” до река Кибу имаше един фикус в дъното, който приличаше на умрял слон, неуспял да си намери гробището и умрял прав. Откъм реката бяха засадили бамбук като жива ограда. Градината беше хем дива, хем не съвсем. Пианото вътре срещаше навън хор от щури жаби, които успяваха по естествен начин да пеят в съзвучие, а понякога и в тайствена подражателна хармония.
В Хавана винаги се започва отначало. Хавана ти се струва — и не се преструва — неразрушима в спомена, това я прави безсмъртна. Защото градовете, също като хората, умират. Една поговорка от около 1955 година казва: “Забрави тангото и запей болеро”. Иска да каже: остави настрана драматизма и се отдай на сантименталността. Нищо не би могло да бъде по-точно тогава — както сега.
В “Непостоянната нимфа” млад кино критик (навярно прототип на автора) се влюбва откосо в случайно срещната девойка — Естелита.
Така се захлава и вдъхновява от нея, че ходейки по дире ѝ, в речта му започват да подскачат игриво фрази, цитати и референции от дълбокия кладенец на световната култура.
Въпреки духовития и закачлив изказ, мудната фабула запазва своя меланхоличен повей не само чрез развръзката в любовната драма, но и чрез благозвучието на болеро — бавната музика на любовта. Инфанте е постоянен в отстояването си, че когато се влюби, човек започва да пее болеро — колкото повече потъва в любовта си лирическия герой, толкова повече се нуждае и търси тази сантиментална мелодия, за да уталожи и успокои страстта си.
Третото трайно присъствие в тази кубинска авантюра е Хавана. Така жива се усеща в релефните описания на автора — със застоелия тежък въздух, с миризмата на пури и потни коктейли, с ритъма на болеро на фона на палитрената си архитектура.
Флобер е казал, че “това, което е написано добре, никога не омръзва, стилът е самият живот, това е кръвта на мисълта.”
Съвсем не знам как стилът на Инфанте е разпознат сред литературните критици, но аз го намирам за много шик.
Луната е странстващ афродизиак, цитирах, като я видях върху нереалните кули на хотела, превърнати от огъня на бледия ѝ светлик в хълмовете на Троя. “O lente, lente currite noctis equi”, почти издекламирах.
— Моля?
— К��кво молиш?
— Какво каза?
— Бавно, бавно тичайте, о, вий, коне на нощта.
— Това пък какво е?
— Стих.
— Ти стихове ли пишеш?
— Аз не. Един приятел, казва се Овидий.
— Увидий? Що за име е това?
— Латинско.
— Латиноамериканско?
— Не чак толкова.
— Странни неща говориш.
— Това е любовта.
— Как можеш да говориш за любов, след като едва ме познаваш?
— Това е любовта. Сляпа като Бах, глуха като Бетовен, едноуха като Ван Гог.
— Не разбирам. Кълна се, че не те разбирам. Хрумват ти най-шантавите думи и ги изстрелваш като куршуми.
— Едностишие.
— Какво едностишие?
—Един стих. Говориш в рима.
— И в това какво лошо има?
— Продължаваш да римуваш. Не трябва да се римува, когато се говори в проза.
— Аз в проза ли говоря?
— Правила си го цял живот.
— Кой ти каза?
— Молиер.
— Цял живот. Не съм го срещала никога през живота си. Кой е той?
— Един театрал, мой приятел.
— Ти, с тези твои приятели.
В градината на “Кибу” до река Кибу имаше един фикус в дъното, който приличаше на умрял слон, неуспял да си намери гробището и умрял прав. Откъм реката бяха засадили бамбук като жива ограда. Градината беше хем дива, хем не съвсем. Пианото вътре срещаше навън хор от щури жаби, които успяваха по естествен начин да пеят в съзвучие, а понякога и в тайствена подражателна хармония.
В Хавана винаги се започва отначало. Хавана ти се струва — и не се преструва — неразрушима в спомена, това я прави безсмъртна. Защото градовете, също като хората, умират. Една поговорка от около 1955 година казва: “Забрави тангото и запей болеро”. Иска да каже: остави настрана драматизма и се отдай на сантименталността. Нищо не би могло да бъде по-точно тогава — както сега.
October 28, 2021
Çeviri kitaplar okumanın sizi çelişkiye düşüren bir yanı vardır. Çünkü artık eser sadece yazanın değil çevirenin ve editörün de bakış açısının da meyvesidir. Belki bu kitabı orijinal dilinden okusam daha çok severdim, bana dilimize kazandırılırken ruhundan bir parça kaybetmiş gibi geldi. Yine de Havana’da geçen bir hikayeyi okumak bana keyif verdi.
Aşkın tanımı kişiseldir, herkes deneyimine göre aşık oldum der. Ben de aşkı tattım, kendi tarifime göre o aşktı. O yüzden Estela’ya yazılan satırlar beni sarmaladı, hatıraların kokusu geldi burnuma, bazen canım da yandı.
Farklı coğrafyaları gezmenin, oranın insanını, kültürünü, ritmini öğrenmenin yolu seyahat kadar edebiyattan da geçer. Çünkü her kitap bir yolculuktur. Havana’yı merak edenlerin zorlansa da keyif alacağını düşünüyorum.
Aşkın tanımı kişiseldir, herkes deneyimine göre aşık oldum der. Ben de aşkı tattım, kendi tarifime göre o aşktı. O yüzden Estela’ya yazılan satırlar beni sarmaladı, hatıraların kokusu geldi burnuma, bazen canım da yandı.
Farklı coğrafyaları gezmenin, oranın insanını, kültürünü, ritmini öğrenmenin yolu seyahat kadar edebiyattan da geçer. Çünkü her kitap bir yolculuktur. Havana’yı merak edenlerin zorlansa da keyif alacağını düşünüyorum.
September 15, 2024
Hermosa novela aunque trate un escabroso tema. Cabrera Infante vuelve a usar al lenguaje como verdadero motor de esta historia que tiene ecos de la Lolita de Nabokov. Está salpimentada por continuas referencias al cine y a la cultura del siglo XX.
September 12, 2022
Raro, pero no raro de no entenderlo, raro de que no sé qué quiere decir alguien que escribe este libro. La forma en la que está escrito es pedante y a veces marea un poco, pero me ha gustado mucho y se hace divertido. El contenido de la historia está entre lo problemático y lo crítico, pero creo que capta muy bien determinado tipo de relación que va de la fascinación al desapego y que tiene mucho sentido en estos personajes
February 18, 2009
Leí este libro porque después de haber leído Tres Tristes Tigres y La Habana para un infante difunto, cualquier cosa de Cabrera Infante vale la pena. Pero la verdad es que este libro está muy lejano de aquellos. Los juegos de palabras, incluso, parecen venir de otro planeta y otro tiempo, cuando los escritores se lo tomaban en serio y uno no pensaba mal de los personajes que se creían enormemente listos y cultos, citando a cada rato.
La novela, como tal, trata sobre el amor, o algo parecido al amor, la obsesión. Ya no es el sexo desenfrenado (algo que le va mejor a CI, la verdad) sino la nostalgia del pasado lejano, un tono menor que por momentos llega a ser aburrido, si soy sincero. Pero viniendo de él hay páginas y frases que son encantadoras. Ahora que me agencié "Cine o Sardinas" voy a seguir un rato más con él.
La novela, como tal, trata sobre el amor, o algo parecido al amor, la obsesión. Ya no es el sexo desenfrenado (algo que le va mejor a CI, la verdad) sino la nostalgia del pasado lejano, un tono menor que por momentos llega a ser aburrido, si soy sincero. Pero viniendo de él hay páginas y frases que son encantadoras. Ahora que me agencié "Cine o Sardinas" voy a seguir un rato más con él.
March 7, 2016
„Непостоянната нимфа” на Габриел Гарсия Инфанте (издателство „Жанет 45“, 2016; превод: Стоян Йорданов) е непостоянна творба, която се люлее между победата над езика и предизвикателството към очакванията... http://knijno.blogspot.bg/2016/03/blo...
May 8, 2025
Am tot tras să termin de citit cartea vreo lună și ceva, iar asta doar pentru că e scrisă într-un stil poetic și pe alocuri amuzant. Protagonistul nostru e un bărbat în toată firea, ziarist și filosof în timpul liber, care se îndrăgostește de o copilă ignorantă cu privire la orice ține de viață. Dacă intriga nu te dă pe spate de la început, parcurgerea romanului e menită să te adoarmă de tot… Cam așa a fost pentru mine.
Cu toții am auzit de acest gen de poveste înainte, nu e nimic original aici. Nu știu câtă veridicitate poartă în ea cu privire la viața autorului, însă acest lucru nu-mi modifică prea tare percepția. Cel mai interesant lucru este felul artistic în care e scrisă și replicile pline de duh ale domnului nostru G. în convorbirile cu nimfa care este Estelita și care-și dă arama pe față către final. Într-o frumoasă zi însorită din Havana cei doi se întâlnesc și au parte de o scurtă poveste de (ne)iubire. Printre activitățile desfășurate de ei se enumeră sexul – aproape mereu în câte o altă locație și frecventarea barurilor locale. Tânăra lui iubită abia împlinește 16 ani, iar scopul ei inițial este să scape de o mamă tiranică. Restul lucrurilor care se petrec în mintea și sufletul ei rămân incerte, întrucât avem parte doar de perspectiva lui de la început și până la sfârșit.
Povestea e prezentată ca o amintire dureroasă ce a avut loc în urmă cu jumătate de secol în viața naratorului. El vrea să ne spună povestea care l-a urmărit toată viața și să-i reconstruiască profilul adolescentei prin cuvinte, enumerându-ne cele mai importante momente din viața lor. Pe parcurs, apar și alte personaje, în general prietenii lui G. sau colegii de la redacție care mai piperează acțiunea. În rest, esența romanului se regăsește printre observațiile naratorului și descrierile pe care le face: ale Estelitei și ale Havanei. Atmosfera aduce nostalgie chiar și pentru cei care n-au vizitat niciodată străzile menționate în carte, însă mie-mi place să am „eyes on the prize” la fiecare lectură întâlnită – adică miza textului. Nu am simțit aici nimic suficient de profund încă să mi se pară că a meritat osteneala, spus pe românește. Pe de altă parte, am vrut cu orice preț să termin de citit tocmai pentru că eram fascinată și curioasă în legătură cu deznodământul.
Referințe filosofice, cinematografice și muzicale se găsesc la tot pasul, în special în ceea ce privește bolerourile. Acestea nu au fost însă suficiente pentru ca Nimfa nestatornică să ocupe vreun loc de vază în călătoria mea literară. Este o carte light, ce poate fi cu siguranță citită într-un timp mult mai scurt decât am făcut-o eu. Este o poveste care-i poate impresiona pe cei care caută o manifestare artistică a melancoliei.
Cu toții am auzit de acest gen de poveste înainte, nu e nimic original aici. Nu știu câtă veridicitate poartă în ea cu privire la viața autorului, însă acest lucru nu-mi modifică prea tare percepția. Cel mai interesant lucru este felul artistic în care e scrisă și replicile pline de duh ale domnului nostru G. în convorbirile cu nimfa care este Estelita și care-și dă arama pe față către final. Într-o frumoasă zi însorită din Havana cei doi se întâlnesc și au parte de o scurtă poveste de (ne)iubire. Printre activitățile desfășurate de ei se enumeră sexul – aproape mereu în câte o altă locație și frecventarea barurilor locale. Tânăra lui iubită abia împlinește 16 ani, iar scopul ei inițial este să scape de o mamă tiranică. Restul lucrurilor care se petrec în mintea și sufletul ei rămân incerte, întrucât avem parte doar de perspectiva lui de la început și până la sfârșit.
Povestea e prezentată ca o amintire dureroasă ce a avut loc în urmă cu jumătate de secol în viața naratorului. El vrea să ne spună povestea care l-a urmărit toată viața și să-i reconstruiască profilul adolescentei prin cuvinte, enumerându-ne cele mai importante momente din viața lor. Pe parcurs, apar și alte personaje, în general prietenii lui G. sau colegii de la redacție care mai piperează acțiunea. În rest, esența romanului se regăsește printre observațiile naratorului și descrierile pe care le face: ale Estelitei și ale Havanei. Atmosfera aduce nostalgie chiar și pentru cei care n-au vizitat niciodată străzile menționate în carte, însă mie-mi place să am „eyes on the prize” la fiecare lectură întâlnită – adică miza textului. Nu am simțit aici nimic suficient de profund încă să mi se pară că a meritat osteneala, spus pe românește. Pe de altă parte, am vrut cu orice preț să termin de citit tocmai pentru că eram fascinată și curioasă în legătură cu deznodământul.
Referințe filosofice, cinematografice și muzicale se găsesc la tot pasul, în special în ceea ce privește bolerourile. Acestea nu au fost însă suficiente pentru ca Nimfa nestatornică să ocupe vreun loc de vază în călătoria mea literară. Este o carte light, ce poate fi cu siguranță citită într-un timp mult mai scurt decât am făcut-o eu. Este o poveste care-i poate impresiona pe cei care caută o manifestare artistică a melancoliei.
January 29, 2019
Que libro tan bonito, tan divertido y al mismo tiempo tan profundo y serio.
La historia es del tipo de Lolita, pero con más menciones a Batista, La Habana y tal.
Lo que rescato del libro, es ese lindísimo uso del lenguaje, juego y jugo, dónde nos demuestra que elenguaje es lo que hacemos de él.
La historia es del tipo de Lolita, pero con más menciones a Batista, La Habana y tal.
Lo que rescato del libro, es ese lindísimo uso del lenguaje, juego y jugo, dónde nos demuestra que elenguaje es lo que hacemos de él.
August 4, 2019
Más memoir que novela, evocación más que ficción. Quedan las palabras, o mejor, los juegos de palabras, porque quizás el lenguaje sea el único protagonista de este libro y la nymhette Estelita y sus teticas como domos de deleite (sic) un mero reclamo que yo aclamo (ya lo sé: no me salen tan bien como a GCI).
May 19, 2020
Романът ми допадна, но в него имаше нещо изключително дразнещо, което развали възможността да ме впечатли сериозно и това бяха глупавите и натегнати речитативни заигравки. Но всичко останало беше добро. В такива случаи ме е яд, защото пропастта между „посредствено“ и „много добро“ се оказва изключително малка и затова много жизнеопределяща. Искаше ми се книгата да ми бе харесала повече.
May 31, 2025
Being obsessed by 16-years old girl with child-like looks and zero pubic hair who is half your age, does not understand you most of the time and does not find you funny is pretty lame as a plot of a book. I understand that for some men this may be their highest life achievement, but it is waste of time for a reader.
September 23, 2023
Mal vendida como la Lolita caribeña, pero súper bien escrita. Las digresiones de Cabrera Infante son divertidas, deliciosas. Primera novela que leo de este premio Cervantes censurado por la dictadura de su país. A por Tres Tristes Tigres.
September 4, 2018
Que largo se me ha hecho! Deja mucho que desear...
January 11, 2019
Digamos que estaba en la lista de "ya lo leeré, esperen" y, bueno, por fin lo hice. Primero del 2019.
April 4, 2019
Libro con un narrador bastante dificil de soportar y lo digo en la peor de laa formas, los modismos cubamos que se puden apreciar, de lo mas rico, lo demás me dejo bastante indiferente.
Read
July 18, 2019İsme (ki orijinal isim) ve kapağa aldanmayın. İyi kitap, keyifli kitap.
April 23, 2022
Narración carente de atractivo para dejar correr absurdidades, juegos de palabras inocuos y una pseudoatracción por la mujer joven a la que banaliza.
April 27, 2022
Novela basada, según su autor, en un amor breve de juventud q tuvo lugar Guillermo en la Cuba de los años cincuenta. Buena, aunque no creo q esté entre lo mejor de este autor.
July 21, 2023
Una din lungul șir al Lolitelor literare, o proză care aproape rimează. Felicitări și traducătoarei, nu cred că i-a fost ușor să descifreze multitudinea jocurilor de cuvinte.
December 8, 2023
nunca más escucho las recomendaciones de quien vende
July 11, 2025
O mi español es súper malo o el autor tiene un vocabulario muy extenso. La historia no narra mucho. It's okay...
Displaying 1 - 30 of 39 reviews