Smerita

by Fyodor Dostoevsky, Fyodor Dostoevsky

Genres: Russian Literature

132 pages, Paperback

Published January 1, 2022

About the author

Фёдор Михайлович Достоевский (Russian)

Works, such as the novels Crime and Punishment (1866), The Idiot (1869), and The Brothers Karamazov (1880), of Russian writer Feodor Mikhailovich Dostoyevsky or Dostoevski combine religious mysticism with profound psychological insight.

Very influential writings of Mikhail Mikhailovich Bakhtin included Problems of Dostoyevsky's Works (1929),

Fyodor Mikhailovich Dostoevsky composed short stories, essays, and journals. His literature explores humans in the troubled political, social, and spiritual atmospheres of 19th-century and engages with a variety of philosophies and themes. People most acclaimed his Demons(1872) .

Many literary critics rate him among the greatest authors of world literature and consider multiple books written by him to be highly influential masterpieces. They consider his Notes from Underground of the first existentialist literature. He is also well regarded as a philosopher and theologian.

See also:
Russian → Фёдор Михайлович Достоевский
French → Fédor Dostoïevski
French → Fiodor Dostoïevski
Spanish → Fiódor Dostoyevski
Portuguese → Fiódor Dostoiévski

Reviews

[Valeriu Gherghel]

O povestire din 1876 (cuprinsă în Jurnal de scriitor) a cărei ambiguitate te constrînge să te gîndești mereu la ea, la sfîrșitul ei abrupt, enigmatic. În cazul meu, Smerita a devenit aproape o obsesie. Ori de cîte ori am timp, meditez la finalul ei deschis cu iluzia că voi găsi un răspuns...

Un cămătar (căpitan în retragere) se căsătorește cu o fată. El are 41 de ani, ea doar 16. El e un nobil (chiar dacă scăpătat), ea nu. El are ceva avere (3000 de ruble), ea nu: fata trăiește într-o sărăcie lucie, în casa mătușilor. Nu are rost să mai spun că mătușile sînt niște scorpii. El e un bărbat despotic și arbitrar, ea e sfioasă și blîndă. În plus, fata suferă de tuberculoză.

Ideea lui fixă e să o educe. Și-a pregătit un „sistem”, are principii pedagogice. Femeia trebuie strunită. În acest chip, fata va învăța să-l respecte și să-l iubească necondiționat. Curînd, între cei doi se instalează o tensiune insuportabilă (a se vedea scena nocturnă cu pistolul, tipică pentru Dostoievski, una similară găsim în Soțul etern...). În loc de iubire și bunăvoință, se naște o ură reciprocă.

Abia după ce copila se îmbolnăvește grav, bărbatul înțelege că a greșit, că a fost un netrebnic. E cuprins de frenezia iertării, își toarnă cenușă în cap. E convins că trebuie să-și răscumpere păcatele. Mai mult, o copleșește cu promisiuni: vor începe o „viață nouă”, vor merge la un sanatoriu din Franța, vor fi fericiți. Tema e veche la Dostoievski, unde toate personajele visează o „viață nouă”, o răsturnare (vezi Jucătorul !). Cînd totul pare să se îndrepte spre un deznodămînt normal (cei doi vor călători în Occident), fata se sinucide. E noapte. Bărbatul veghează lîngă trupul femeii și, într-un monolog confuz, se întreabă unde a greșit. Chiar așa: unde a greșit? Adevărul e imposibil de formulat. Cămătarul nu face decît să-și plîngă de milă și să se justifice fără rost.

Dar noi, noi îl putem găsi? Există un adevăr? Mă îndoiesc că vreun exeget va explica mulțumitor mobilul fetei. În definitiv, de ce se sinucide Smerita?

Încerc cîteva explicații (putem formula mai multe), deși nici una nu mi se pare valabilă.

1. Pentru că fata e cuprinsă, și ea, de remușcare. E copleșită de „bunătatea” subită a bărbatului. A sesizat abia la sfîrșit că are un soț gata să se sacrifice pentru ea.
2. Pentru că vrea să-l pedepsească. Fata devine astfel „călăul călăului” ei (ipoteza lui Ion Ianoși).
3. Pentru că e îngrozită de schimbarea radicală a bărbatului, nimeni nu devine altul peste noapte. În metamorfoza lui subită e ceva bolnăvicios, diabolic. Nu-l crede.
4. Pentru că e resemnată, înțelege că va muri de tuberculoză, nu vrea să-și împovăreze soțul.
5. Pentru că nu crede în fericirea promisă...

Evident, nici una dintre ipoteze nu e suficientă. Gestul Smeritei va rămîne pentru totdeauna ambiguu... (26.04.23, miercuri)

[Andreea Stoica]

„Smerita” de Dostoievski m-a lăsat, în primul rând, confuză. O confuzie care nu dispare nici acum după ce au trecut câteva zile de când am terminat de citit.
Pe parcurs, am simțit o combinație de milă și frustrare față de soț. Îmi era milă de el, dar în același timp nu pot să ignor faptul că poartă o parte din vină. Are o părere bună despre el, dar este profund închis emoțional, iar asta face relația lor rece și dezechilibrată. Pare genul de om care înțelege prea târziu ce a greșit.
M-a impresionat din nou faptul că Dostoievski reușește să te facă să simți ceva bun pentru fiecare personaj. Nimeni nu este complet de condamnat, dar nici complet nevinovat.
În ceea ce o privește pe Smerita, ea m-a făcut și mai confuză. Mi-a părut rău să văd că, deși soțul începe să realizeze cât de ciudată și rece era relația lor, ea alege o cale mult mai tristă în loc să vadă cum ar fi fost viața cu un soț mai atent. Poate că el deja a rănit-o prea tare. Sau poate că, în felul ei, asta a fost singura formă de liniște pe care a putut să o găsească.
Finalul rămâne greu de înțeles pentru mine. Nu reușesc să îi cuprind pe deplin decizia, dar tocmai asta face nuvela atât de tulburătoare.

[Anibalector]

Și totuși, de ce s-a omorât Smerita?
Extraordinară este această nuvelă, a răscolit sufletul în mine.

[RAI]

„Smerita” este printre cele din urmă scrieri dostoievskiene, dar și nuvela cea mai deplin dostoievskiană, în sensul în care avem aici o sinteză cât se poate de bine realizată, atât din punct de vedere stilistic, cât și ca esențializare efectivă, a gândirii marelui scriitor rus. Regăsim contrase, în cele mai puțin de o sută de pagini, toate marile teme ale lui Dostoievski: liberul arbitru, dualitatea bun-rău, raportarea omului la Dumnezeu, și bineînțeles, ba chiar în cea mai mare măsură, relația, inevitabil imposibilă, sortită dintru început eșecului, dintre bărbat și femeie.
Această ediție a cărții, în traducerea lui Mihail Vakulovski (care semnează și postfața), se bucură și de o prefață generoasă, cât un mic studiu introductiv, semnată de Mihai Vacariu.