Siria, țara care ne-a fost casă

by Alia Malek, Lidia Grădinaru (Traducător)

La finalul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, Siria era o tara a sperantelor. Astazi, Siria lui Bashar al-Assad este un stat esuat, condus de un regim politic aflat in razboi cu propriii cetateni.

Armata siriana distruge orasele unul cate unul cu tiruri de artilerie, bombe si rachete, ucigand fara discriminare oameni revoltati, inarmati si gata sa moara, dar si oameni pasnici, care isi doresc o viata linistita, multi dintre ei fiind copii si batrani.

Cum s-a ajuns aici? Ne raspunde Alia Malek, jurnalist, avocat si activist in sfera drepturilor civile. Nascuta in 1978 in Statele Unite intr-o familie de imigranti sirieni crestini, ea a revenit in tara rudelor sale de mai multe ori pentru a-si descoperi radacinile.

In urma acestor vizite a rezultat o carte complexa care, plecand de la prezentarea portretelor unor membri ai familiei, pe parcursul a patru generatii, ne raspunde la marile intrebari care au generat tragedia din zilele noastre: cine sunt sirienii? Cum au convietuit, de-a lungul timpului, cu vecinii lor? Cum au influentat istoria Levantului diferitele factiuni religioase din regiune? Ce le reproseaza sirienii occidentalilor care, in epoca celor doua razboaie mondiale, le-au parcelat tara? De ce Republica Araba Unita, formata in 1958 din Egipt si Siria, s-a destramat in numai trei ani? Ce impact au avut formarea Israelului sau razboaiele cu statul evreu din 1967 si 1973? De ce familia al-Assad controleaza atat de eficient tara? Si, mai ales, cum s-a schimbat - in rau! - Siria dupa ce s-a declansat Primavara Araba?

464 pages, Paperback

Published January 1, 2022

About the author

ALIA MALEK is an award-winning journalist and civil rights lawyer. She is the author of A Country Called Amreeka and editor of Patriot Acts and EUROPA. Her reporting has appeared in the New York Times, Foreign Policy, Nation, and Christian Science Monitor, among others.

Reviews

[Ady ZYN · Rating 5 out of 5]

O țară, o națiune nu este conturată de-o graniță, ci de solidaritatea celor care o compun când granițele se dizolvă.

Chiar dacă e născută în Baltimore, jurnalista Alia Malek este profund legată de pământul patriei părinților ei, Siria. Și poate că legătura este cu atât mai puternică, cu cât istoria acestui pământ levantin este una zbuciumată încă din cele mai vechi timpuri. Călătoria literară a Aliei este povestea familiei împetită plectonemică cu cea a istoriei poporului din care ea și trage seva spirituală. Figurile familiale ale strămoșilor ei, charismaticul și tradiționalistul său străbunic pe linie maternă Abdelijawwad al-Mir, figură marcantă a micului sat Suqaylabiyah, a soției sale Sara și celor opt copii, printre care și bunica autoarei, Salma, sunt martorii tulburărilor istorice care aduc Siria în modernitate prin lacrimile și sângele transformărilor istorice în fața cărora oamenii trebuie să se adapteze cu mari sacrificii.

Parte integrantă a imperiului otoman, poporul sirian, și împreună cu el familia lui Abdelijawwad, asistă neputincioasă la dizolvarea lui treptată. Apoi când impreriul otoman se implică în primul război mondial de partea nemților Siria trece prin foamete și boli. Când în cele din urmă imperiul otoman își dă duhul — moment de răscruce în istoria Orientului mijlociu care produce apariția a cinci state noi precum Siria, Liban, Transiordania, Irak și Palestina toate aflate fie sub tutela Angliei, fie a Franței —, chinurile morții o ajung și pe ea; când Franța o ia sub tutela ei, începe o luptă pe viață și pe moarte pentru autodeterminare, victorie obținută cu destule sacrificii umane și teritoriale abia în 1949 când ultimul soldat francez părăsea tânăra țară. În urma acordului Sykes-Picot, din 1916, Franța preia Libanul și Siria. Teritoriile preluate, aparent nu sunt considerate colonii, ci se află sub așa numitul mandat, adică sub o formă de tutelă prin care Franța administra teritorul preluat prin supravegherea unei comisii permanente a Societății Națiunilor care avea dreptul necondiționat să supravegheze cum puterile mandatare își exercitau tutela. Acestea prezentau anual rapoarte despre cum activează în teritoriile respective. În realitate, diferența dintre colonie și sistemul mandatelor era de ignorat, puterea cuceritoare avea autoritatea în a-și exercita forța. Sistemul mandatelor avea în vedere obținerea independenței, iar progresele sociale și politice în direcția asta au făcut ca Siria, alături de Irak și Palestina să fie incluse în așa numită clasă A, care includea statele prognozate cu ușurință în a deveni independente. În Siria, Franța a activat destul de abuziv, în primii ani de mandat, prin forță, asemeni unei puteri coloniale considerând că independența și unitatea teritorială a Siriei sunt obiective îndepărtate, cu toate că la preluarea mandatelor se promitea în ambele țări instituirea unei constituții în maxim trei ani, astfel că favorizează extindrea Libanului în dauna Siriei.

Istoria prezentată scolastic nu ne arată cum evenimentele se răsfrâng asupra omului simplu, ci când o face, o face într-un mod impersonal și rece. Aici autoarea completează acest neajuns și ne prezintă cum omul de rând simte evenimentul istoric se răsfrânge asupra lui și-i trasează traiectorii nebănuite. Prezentul este istoria la cea mai mică scară a ei. Trecând din prezent în prezent, prin ochii familiei Aliei, trecem prin istoria Siriei. Așa că simțim aroma atmoferei din acel sat de provincie otoman, simțim mirosul greu al morții aduse de război și foametea care l-a urmat, a disperării, aroma speranței renașterii, simțim apoi, după ani și ani, în Damascul anilor 40, aromele din cartierul rezidențial în care abia se mutaseră bunicii autoarei unde două brutării îmbiau diminețile cu „miros de pâine proaspătă, iar după-amiaza, când se făceau pateurile venea un aer dulceag”. Și nu putem să intuim sumedenia de arome care șerpuiau dinspre brutării, căci în acea perioadă nu existau aragaze, iar locuitorii trimiteau mâncărurile crude, cărnuri amestecate cu diverse condimente, la acele brutării spre a fi pătrunse de căldura cuptoarelor. Autoarea transmite acea căldură autentică din sânul familiei siriene, cu mulți membri, împrăștiați în toate colțurile Orientului Mijlociu și chiar ale lumii în căutarea unor locuri mai prospere; sau dragostea dogoritoare a bunicii pentru nepoții ei, ca o revărsare de neoprit a speranței unui viitor mult mai bun pentru generațiile următoare într-o lume în care prezentul este nesigur.

După primăvara lui 2011, când Tunisia și Egiptul se ridică împotriva dictaturii, autoarea pune în paralel societatea siriană și cea egipteană. Prima terorizată de o dictatură nemiloasă a familiei al-Assad, cea de-a doua, determinată să scape de dictatură și să-și reconstruiască țara pe făgașe democratice. Malek observă diferențele dintre Siria și Egipt atunci când vizitează Cairo după 2011. Dezvoltarea acestei țări arabe îi stârnește invidia. Reconstrucția țării și libertatea de exprimare a egiptenilor o mâhnesc când privește critic și trist către societatea siriană. În Egiptul postrevoluționar, opiniile se manifestă liber, fără teamă în timp ce în Siria frica față de mukhabarat (poliția secretă siriană) infantilizează practic societatea și-o cufundă într-un somn al rațiunii prin manipulări și crime. „Dacă în Cairo stăteau treji toată noaptea pretinzând că au un cuvânt de spus cu privire la viitorul lor — meditează autoarea când observă activișii egipteni organizați să protesteze zile și nopți întregi în celebra piață Tahir îngrijorați la direcția țării lor —, în Siria părea că unii oameni ațipeau în mod voluntar”.

În capitolul Psihodrama, autoarea expune, în opoziție de idei, în urma unui exercițiu terapeutic colectiv, cauzele dramei Siriei contemporane; într-un lanț cauzal damnat, educația școlară și violența sângeroasă contribuie la o societate civilă slabă care naște în om un sentiment Sisific urmat de-o încetare de a mai construi ceva, o autocenzură a propriei voci care permite sistemului să-și manifeste în liniște corupția. Școala este militarizată, copiii sunt îndemnați brutal să-și stingă curiozitatea nativă și doar să memoreze distrugând gândirea atât de necesară în a exprima ce se găsește înăuntrul lor. Visurile sucombă în fața violenței: „Ne e greu să visăm, dat fiind ce vedem. Cel mai mare vis al meu — zice o femeie — este ca omorurile să înceteze. Altfel nu pot să visez”. Suprastructura sistemului autoritarist are la bază faptul că „poporul sirian e incapabil; gândurile și sentimentele lui nu sunt bune”. Occidentul la care visează cetățenii, libertatea și liberul arbitru nu poate aduce decât individualitate și, prin urmare haos. Visurile individuale conduc la haos, așa că singurii care trebuie să gândească și pot stabili ce visuri trebuie să aibă fiecare om în parte pentru a organiza viața sunt elitele, iar când inamicii externi sunt puternici și hotărâți „Saudiții ne urăsc, turcii ne urăsc, jumătate din Liban ne urăște, trei sferturi din Irak la fel, și toți ceilalți”, limitarea accesului la informații este soluția de a combate haosul indus de inamicii externi, beneficiarul principal fiind poporul sirian. În cele din urmă, dictatura, prin teroare și dezinformare, este un regim extrem de conservator; el trebuie să-și păstreze status quo-ul cu orice preț, chiar cu prețul sacrificării propriilor conaționali. Înghețarea aceasta conservatoare se resimte la nivelul cetățeanului drept o suferință mai grea decât răul însuși. „Eu nu vreau să schimb răul; eu vreau să schimb, vreau să schimb! vreau să încerc, vreau să fac, să mișc — să încerc o cale” — schimbarea a fost întoteauna inamica dictaturii încă de pe vremea scrierilor lui Platon.

Și parcă vocea sirienilor oprimați este vocea universală a oricărui oprimat. Autocritica lor ne conduce și pe noi spre a privi critic lumea în care trăim; orice spațiu uman inevitaibl are tendința să se împartă între conducători și conduși, conducătorii luptând pentru a dobândi cât mai multă putere, condușii pentru a le-o limita. John Stuart MIll aprecia că libertatea a fost această îngrădire a autorității de a se exercita abuziv în dauna supușilor. Pentru el, libertatea însemna lupta împotriva tiranieni politice. Așadar, limitarea libertății înseamnă începutul prejudicierii propriilor supuși de către o clasă conducătoare sau individ și se pare că este în natura noastră ca atunci când deținem puterea, să ajungem să luptăm împotriva aproapelui nostru, nu împreună cu el. Din fericire, civilizația europeană a reușit să creeze un echilibru între aceste tendințe opuse, de acaparare a puterii și de luptă împotriva exceselor. Drumul occidentului a fost anevoios și istoria ne-a arătat că au fost nevoie de multe compromisuri și renunțare la orgolii. Dar echilibrul nu e niciodată permanent stabilit. Întotdeauna apar condiții care să încline balanța în favoarea puterii și în detrimentul supușilor. Asemeni sistemului imunitar, care este permanent sub atacul agenților patogeni și de cele mai multe ori îi învinge fără ca noi să observăm vreaun efect al luptei, ci doar atunci când agentul patogen este mai agresiv resimțim bătălia globulelor albe, și libertatea este mereu sub asediul puterii însă cetățeanul nu resimte niciodată lupta, ci doar când o forță reușește s-o submineze în defavoarea lui.

Libertatea se poate pierde hoțește, discret, treptat; Alia Malek ne îndeamnă, prin prisma propriei experiențe cu națiunea siriană, să fim vigilenți, să nu încetăm să visăm și să avem voci ferme, să nu tăcem în fața nedreptății.

„ — Bărbatul care a jucat rolul regimului nu a avut nicio armă să vă facă să tăceți, nu v-a amenințat, a adăugat părintele Mazen. V-ați redus singuri la tăcere.”

—————
Peter Mansfield — O istorie a orientului mijlociu, Ed. Humanitas, 2015.
John Stuart Mill — Despre libertate, Ed. Humanitas, 2014.

[Ada Vlad · Rating 5 out of 5]

"Voi doi, violatorul si victima sunteti legati poate pe vecie, de obscenitatea ce vi s-a dezvaluit, de trista cunoastere a celor de care sunt capabili oamenii. Toti suntem vinovati".
Cred ca cel mai bun pasaj din carte care descrie metaforic situatia Siriei. O carte despre oameni si istoria lor. Despre durere si putere politica. Despre ce sunt oamenii in stare sa infaptuiasca uneori, din pacate, fara repercursiuni. Autoarea surprinde un suflet sangerand al unei tari care si-ar fi dorit sa insemne mai mult, dar totodata careia i-a fost frica sa insemne mai mult.

[Gabriel · Rating 4 out of 5]

Este prima carte pe care o citesc în legătură cu o țară din zona Orientală.
Deși în această carte este povestită istoria familiei autoarei, o bună bucată din carte ne prezintă istoria Siriei, de la dominarea Imperiului Otoman până la dictatura contemporană a lui Bashar Al-Assad.
Autoarea prezintă situația stufoasă a populației etnico-religioasă din această țară, precum și cultura ei.
De asemenea, Alia dezvăluie modul de operare a serviciilor secrete numite mukhabarat.

Condițiile de trai în Siria se deteriorează de la deceniu, la deceniu, de la an, la an, fiind aproape imposibil de trăit într-o țară în care se înfruntă două armate, cea a regimului totalitar și cea a poporului, respecitv a dizidenților.

Subiectul este unul cu o greutate emoțională, dar pe care autoarea știe să-l țeasă prin modul în care combină povestea familiei ei (în special a bunicii ei, Salma, pe care o adoră) cu cea a familiei mai mari, a Siriei.

Rămân cu speranța că acest popor își va regăsi cândva originile, iar războiul civil se va opri, lăsând portocalii amari să înflorească.