What do you think?
Rate this book
Bilili
Într-o lume perfectă, prima iubire ar fi și ultima. Dar lumea nu este perfectă. Din fericire, ea, prima dragoste, rămâne totuși cu tine până la sfârșit, ca amintire.
Amintirile sunt importante. Desigur, s-ar putea să nu fie nici așa. Mai depinde și de noroc. Viața rămâne, dintotdeauna și pretutindeni,
și o loterie.
Andrei Crăciun
Amintirile sunt importante. Desigur, s-ar putea să nu fie nici așa. Mai depinde și de noroc. Viața rămâne, dintotdeauna și pretutindeni,
și o loterie.
Andrei Crăciun
- GenresRoman
160 pages, Paperback
First published May 1, 2022
1 person is currently reading
30 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 12 of 12 reviews
January 29, 2023
Pe Andrei Crăciun îl bântuie fantoma, personalitatea, legenda și mai ales dragostea pentru Panait Istrati căruia îi dedică o nouă carte.
Bilili se constituie din mărturia celor care l-au întâlnit și/sau l-au iubit pe Panaiti: Bilili, Anna, Joița, Pierre, Eric sau Nikos [Kazantzakis], totul într-o proză densă, frumoasă, și mai ales lirică, pe care o recunoști din celălalte cărți ale sale: Aleea Zorilor, Și fericirea era obligatorie sau Prietenul visătorilor și al învinșilor.
Fictionalizându-l pe Panait Istrati, transformându-l în literatură, Andrei Crăciun mai adaugă un strat misterului reprezentat de autorul brăilean, ni-l aduce mai aproape, ne face și pe noi curioși să îl descoperim și poate să îl iubim pe Panaitaki.
Bilili este un foarte frumos și expresiv exercițiu de admirație de la un scriitor pentru altul.
Bilili se constituie din mărturia celor care l-au întâlnit și/sau l-au iubit pe Panaiti: Bilili, Anna, Joița, Pierre, Eric sau Nikos [Kazantzakis], totul într-o proză densă, frumoasă, și mai ales lirică, pe care o recunoști din celălalte cărți ale sale: Aleea Zorilor, Și fericirea era obligatorie sau Prietenul visătorilor și al învinșilor.
Fictionalizându-l pe Panait Istrati, transformându-l în literatură, Andrei Crăciun mai adaugă un strat misterului reprezentat de autorul brăilean, ni-l aduce mai aproape, ne face și pe noi curioși să îl descoperim și poate să îl iubim pe Panaitaki.
Bilili este un foarte frumos și expresiv exercițiu de admirație de la un scriitor pentru altul.
December 25, 2022
„Dragostea, dragostea adevărată vreau să spun, are forța asta, care te subjugă, e o tiranie, n-ai cum să scapi, nu există scăpare, nu ai unde să te ascunzi, deși unii naivi încearcă.”
Ce carte frumoasă a scris Andrei Crăciun! Bilili este una dintre pasiunile lui Panait Istrati, care a fost pentru ea prima sa dragoste și cea pentru care a suferit cel mai mult. Dar nu doar Bilili și nu doar Panait sunt personaje principale aici, pentru că autorul își construiește cartea pe mai multe straturi și subtraturi, pe mai multe voci, care preiau treptat ritmul povestirii, fie că e vorba despre Anna, fosta lui soție, despre mama sa, despre Panait însuși, despre Nikos Kazantzakis, ba chiar despre autor care își aduce aminte despre prima amintire cu Panait, despre prima dragoste și despre orașul provincial de la marginea pădurii. Un roman profund, abil construit, prin care-l recuperăm din nou, un pic, pe Panait Istrati, un autor atât de discutat și apreciat și atât de puțin citit.
Am citit până acum câteva cărți semnate de Andrei Crăciun și cred că asta se apropie cel mai mult de perfecțiune.
Ce carte frumoasă a scris Andrei Crăciun! Bilili este una dintre pasiunile lui Panait Istrati, care a fost pentru ea prima sa dragoste și cea pentru care a suferit cel mai mult. Dar nu doar Bilili și nu doar Panait sunt personaje principale aici, pentru că autorul își construiește cartea pe mai multe straturi și subtraturi, pe mai multe voci, care preiau treptat ritmul povestirii, fie că e vorba despre Anna, fosta lui soție, despre mama sa, despre Panait însuși, despre Nikos Kazantzakis, ba chiar despre autor care își aduce aminte despre prima amintire cu Panait, despre prima dragoste și despre orașul provincial de la marginea pădurii. Un roman profund, abil construit, prin care-l recuperăm din nou, un pic, pe Panait Istrati, un autor atât de discutat și apreciat și atât de puțin citit.
Am citit până acum câteva cărți semnate de Andrei Crăciun și cred că asta se apropie cel mai mult de perfecțiune.
June 16, 2022
Umorul fin, întâmplările ciudate și haioase, dar mai ales tragi-comice, care leagă mai multe destine în cel mai bizar mod, au fost elementele care mi-au plăcut în această carte. Se citește ușor și, chiar dacă este destul de scurtă, cuprinde foarte multe povești și surprinde atmosfera vremurilor de altă dată.
Recenzia mea, aici.
Recenzia mea, aici.
Read
May 4, 2025❝Într-o lume perfectă, prima iubire ar fi și ultima.
Marie-Louise Baud-Bovy – Bilili, o tânără muziciană geneveză – își găsește prima dragoste atunci când îl cunoaște pe Panait Istrati. El se îndrăgostește iremediabil de ea și își părăsește soția, pe Anna.
Sunt multe iubiri în acest roman. Iubirea lui Bilili. Iubirea Annei. Iubirea lui Panait pentru prietenie, demnitate și libertate. Iubirea autorului pentru Panait.
Din această carte am aflat că Panait Istrati a fost inițial atras de idealurile socialiste, dar după o vizită în URSS (1927–1928), a devenit profund dezamăgit de dictatura și opresiunea de acolo, criticând regimul sovietic în Spovedania unui învins.
Ca de obicei, Andrei Crăciun nu dezamăgește. Cartea este mult mai mult decât povestea unei prime iubiri.
Marie-Louise Baud-Bovy – Bilili, o tânără muziciană geneveză – își găsește prima dragoste atunci când îl cunoaște pe Panait Istrati. El se îndrăgostește iremediabil de ea și își părăsește soția, pe Anna.
Sunt multe iubiri în acest roman. Iubirea lui Bilili. Iubirea Annei. Iubirea lui Panait pentru prietenie, demnitate și libertate. Iubirea autorului pentru Panait.
Din această carte am aflat că Panait Istrati a fost inițial atras de idealurile socialiste, dar după o vizită în URSS (1927–1928), a devenit profund dezamăgit de dictatura și opresiunea de acolo, criticând regimul sovietic în Spovedania unui învins.
Ca de obicei, Andrei Crăciun nu dezamăgește. Cartea este mult mai mult decât povestea unei prime iubiri.
September 15, 2023
O fascinantă biografie romanțată dedicată lui Panait Istrati, în care autorul, Andrei Crăciun, împrumută rând pe rând, vocile tuturor celor implicați în poveste: Panait, Bilili, Anna, Eric, Nikos Kazantzakis, Josue Jehouda, Pierre, Joița și așa mai departe, fără a se dezice, desigur, nici de vocea sa de autor narator omni omni omni. Recomand cu încredere!!!
August 3, 2022
"Amintirile sunt importante."
Total de acord cu nepretuitul* scriitor!
O lectura ce te face sa-ti depeni in ritmul ei propriile tale amintiri, frumos si emotionant!
Multumesc A.C. ca l-ai scos la iveala pe dl. Panait spre rusinea mea pana la varsta mea onorabila nu l-am citit, dar promit sa recuperez datorita tie, Anei, lui Panait si Bilili!
Merci A.C.
Thnaks A.C
Happy readings!
:) :D
P.S. *nepretuitul - sper sa-mi fie iertata indrazneala ca am preluat aceasta forma de adresare! Dar mi-a placut cum suna si chiar se potriveste autorului!
sursa aici: https://youtu.be/ajVY1UOiKJc
Total de acord cu nepretuitul* scriitor!
O lectura ce te face sa-ti depeni in ritmul ei propriile tale amintiri, frumos si emotionant!
Multumesc A.C. ca l-ai scos la iveala pe dl. Panait spre rusinea mea pana la varsta mea onorabila nu l-am citit, dar promit sa recuperez datorita tie, Anei, lui Panait si Bilili!
Merci A.C.
Thnaks A.C
Happy readings!
:) :D
P.S. *nepretuitul - sper sa-mi fie iertata indrazneala ca am preluat aceasta forma de adresare! Dar mi-a placut cum suna si chiar se potriveste autorului!
sursa aici: https://youtu.be/ajVY1UOiKJc
January 1, 2025
Este o carte care mi-a fost recomandată insistent şi pe care am decis să o citesc mai mult ca pe o provocare. Este vorba despre romanul „Bilili” scris de Andrei Crăciun. Îmi place foarte mult personalitatea lui Andrei Crăciun, mi se pare o figură atipică vremurilor pe care le trăim, pare aşa un personaj din altă lume. Ce am mai citit de el este biografia romanţată a lui Cioran, pentru care am făcut deja episod. Dacă nu l-aţi văzut încă, vă îndemn să-l vizionaţi.
N-am căutat nimic înainte despre acest roman, dacă tot l-am luat ca pe o provocare am zis să fie provocare până la capăt. Am crezut că va fi vorba despre o poveste de dragoste siropoasă, poate cu ceva referinţe autobiografice, dar am rămas surprins să constat că e cu totul despre altceva. Da, este despre dragoste, dar despre mai multe tipuri de dragoste. Se pleacă, evident, de la o poveste de dragoste dintre un bărbat şi o femeie, sentimentul extrapolându-se apoi şi în vieţile altor personaje.
Nu vă mai fierb şi o să vă zic că este vorba despre povestea de dragoste dintre muziciana geneveză Marie-Louise Baud-Bovy, căreia i se spune Bilili şi scriitorul Panait Istrati, despre care, din păcate, se vorbeşte prea puţin astăzi.
Am perceput întreg romanul lui Andrei Crăciun ca pe un exerciţiu de virtuozitate. Şi, Doamne, cât de bine i-a mai ieşit. Andrei Crăciun îşi imaginează cum au trăit cele 2 personaje principale povestea lor de dragoste, dar nu se opreşte doar la ele, ci merge şi mai departe şi se pune şi în papucii persoanelor apropiate lor, cum ar fi: Ana, prima soţie a lui Panait, Pierre, bunul amic al lui Bilili, Josué Jéhouda, evreul pe care Panait îl cunoaşte în sanatoriu şi cu care va lega o prietenie inedită, Joiţa, mama lui Panait, ba chiar şi în papucii celui care avea să scrie celebrul roman „Zorba Grecul”. Aţi ghicit, este vorba de Nikos Kazantzakis. Uşurinţa cu care Andrei Crăciun reuşeşte să intre în pielea atâtor personaje şi să le facă atât de verosimile mi s-a părut incredibilă.
Un lucru care mi-a plăcut foarte mult este acela că Andrei Crăciun dă frâu liber imaginaţiei şi se „joacă” cu naraţiunea, în sensul că îşi permite să lase personajele sale să iasă din roman şi să-l critice, să-l certe, ca mai apoi el însuşi să devină personaj în propria scriere şi să le răspundă. Ca să înţelegeţi mai bine despre ce vorbesc, va trebui să vă dau o mostră de text. Dar înainte de asta, trebuie să vă ofer un pic de context. După ce Panait se îndrăgosteşte nebuneşte de această frumoasă Bilili va da fuga la telefon şi va avea o discuţie cu Anna, soţia lui de atunci, căreia îi va spune, aşa cum îi promisese de altfel, că a venit acel moment când nutreşte sentimente pentru o altă femeie. Ei bine, Andrei Crăciun intră în pielea Annei şi povesteşte ce vorbeşte, simte, după aflarea veştii. Iar acum vă las reacţia ei din finalul capitolului:
„Iar autorului acestei cărţi îi spun direct, fără introducere, fără ocolişuri, fără remuşcări, fără regrete şi fără speranţe: dacă într-adevăr trebuia să scrii o carte despre iubirea din inima lui mare, generoasă sau doar bolnavă, deşi de ce ar trebui şi cine îţi dă dreptul acesta?, trebuia să scrii o carte despre mine, Anna Munsch.”
Pretty cool, nu?
Trebuie să recunosc că acest truc de care se foloseşte Andrei Crăciun în romanul său mi-a adus aminte deopotrivă de o nuvelă, dar şi de un film în care se întâmplă lucruri similare. Pe de o parte mi-a adus aminte de nuvela REM a lui Mircea Cărtărescu, în care Nana, naratoarea amintirilor din copilărie ajunge să realizeze că este un personaj de hârtie, o plăsmuire a scriitorului cu care face cunoştinţă în REM, în finalul nuvelei. Dacă n-aţi citit REM, eu zic să-i daţi o şansă, merită. Pe de cealaltă parte, mi-am amintit de filmul „Stranger Than Fiction” cu Will Ferrell, Emma Thompson şi Dustin Hoffman în rolurile principale, în care personajul jucat de Will Ferrell ajunge să realizeze că toată viaţa lui e o ficţiune şi că vocea pe care o aude constant este, de fapt, vocea autoarei care îi controlează destinul scriind la romanul ei. Iarăşi, dacă nu l-aţi văzut, vi-l recomand.
Revenind la „Bilili”, mi-a plăcut foarte mult forţa naraţiunii lui Andrei Crăciun, dar şi poeticitatea acesteia pentru că da, omul are pasaje în care face poezie în proză, ceea ce pentru mine e tot timpul bine primit. (mema cu mi-a dat pachet)
Portretul lui Panait e foarte bine conturat, am aflat o mulţime de lucruri despre acest autor român cu origini greceşti, lucruri care m-au făcut să-mi doresc să citesc mai multe din cărţile sale. Deocamdată deţin în tolba cu lecturi doar „Ciulinii Bărăganului” o carte pe care cred că am citit-o cândva prin gimnaziu şi care mi-a plăcut la nebunie atunci. Mi-aş dori chiar să o recitesc pentru că sunt sigur că altfel o voi înţelege acum.
Imaginea lui Panait Istrati pe care ne-o oferă Andrei Crăciun este a unui om care trăieşte viaţa prin toţi porii, de o bunătate absolută, un extraordinar orator, un om căruia nu îi e frică să spună şi să scrie ce gândeşte.
Dacă stau bine şi mă gândesc, acest roman s-ar fi putut încadra cu succes în cadrul biografiilor romanţate scoase de cei de la Polirom, cu toate că sunt nişte capitole care cred că ar fi fost scoase ca romanu să poată vedea lumina tiparului. Vorbesc despre acele capitole în care Andrei Crăciun îşi ia libertatea de a povesti amintiri din viaţa sa. De pildă, are un capitol dedicat bunicului său care m-a făcut ţăndări pur şi simplu.
De asemenea, dialogul epistolar dintre Bilili şi Anna mi s-a părut extrem de bine scris pentru că reuşeşte să contureze o altă imagine a lui Panait şi ne arată cam ce influenţa a avut personalitatea acestuia pentru femeile din viaţa sa.
Romanul „Bilili” m-a surprins atât de mult încât nu am putut să nu mă întreb: OK, de unde până unde a putut Andrei Crăciun să scrie atât de profund despre personalitatea lui Panait Istrati? Înţeleg că omul e foarte talentat sau cum ar zice Regele: Dacă talent, orice, ne-a demonstrat tuturor! (de băgat mema), dar totuşi, cred că-ţi trebuie mai mult decât talent pentru a scrie aşa. M-am dumirit rapid despre ce e vorba când am dat peste cele 10+ pagini de surse bibliografice lăsate de Crăciun la finalul romanului. Apoi am mai aflat că el a scris şi o teză de doctorat despre biografia politică a lui Panait Istrati. Iată că am aflat şi răspunsul dorit.
Pentru mine, romanul „Bilili” al lui Andrei Crăciun a fost o gură de aer proaspăt de care aveam mare nevoie. A fost un roman altfel, pe care l-am savurat pagină cu pagină, la fel cum vă invit şi pe voi să o faceţi.
Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
N-am căutat nimic înainte despre acest roman, dacă tot l-am luat ca pe o provocare am zis să fie provocare până la capăt. Am crezut că va fi vorba despre o poveste de dragoste siropoasă, poate cu ceva referinţe autobiografice, dar am rămas surprins să constat că e cu totul despre altceva. Da, este despre dragoste, dar despre mai multe tipuri de dragoste. Se pleacă, evident, de la o poveste de dragoste dintre un bărbat şi o femeie, sentimentul extrapolându-se apoi şi în vieţile altor personaje.
Nu vă mai fierb şi o să vă zic că este vorba despre povestea de dragoste dintre muziciana geneveză Marie-Louise Baud-Bovy, căreia i se spune Bilili şi scriitorul Panait Istrati, despre care, din păcate, se vorbeşte prea puţin astăzi.
Am perceput întreg romanul lui Andrei Crăciun ca pe un exerciţiu de virtuozitate. Şi, Doamne, cât de bine i-a mai ieşit. Andrei Crăciun îşi imaginează cum au trăit cele 2 personaje principale povestea lor de dragoste, dar nu se opreşte doar la ele, ci merge şi mai departe şi se pune şi în papucii persoanelor apropiate lor, cum ar fi: Ana, prima soţie a lui Panait, Pierre, bunul amic al lui Bilili, Josué Jéhouda, evreul pe care Panait îl cunoaşte în sanatoriu şi cu care va lega o prietenie inedită, Joiţa, mama lui Panait, ba chiar şi în papucii celui care avea să scrie celebrul roman „Zorba Grecul”. Aţi ghicit, este vorba de Nikos Kazantzakis. Uşurinţa cu care Andrei Crăciun reuşeşte să intre în pielea atâtor personaje şi să le facă atât de verosimile mi s-a părut incredibilă.
Un lucru care mi-a plăcut foarte mult este acela că Andrei Crăciun dă frâu liber imaginaţiei şi se „joacă” cu naraţiunea, în sensul că îşi permite să lase personajele sale să iasă din roman şi să-l critice, să-l certe, ca mai apoi el însuşi să devină personaj în propria scriere şi să le răspundă. Ca să înţelegeţi mai bine despre ce vorbesc, va trebui să vă dau o mostră de text. Dar înainte de asta, trebuie să vă ofer un pic de context. După ce Panait se îndrăgosteşte nebuneşte de această frumoasă Bilili va da fuga la telefon şi va avea o discuţie cu Anna, soţia lui de atunci, căreia îi va spune, aşa cum îi promisese de altfel, că a venit acel moment când nutreşte sentimente pentru o altă femeie. Ei bine, Andrei Crăciun intră în pielea Annei şi povesteşte ce vorbeşte, simte, după aflarea veştii. Iar acum vă las reacţia ei din finalul capitolului:
„Iar autorului acestei cărţi îi spun direct, fără introducere, fără ocolişuri, fără remuşcări, fără regrete şi fără speranţe: dacă într-adevăr trebuia să scrii o carte despre iubirea din inima lui mare, generoasă sau doar bolnavă, deşi de ce ar trebui şi cine îţi dă dreptul acesta?, trebuia să scrii o carte despre mine, Anna Munsch.”
Pretty cool, nu?
Trebuie să recunosc că acest truc de care se foloseşte Andrei Crăciun în romanul său mi-a adus aminte deopotrivă de o nuvelă, dar şi de un film în care se întâmplă lucruri similare. Pe de o parte mi-a adus aminte de nuvela REM a lui Mircea Cărtărescu, în care Nana, naratoarea amintirilor din copilărie ajunge să realizeze că este un personaj de hârtie, o plăsmuire a scriitorului cu care face cunoştinţă în REM, în finalul nuvelei. Dacă n-aţi citit REM, eu zic să-i daţi o şansă, merită. Pe de cealaltă parte, mi-am amintit de filmul „Stranger Than Fiction” cu Will Ferrell, Emma Thompson şi Dustin Hoffman în rolurile principale, în care personajul jucat de Will Ferrell ajunge să realizeze că toată viaţa lui e o ficţiune şi că vocea pe care o aude constant este, de fapt, vocea autoarei care îi controlează destinul scriind la romanul ei. Iarăşi, dacă nu l-aţi văzut, vi-l recomand.
Revenind la „Bilili”, mi-a plăcut foarte mult forţa naraţiunii lui Andrei Crăciun, dar şi poeticitatea acesteia pentru că da, omul are pasaje în care face poezie în proză, ceea ce pentru mine e tot timpul bine primit. (mema cu mi-a dat pachet)
Portretul lui Panait e foarte bine conturat, am aflat o mulţime de lucruri despre acest autor român cu origini greceşti, lucruri care m-au făcut să-mi doresc să citesc mai multe din cărţile sale. Deocamdată deţin în tolba cu lecturi doar „Ciulinii Bărăganului” o carte pe care cred că am citit-o cândva prin gimnaziu şi care mi-a plăcut la nebunie atunci. Mi-aş dori chiar să o recitesc pentru că sunt sigur că altfel o voi înţelege acum.
Imaginea lui Panait Istrati pe care ne-o oferă Andrei Crăciun este a unui om care trăieşte viaţa prin toţi porii, de o bunătate absolută, un extraordinar orator, un om căruia nu îi e frică să spună şi să scrie ce gândeşte.
Dacă stau bine şi mă gândesc, acest roman s-ar fi putut încadra cu succes în cadrul biografiilor romanţate scoase de cei de la Polirom, cu toate că sunt nişte capitole care cred că ar fi fost scoase ca romanu să poată vedea lumina tiparului. Vorbesc despre acele capitole în care Andrei Crăciun îşi ia libertatea de a povesti amintiri din viaţa sa. De pildă, are un capitol dedicat bunicului său care m-a făcut ţăndări pur şi simplu.
De asemenea, dialogul epistolar dintre Bilili şi Anna mi s-a părut extrem de bine scris pentru că reuşeşte să contureze o altă imagine a lui Panait şi ne arată cam ce influenţa a avut personalitatea acestuia pentru femeile din viaţa sa.
Romanul „Bilili” m-a surprins atât de mult încât nu am putut să nu mă întreb: OK, de unde până unde a putut Andrei Crăciun să scrie atât de profund despre personalitatea lui Panait Istrati? Înţeleg că omul e foarte talentat sau cum ar zice Regele: Dacă talent, orice, ne-a demonstrat tuturor! (de băgat mema), dar totuşi, cred că-ţi trebuie mai mult decât talent pentru a scrie aşa. M-am dumirit rapid despre ce e vorba când am dat peste cele 10+ pagini de surse bibliografice lăsate de Crăciun la finalul romanului. Apoi am mai aflat că el a scris şi o teză de doctorat despre biografia politică a lui Panait Istrati. Iată că am aflat şi răspunsul dorit.
Pentru mine, romanul „Bilili” al lui Andrei Crăciun a fost o gură de aer proaspăt de care aveam mare nevoie. A fost un roman altfel, pe care l-am savurat pagină cu pagină, la fel cum vă invit şi pe voi să o faceţi.
Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
This entire review has been hidden because of spoilers.
October 13, 2023
„La sfârşitul anilor '20 ai secolului trecut, în mileniul al II-lea, scriitorul Panait Istrati şi muziciana geneveză Marie-Louise Baud-Bovy, căreia i se spunea Bilili, au trăit o foarte complicată istorie de dragoste. El a fost prima ei iubire, dar nu şi ultima, nici ea nu a fost ultima lui iubire, iar eu, fiindcă e nevoie şi de persoana întâi, mai ales în afaceri atât de delicate, mi-am luat scandaloasa libertate de a vă spune cum nu s-a întâmplat, dar ar fi putut să se întâmple. În această carte se găseşte un strop de realitate, într-un ocean de ficțiune.
Aceasta este povestea pe care am vrut s-o scriu.”
Cu prologul acesta începe romanul care poartă numele acestei muziciene – Bilili.
Roman de la care mă așteptam să mă fascineze, deoarece pornește de la istoria de dragoste a scriitorului cu probabil cea mai spectaculoasă biografie (vorbesc de scriitorii din spațiul românesc) – Panait Istrati.
Scriitor care a fost un vulcan de energie și amiciție, cel care a ținut corespondențe și a prietenit cu scriitori precum Nikos Kazantzakis - care apare și ca personaj de roman aici și narator chiar -, Hemingway, Romain Roland.
Scriitor citit și despre care s-a scris mai mult peste hotare decât în spațiul românesc, deși „scurta" bibliografie dată de Andrei Crăciun la finalul acestei cărți spune că s-a scris destul și la noi, doar că trebuie căutate aceste surse.
Romanul Bilili a apărut în colecția Prima dragoste, coordonată de poeta Diana Iepure, la editura Paralela 45, motiv din care mi-am dat seama de ce în istoria lui Panait Istrati a fost intercalate și scurte istorii mai noi, din realitățile autorului acestei cărți, fragmente care inițial mă enervau, deoarece eram nesățios de istoria lui Panait și a acestei elvețiene cu zvâc. Dar, așa cum m-au antrenat toate lecturile contemporanilor mei și a predecesorilor lor, moderni: dacă ai un pic de răbdare, va ajunge și Leopold cu bine acasă, și Molly cu bine se va trezi.
Povestea de dragoste a lui Panait Istrati și Bilili nu e scrisă doar frumos — și mă tem că acest doar frumos poate strica impresia despre cât de frumoase sunt pe bune frazele și conținuturile lor în această carte — dar are și o construcția fascinantă, în care Andrei Crăciun a făcut o muncă splendidă scriind din numele tuturor personajelor sale și din numele său, evident, de la un capitol la altul. Un model practic faulknerian : termen pe care-l folosesc nu pentru a încărca discursul de elemente de-ale criticii, ci din motivul unei asociații pe care ți-o trezește, vrei nu vrei, această trecere de la o voce la alta, toate bine construite, auzite bine, complexe.
Autorul intensifică conturul portretului lui Panait Istrate cu o cunoștință, se vede, de cauză, și un adevărat talent de povestaș. Cei care cunosc măcar și în linii mari biografia lui Panait și-l vor apropia și mai mult, cei care nu știu nimic se vor îndrăgosti iremediabil probabil, iar aceasta e cea mai mare favoare care i se putea face acestei personalități.
Cartea se citește ușor, și se găsește ușor așa cum e destul de recent apărută. Iar librarul vă-ndeamnă să puneți mâna pe ea numaidecât!
Librar: Fală Victor
Aceasta este povestea pe care am vrut s-o scriu.”
Cu prologul acesta începe romanul care poartă numele acestei muziciene – Bilili.
Roman de la care mă așteptam să mă fascineze, deoarece pornește de la istoria de dragoste a scriitorului cu probabil cea mai spectaculoasă biografie (vorbesc de scriitorii din spațiul românesc) – Panait Istrati.
Scriitor care a fost un vulcan de energie și amiciție, cel care a ținut corespondențe și a prietenit cu scriitori precum Nikos Kazantzakis - care apare și ca personaj de roman aici și narator chiar -, Hemingway, Romain Roland.
Scriitor citit și despre care s-a scris mai mult peste hotare decât în spațiul românesc, deși „scurta" bibliografie dată de Andrei Crăciun la finalul acestei cărți spune că s-a scris destul și la noi, doar că trebuie căutate aceste surse.
Romanul Bilili a apărut în colecția Prima dragoste, coordonată de poeta Diana Iepure, la editura Paralela 45, motiv din care mi-am dat seama de ce în istoria lui Panait Istrati a fost intercalate și scurte istorii mai noi, din realitățile autorului acestei cărți, fragmente care inițial mă enervau, deoarece eram nesățios de istoria lui Panait și a acestei elvețiene cu zvâc. Dar, așa cum m-au antrenat toate lecturile contemporanilor mei și a predecesorilor lor, moderni: dacă ai un pic de răbdare, va ajunge și Leopold cu bine acasă, și Molly cu bine se va trezi.
Povestea de dragoste a lui Panait Istrati și Bilili nu e scrisă doar frumos — și mă tem că acest doar frumos poate strica impresia despre cât de frumoase sunt pe bune frazele și conținuturile lor în această carte — dar are și o construcția fascinantă, în care Andrei Crăciun a făcut o muncă splendidă scriind din numele tuturor personajelor sale și din numele său, evident, de la un capitol la altul. Un model practic faulknerian : termen pe care-l folosesc nu pentru a încărca discursul de elemente de-ale criticii, ci din motivul unei asociații pe care ți-o trezește, vrei nu vrei, această trecere de la o voce la alta, toate bine construite, auzite bine, complexe.
Autorul intensifică conturul portretului lui Panait Istrate cu o cunoștință, se vede, de cauză, și un adevărat talent de povestaș. Cei care cunosc măcar și în linii mari biografia lui Panait și-l vor apropia și mai mult, cei care nu știu nimic se vor îndrăgosti iremediabil probabil, iar aceasta e cea mai mare favoare care i se putea face acestei personalități.
Cartea se citește ușor, și se găsește ușor așa cum e destul de recent apărută. Iar librarul vă-ndeamnă să puneți mâna pe ea numaidecât!
Librar: Fală Victor
This entire review has been hidden because of spoilers.
November 30, 2022
Tata Mare se ridică în capul oaselor. Era de abia zece octombrie, cinci dimineața, și un frig de înghețau, cum se spune pe la noi, pietrele. Dar Tata Mare nu voia să aprindă focul în sobă. Învățase de la mumă-sa: focul se aprinde în ziua de treizeci noiembrie, în ziua de Sfântul Andrei, nu mai devreme, dar nici mai târziu. Nu-mi explic cum am ales să citesc cartea lui Andrei Crăciun chiar azi, deși o am în bibliotecă de astă-vară. Poate pentru că s-a lăsat frigul și aveam nevoie de cineva să mă încălzească. Și n-au fost puțini cei care m-au făcut să uit de toate și să mă las cuprins de poveștile minunate din această carte. Rînd pe rînd Bilili, Anna sau Pantelimon Octavia au băgat lemne în sobă cît să-mi ajungă toată iarna și poate și alte ierni, dacă ar fi să-mi văd și eu viitorul ca Panait Istrati. Prima dragoste a tinerei Marie-Louise Baud-Bovy, alintată Bilili, pentru scriitorul român întîlnit la Geneva este motorul acestei cărți. Dar și alte povești se întrepătrund, conducînd cititorul prin locuri în care descoperă o Europă dezorientată după primul război mondial. O să-i cunoașteți și pe Ștefan Gheorghiu, Nikos Kazantzakis sau Josué Jéhouda, cel cu un ochi de sticlă. Va fi o călătorie tare frumoasă, vă asigur de asta! Bilili de Andrei Crăciun, Editura Paralela 45, Colecția Prima Dragoste coordonată de Diana Iepure, 2022.
October 12, 2024
Apreciez fascinația lui Andrei Crăciun pentru Panait Istrati și cred că face foarte bine că ni-l (re)aduce în atenție, sub atîtea forme. Subiectul și ideea, așadar, sînt excelente și merită toată lauda.
Însă execuția, „implementarea“, sub forma acestei cărți, nu merge. Pentru mine, cel puțin, mi se pare greu de urmărit. Acțiunea e simplă, cartea curge fără complicații epice, să zicem că pot trece și peste faptul că sînt atîtea perspective narative și personaje înghesuite într-o scriere atît de scurtă. Dar — și știu că e o observație pedantă și chiar prețioasă — timpurile verbale și persoanele, cu și fără „al patrulea zid“ m-au deconectat prea des.
E un defect pe care l-am remarcat și la biografia romanțată pe care a scris-o pentru Cioran. Nu știu dacă m-am împiedicat aiurea sau poate nu sînt suficient de educat ca să apreciez de fapt aceste detalii ca pe alegeri stilistice. Dar pentru mine nu merg, pur și simplu.
Însă execuția, „implementarea“, sub forma acestei cărți, nu merge. Pentru mine, cel puțin, mi se pare greu de urmărit. Acțiunea e simplă, cartea curge fără complicații epice, să zicem că pot trece și peste faptul că sînt atîtea perspective narative și personaje înghesuite într-o scriere atît de scurtă. Dar — și știu că e o observație pedantă și chiar prețioasă — timpurile verbale și persoanele, cu și fără „al patrulea zid“ m-au deconectat prea des.
E un defect pe care l-am remarcat și la biografia romanțată pe care a scris-o pentru Cioran. Nu știu dacă m-am împiedicat aiurea sau poate nu sînt suficient de educat ca să apreciez de fapt aceste detalii ca pe alegeri stilistice. Dar pentru mine nu merg, pur și simplu.
June 13, 2024
Putea fi mai lungă cartea și nu mă plângeam deloc, chiar dimpotrivă.
„...ați fi foarte surprinși dacă ați afla obiceiurile sexuale ale strămoșilor noștri, fiecare om care iubește crede că e primul om care iubește, fiecare om care moare crede că e primul om care moare, gândurile trecătorilor, sexul anal și sfârcurile fecioarelor, care nu e adevărat că rămân neatinse, și lacrimile celor care așteaptă, lacrimile celor care nu vin și tot ce există între ele, nu avea dreptate nici Dante, nici Sfântul Apostol Pavel nu avea dreptate, iubirea nu mută sorii și nici nu prea poate totul, cine e mulțumit să fie ceea ce este?” p.120
„...ați fi foarte surprinși dacă ați afla obiceiurile sexuale ale strămoșilor noștri, fiecare om care iubește crede că e primul om care iubește, fiecare om care moare crede că e primul om care moare, gândurile trecătorilor, sexul anal și sfârcurile fecioarelor, care nu e adevărat că rămân neatinse, și lacrimile celor care așteaptă, lacrimile celor care nu vin și tot ce există între ele, nu avea dreptate nici Dante, nici Sfântul Apostol Pavel nu avea dreptate, iubirea nu mută sorii și nici nu prea poate totul, cine e mulțumit să fie ceea ce este?” p.120
March 18, 2024
Mai devreme sau mai tîrziu ceva nu mai merge. Nu-mi mai pasă de personaje, devin comune. Se schimbă prea multe perspective fără o utilitate reală. Substanța există, pe undeva, dar între gurile de aer proaspăt e prea mare distanța.
Displaying 1 - 12 of 12 reviews