Uneori îmi place să revin la autorii clasici de romane polițiste, iar Wallace e întotdeauna o alegere perfectă. În copilărie, romanele lui au fost o adevărată oază de fascinație, mai ales „Arcașul verde” pe care l-am devorat, și sinceră să fiu, nici astăzi lucrurile nu stau altfel, cu toate că aleg foarte rar să citesc vreo carte de la Wallace, iar asta din cauză că există pe piață o avalanșă perpetuă de thrillere, cu care îmi place să țin pasul pe cât posibil - fapt pentru care nu mă mai pot întoarce la geniile ce au pus bazele, apoi au consolidat cu fiecare poveste genul detectivistic.
„Cercul purpuriu” zăcea de mult pe lista mea tot mai lungă cu cărți de citit, însă am tot evitat s-o încep, până într-o zi, pe la începutul anului, când mi-a căzut la propriu în brațe. Dacă am apreciat vreodată ceva la Wallace, cu excepția faptului că nu se lungește aiurea cu vorbăria și descrierile care nu sunt esențiale pentru acțiune, e faptul că reușește să concentreze întreaga intrigă în doar o sută și ceva de pagini; să expună toate personajele cu trăsăturile lor definitorii, să experimenteze, să-și arunce protagonistul în brațele hazardului ce-l mână pe mai multe piste greșite, ca în cele din urmă să pună punctul pe „i” și să elucideze enigma. În ciuda faptului că romanul e de mici dimensiuni - nu e nevoie să scrii o cărămidă ca să spui ceea ce trebuie, așa cum se întâmplă astăzi, de multe ori fiind doar o risipă de cuvinte și cerneală - simbolistica pe care autorul o îngrămădește între pagini nu are deloc de suferit, chiar dacă uneori mi-a lăsat impresia că lipsește ceva, că ar fi putut oferi mai multe amănunte despre anumite caractere sau despre rolul lor în narațiune, însă nu detaliile contează, ci imaginea de ansamblu, pentru că Wallace încearcă să ne spună că și protagonistul - detectivul său - e om - un om cu o minte sclipitoare -, prin urmare, e limitat de condiția sa și nu e atotștiutor, iar asta ni-l aduce cumva mai aproape.
Pentru mine „Cercul purpuriu” a fost o pauză bine meritată, deși scurtă. Mi-a adus aminte de copilărie și m-a făcut să-mi promit că măcar o carte pe an de la Wallace își va face loc pe lista mea, pentru că oricât de multe și bune ar fi romanele ultra-contemporane, clasicii nu se dezmint!