Ce uriașe cantități de frumusețe conține cartea asta a lui Teodor Dună! O frumusețe hipnotică & crudă, „neîndurător de minunată“, cum spune el undeva, înspăimântătoare precum îngerii lui Rilke, splendidă precum rănile oribile & hipnotice pictate în anii ’30-’40 de Bacon. Îngeri din Rilke cu corpuri ecorșate din Bacon: asta e, de fapt, umanitatea din lumea lui Dună. O lume în care frumusețea nu mai salvează nimic. O lume în care până și din „trupurile pregătite de înviere nu a mai rămas decât o cicatrice mică în întuneric“. În fine, o lume în care fiecare vers e exact asta: o mică rană strălucind în întuneric. Pentru astfel de cărți precum a lui Dună a fost inventată poezia – cu micile ei superputeri care, asigurându-te că nu există salvare, te salvează întotdeauna. Radu Vancu
O flașnetă calofilă care cântă non-stop într-un pustiu babelizat. Minimalismul și abundența stau foarte bine împreună în această carte în care Teodor Dună face cu lumea întreagă ceea ce înainte făcea numai cu el însuși. flașneta babel e un desen animat dark, complet absurd, ieșit ca din mintea unui copil lăsat singur foarte mult timp. Totul e posibil aici, exact ca în desene, și să mori și să nu mori chiar dacă ai murit deja. flașneta babel e ceea ce se întâmplă după ce totul s-a întâmplat deja. Mult umor delirant și ironie, o nebunie generală a dezastrului care însuflețește textul la maximum, îl infuzează cu prospețime și frumusețe. Un Mad Max filmat simultan cu Melancolia. Dacă totul a fost până acum post, imaginarul acestei cărți stă la baza lumii noi, a sfârșitului și a începutului în același timp. O stare existențială nouă, necunoscută, în care până și memoria e inutilă, iar lucrurile, animalele și oamenii fac parte dintr-o conștiință unică, derutată, dar supraviețuitoare. Svetlana Cârstean
Cea mai poezie în viața mea. Doi ani. De la Ulise încoace a trecut mai puțin, dar acesta nici măcar nu avea pretenții de poezie. Cea mai poezie în viața mea.
„E liniștitor să știi că există unele lucruri care nu se schimbă niciodată. Poezia lui Teodor Dună reprezintă un astfel de punct fix din ochiul ciclonului, un exemplu rar de continuitate printre valurile imprevizibile ale istoriei. În acest sens, Elena Vlădăreanu zicea prin anii 2000 despre Dună că „se încadrează perfect într-un orizont de așteptare”, iar „textele sale ar putea figura în orice antologie, în orice manual chiar”. Acum, după ce poetul a ajuns la al cincilea volum de poezie, flașneta babel (Nemira, 2022), sunt de părere că observația rămâne la fel de validă.”
Teodor Dună este poate poetul român contemporan cel mai atașat de om, de omenesc, de uman. Poemele sale sunt despre cele mai puternice subtilități ale omului, despre durerile lui cele mai mari, despre visele sale, despre iubirile sale. Omul lui Dună este cât se poate de uman, de aici venind o perpetuă duioșie în poemele sale.
Poemele se citesc ca proze scurte, câmp lexical infernal, invitații trimise & anulate la apropiere și îndepărtare, o perpetuă pendulare între lumi, situații & dorințe. Teodor Dună a descris aici sigiliul condiției umane în termeni pe alocuri grotești – fără să certe pe nimeni, doar cerând ascultare (DE CE TE MIRI?). Rămâi cu impresia că e bine să se mai strice flașneta uneori.