What do you think?
Rate this book
Manuscrisul fanariot
Dragoste, sclavie, fanarioți - plus un manuscris insolit.
Leun, un vlaș în vârstă de 17 ani, aude un cântec despre București, ca loc al tuturor fericirilor, și străbate Imperiul Otoman ca să ajungă acolo. Este croitor, iar această pasiune îl face să se simtă liber. Dar sensurile mult visatei libertăți se schimbă după ce o întâlnește pe Maiorca. Este anul 1796, iar toată întâmplarea încape într-un document, devenit eroul principal al poveștii.
„O carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare, un poem închinat Bucureștiului “
Eugen Negrici
„Dens, plin de vervă și de inteligență”
Călin Dan, Observator cultural
„Un insolit love-story, într-un Bucureşti fanariot, zugrăvit cu o ştiinţă destul de rar întâlnită azi, a portretizării, până la tabloul amplu în care simţi cum foşnesc, parcă, detaliile mătăsoase ale picturii bizantine. “
Ioan Groșan, Observator cultural
Leun, un vlaș în vârstă de 17 ani, aude un cântec despre București, ca loc al tuturor fericirilor, și străbate Imperiul Otoman ca să ajungă acolo. Este croitor, iar această pasiune îl face să se simtă liber. Dar sensurile mult visatei libertăți se schimbă după ce o întâlnește pe Maiorca. Este anul 1796, iar toată întâmplarea încape într-un document, devenit eroul principal al poveștii.
„O carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare, un poem închinat Bucureștiului “
Eugen Negrici
„Dens, plin de vervă și de inteligență”
Călin Dan, Observator cultural
„Un insolit love-story, într-un Bucureşti fanariot, zugrăvit cu o ştiinţă destul de rar întâlnită azi, a portretizării, până la tabloul amplu în care simţi cum foşnesc, parcă, detaliile mătăsoase ale picturii bizantine. “
Ioan Groșan, Observator cultural
448 pages, Paperback
First published February 1, 2015
14 people are currently reading
545 people want to read
About the author
Doina Ruști
36 books484 followersbio
Novelist: history, memory, and mystery; the fabulous and the raw.
Ferenike, The Book of Perilous Dishes, The Phanariot Manuscript.
DOINA RUŞTI is one of Romania’s most acclaimed contemporary novelists, known for her powerful blend of historical imagination, realism, and political depth. She is the author of fourteen novels and three short story collections, translated into more than fifteen languages and studied in Romanian schools.
Her most awarded novel, The Ghost in the Mill, is a haunting parable of communism. Her Phanariot Trilogy — The Phanariot Manuscript, The Book of Perilous Dishes, and Homeric — reimagines 18th-century Balkan history through fantastical and symbolic lenses. The Book of Perilous Dishes appeared in English with Neem Tree Press (UK, 2022 & 2024), was reviewed in The Guardian, praised by the Historical Novels Society, and selected by Amazon booksellers and international readers’ clubs.
Her recent novels include Zavaidoc in the Year of Love (2024), a bestseller set in interwar Bucharest, and Ferenike (Humanitas, 2025), an autobiographical and politically resonant story of guilt, memory, and feminine resistance.
She has received the Romanian Academy Prize, the Writers’ Union Prose Award, and the Hungarian Writers’ Union Prize for Best Translated Book.
🌐 Website: www.doinarusti.ro
📱 Platforms: Instagram | YouTube
Novelist: history, memory, and mystery; the fabulous and the raw.
Ferenike, The Book of Perilous Dishes, The Phanariot Manuscript.
DOINA RUŞTI is one of Romania’s most acclaimed contemporary novelists, known for her powerful blend of historical imagination, realism, and political depth. She is the author of fourteen novels and three short story collections, translated into more than fifteen languages and studied in Romanian schools.
Her most awarded novel, The Ghost in the Mill, is a haunting parable of communism. Her Phanariot Trilogy — The Phanariot Manuscript, The Book of Perilous Dishes, and Homeric — reimagines 18th-century Balkan history through fantastical and symbolic lenses. The Book of Perilous Dishes appeared in English with Neem Tree Press (UK, 2022 & 2024), was reviewed in The Guardian, praised by the Historical Novels Society, and selected by Amazon booksellers and international readers’ clubs.
Her recent novels include Zavaidoc in the Year of Love (2024), a bestseller set in interwar Bucharest, and Ferenike (Humanitas, 2025), an autobiographical and politically resonant story of guilt, memory, and feminine resistance.
She has received the Romanian Academy Prize, the Writers’ Union Prose Award, and the Hungarian Writers’ Union Prize for Best Translated Book.
🌐 Website: www.doinarusti.ro
📱 Platforms: Instagram | YouTube
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 44 reviews
December 11, 2022
Vă mai amintiți de radicala poziție anticalofilică a lui Camil Petrescu, cel care declarase război scrisului frumos, respingînd toți tropii cu excepția comparației, în scopul capturării autenticității? Ei bine, romanul Doinei Ruști, Manuscrisul fanariot, suprasaturat de figuri de stil, pare să contrazică bonom această poziție, dovedind că autenticitatea se poate realiza chiar și prin măritișul improbabil între un Ionel Teodoreanu și un Mihail Sadoveanu, adică prin amestecul arhaismului discret, al regionalismului pitoresc și al argoului impudic cu epitetul multiplu, cu metafora copleșitoare și cu comparația năvalnică:
...pentru a construi o lume care, deși atestată istoric, n-a existat poate decît în visele noastre... literare, acelea hrănite din fragedă pruncie cu talmeș-balmeșul consemnărilor cronicărești, al povestirilor pașoptiste și al basmelor lui Ispirescu.
Pretextul acestei lumi fantasmagorice este creat de un motiv cu o lungă tradiție literară, cel al manuscrisului găsit, care avea odinioară taman rolul despre care vorbeam mai sus, acela de a crea iluzia realității, și care aici devine o verigă între iluzie si realitate, între documentul descoperit de autoare în arhivele naționale si povestea țesută în jurul său de un narator predispus la mitologizarea hiperbolică a trecutului istoric și care numai aparent e preocupat de reconstruirea unei lumi – în fond ceea ce-l interesează este, ca pe mulți alți autori din perioada postbelică, să amestece pînă la confuzie textul si metatextul, numai pentru a recunoaște triumfător o singură realitate: cea a ficțiunii.
În centrul acestei lumi stă Bucureștiul, cu numele său „ca un pămătuf trecut peste dinți”, cu culorile sale țipătoare, cu aerul său vesel și nepăsător, cu o foame pantagruelică de vise, de nume și mai ales de cuvinte, cele trei leitmotive ale romanului:
Am putea identifica așadar, mimînd comentariul literar școlăresc, trei planuri compoziționale ale romanului – două, ca să zic așa, tradiționale și unul (post)modern: planul istoric (cu o excelentă reconstituire a epocii fanariote, la care autoarea a lucrat cu o seriozitate și o îndemînare remarcate de toți criticii literari), cel social (cu strania poveste de dragoste țesută pe baza însemnării dintr-un manuscris care atestă că un om liber a acceptat să devină rob pentru a se însura cu o țigancă) și, în lipsa unui cuvînt mai bun, cel metatextual (dat fiind că din grija de a i se aminti în permanență cititorului că are în față o lume de cuvinte, se ajunge la transformarea, à la Nichita Stănescu, a cuvîntului în obiect ce populează concret ficțiunea).
De fapt, nici cele două planuri „tradiționale” nu se dovedesc chiar așa la o examinare mai atentă. Planul așa-zis istoric este dominat de leitmotivul visului, care estompează contururile personajelor și ale locurilor, mai ales atunci cînd sînt privite de tînărul de aproape șaptesprezece ani, un „vlaș” venit dintr-un cartier grecesc sărac, nu numai pentru a scăpa de viața grea de acolo, ci și pentru că a fost atras de promisiunea unui București pămînt al făgăduinței, un București mitologizat, ale cărui obiceiuri va încerca să și le însușească, dar în care va rămîne mereu un „sudit”, adică un străin pus pe căpătuială. Ca într-o parodie (lipsită, e drept, de malițiozitate) a eroilor din poveste, Ioanis/ Leun se va ridica prin talent numai ca să se piardă din iubire:
Pe de altă parte, planul „social” este bîntuit de un leitmotiv cu puternice conotații magice, cel al numelui, căci Bucureștiul nu înghite hulpav doar „sudiți” ci și identitatea acestora, așa cum aflăm din povestea lui Ghiorma, un aventurier sosit pe aceste meleaguri și despuiat de numele său de o femeie cu bună ureche muzicală care s-a îmbogățit furîndu-i-l și dîndu-l unui copil de suflet care a făcut mai apoi avere. Același lucru va păți și eroul nostru, căruia un vameș abil îi scrie în acte, cu litere chirilice pe care le va descifra mult mai tîrziu, numele de Ion sin Radu în loc de Ioanis lu Bradu Milikopu. Și ca blestemul să fie complet (căci cine nu știe că dincolo de numele aparent, care nu e decît „înfumurarea supremă a unui trandafir sortit risipirii”, există și numele real, secret, a cărui pierdere atrage după sine pierderea de sine), abia ajuns în oraș tînărul este „botezat” a doua oară, de către Tranca, mama Maiorcăi, care-l confundă, din cauza hainelor verzi (din nou aparențele!) cu un oarecare Leun.
În fine, cel de-al treilea plan, „metatextual” (continuu să folosesc ghilimelele ca o scuză pentru denumirile imperfecte pe care le-am folosit în locul acelora „ce exprimă adevărul” pe care nu le-am descoperit încă 😊) atribuie cuvîntului încă două roluri, pe lîngă cel al comunicării propriu-zise: de instrument stilistic și de obiect al unei lumi de cuvinte.
Ca simplu instrument stilistic, principala figură de stil (deși nu singura) este comparația, uneori abuzată, dar de cele mai multe ori extrem de inspirată, ajungînd cîteodată la o finețe de filigran:
O mostră de mare virtuozitate, prin tratarea ludică a „stilului frumos”, mi s-a părut fragmentul în care iubirea lui Leun transformă hiperbolic macro si microcosmosul, într-o imagine în același timp amuzantă si înduioșătoare, care începe cu un hohot de rîs homeric și sfîrșește într-un suspin lăutăresc:
Există însă, cum spuneam, și un al treilea rol, cel mai subtil, pregătit de nenumărate aluzii, printre care imaginea Bucureștiului lexicofag pe care am citat-o mai sus, sau povestea îmblînzitorului de cuvinte, acel Goiu Lizate Tyaga, strămoșul Maiorcăi, care plecase cu toată familia în lume, convins că are puterea de a subjuga pe oricine dacă le spunea numele ascuns, le fluiera gutural porunci sau ascuțit invective, rol care devine explicit atunci cînd naratorul face o largă paranteză ca să descrie nu numai mecanismul narativ ci și cîntecul de sirenă al cuvintelor, al anumitor cuvinte:
Mai mult decît personaje, peisaje si fir epic, mai ales coregrafia acestor cuvinte zumzăitor obsedante se va păstra în amintirile cititorului, chiar și după ce (melo)drama lui Leun va fi, poate, uitată.
În nici una dintre limbile pe care le învățase nu exista atîta tărie, nici măcar în dialectul tribului său, cum se revărsa din sonoritatea cuvîntului pizdă. Avea aspreala de țuică și dulceață de afion, era împîclit de fumul celor mai parfumate ierburi. Avea ecou. Făcuse o călătorie lungă prin gurile lumii. Era bătrîn. Era rezistent. Era cuvîntul lui preferat dintre cuvintele rele.
...pentru a construi o lume care, deși atestată istoric, n-a existat poate decît în visele noastre... literare, acelea hrănite din fragedă pruncie cu talmeș-balmeșul consemnărilor cronicărești, al povestirilor pașoptiste și al basmelor lui Ispirescu.
Pretextul acestei lumi fantasmagorice este creat de un motiv cu o lungă tradiție literară, cel al manuscrisului găsit, care avea odinioară taman rolul despre care vorbeam mai sus, acela de a crea iluzia realității, și care aici devine o verigă între iluzie si realitate, între documentul descoperit de autoare în arhivele naționale si povestea țesută în jurul său de un narator predispus la mitologizarea hiperbolică a trecutului istoric și care numai aparent e preocupat de reconstruirea unei lumi – în fond ceea ce-l interesează este, ca pe mulți alți autori din perioada postbelică, să amestece pînă la confuzie textul si metatextul, numai pentru a recunoaște triumfător o singură realitate: cea a ficțiunii.
În centrul acestei lumi stă Bucureștiul, cu numele său „ca un pămătuf trecut peste dinți”, cu culorile sale țipătoare, cu aerul său vesel și nepăsător, cu o foame pantagruelică de vise, de nume și mai ales de cuvinte, cele trei leitmotive ale romanului:
...Bucureștiul, pentru cine nu știe, este un oraș mîncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sînt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvînt e o scînteie, un combustibil care ține orașul în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri, trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul. În fibra lui se plimbă, ca pe banda unei vitrine de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul orașului. Uneori cîte un refren apare din neant, adus inexplicabil, de apele Dîmboviței, încît pe cheiul ei ai impresia că șușotesc spiriduși.
Am putea identifica așadar, mimînd comentariul literar școlăresc, trei planuri compoziționale ale romanului – două, ca să zic așa, tradiționale și unul (post)modern: planul istoric (cu o excelentă reconstituire a epocii fanariote, la care autoarea a lucrat cu o seriozitate și o îndemînare remarcate de toți criticii literari), cel social (cu strania poveste de dragoste țesută pe baza însemnării dintr-un manuscris care atestă că un om liber a acceptat să devină rob pentru a se însura cu o țigancă) și, în lipsa unui cuvînt mai bun, cel metatextual (dat fiind că din grija de a i se aminti în permanență cititorului că are în față o lume de cuvinte, se ajunge la transformarea, à la Nichita Stănescu, a cuvîntului în obiect ce populează concret ficțiunea).
De fapt, nici cele două planuri „tradiționale” nu se dovedesc chiar așa la o examinare mai atentă. Planul așa-zis istoric este dominat de leitmotivul visului, care estompează contururile personajelor și ale locurilor, mai ales atunci cînd sînt privite de tînărul de aproape șaptesprezece ani, un „vlaș” venit dintr-un cartier grecesc sărac, nu numai pentru a scăpa de viața grea de acolo, ci și pentru că a fost atras de promisiunea unui București pămînt al făgăduinței, un București mitologizat, ale cărui obiceiuri va încerca să și le însușească, dar în care va rămîne mereu un „sudit”, adică un străin pus pe căpătuială. Ca într-o parodie (lipsită, e drept, de malițiozitate) a eroilor din poveste, Ioanis/ Leun se va ridica prin talent numai ca să se piardă din iubire:
Boierul Doicescu nu merita un kilipir cum era el. Chiar dacă fugise la chemarea lui Lambros, chiar dacă își jefuise mama si-si pierduse numele strămoșesc, se considera încă printre învingători sau măcar cu potențialul de a triumfa. N-ajunsese el în Bucureștiul cîntat de la un capăt la altul al imperiului? nu era croitorul după care striga lumea pe stradă, confidentul contelui Hastatov și marele maestru al actelor măsluite?
Pe de altă parte, planul „social” este bîntuit de un leitmotiv cu puternice conotații magice, cel al numelui, căci Bucureștiul nu înghite hulpav doar „sudiți” ci și identitatea acestora, așa cum aflăm din povestea lui Ghiorma, un aventurier sosit pe aceste meleaguri și despuiat de numele său de o femeie cu bună ureche muzicală care s-a îmbogățit furîndu-i-l și dîndu-l unui copil de suflet care a făcut mai apoi avere. Același lucru va păți și eroul nostru, căruia un vameș abil îi scrie în acte, cu litere chirilice pe care le va descifra mult mai tîrziu, numele de Ion sin Radu în loc de Ioanis lu Bradu Milikopu. Și ca blestemul să fie complet (căci cine nu știe că dincolo de numele aparent, care nu e decît „înfumurarea supremă a unui trandafir sortit risipirii”, există și numele real, secret, a cărui pierdere atrage după sine pierderea de sine), abia ajuns în oraș tînărul este „botezat” a doua oară, de către Tranca, mama Maiorcăi, care-l confundă, din cauza hainelor verzi (din nou aparențele!) cu un oarecare Leun.
În fine, cel de-al treilea plan, „metatextual” (continuu să folosesc ghilimelele ca o scuză pentru denumirile imperfecte pe care le-am folosit în locul acelora „ce exprimă adevărul” pe care nu le-am descoperit încă 😊) atribuie cuvîntului încă două roluri, pe lîngă cel al comunicării propriu-zise: de instrument stilistic și de obiect al unei lumi de cuvinte.
Ca simplu instrument stilistic, principala figură de stil (deși nu singura) este comparația, uneori abuzată, dar de cele mai multe ori extrem de inspirată, ajungînd cîteodată la o finețe de filigran:
...puține lucruri se pot compara cu moliciunea textilei furișate, ca un strop de ceai călduț, printre arătător si degetul mare.
O mostră de mare virtuozitate, prin tratarea ludică a „stilului frumos”, mi s-a părut fragmentul în care iubirea lui Leun transformă hiperbolic macro si microcosmosul, într-o imagine în același timp amuzantă si înduioșătoare, care începe cu un hohot de rîs homeric și sfîrșește într-un suspin lăutăresc:
Tot orașul era ocupat de fața Maiorcăi. Pe toate ferestrele fluturau cozile ei colorate. În fiecare gang se auzea glasul ei de gînsac, în fiecare trăsură se ascundeau brațele ei lungi, pe toate străzile tropăiau picioarele ascunse în tîrșogii purtați de trei generații. Maiorca îi stăpînea creierul. Coborîse în sîngele lui ca o colonie de țînțari și-i încuiase bărbăția într-un toc de bumbac, ale cărui muchii tăioase le simțea la fiecare pas. Maiorca era în mintea lui, multiplicată. I se foia în toți porii pielii, îi chicotea în urechi și mai ales își ridica fustele în ochii lui albăstriți de durere, încît oricine se uita cu atenție la Leun era imposibil să nu-i observe privirea învăluită în perdele.
Există însă, cum spuneam, și un al treilea rol, cel mai subtil, pregătit de nenumărate aluzii, printre care imaginea Bucureștiului lexicofag pe care am citat-o mai sus, sau povestea îmblînzitorului de cuvinte, acel Goiu Lizate Tyaga, strămoșul Maiorcăi, care plecase cu toată familia în lume, convins că are puterea de a subjuga pe oricine dacă le spunea numele ascuns, le fluiera gutural porunci sau ascuțit invective, rol care devine explicit atunci cînd naratorul face o largă paranteză ca să descrie nu numai mecanismul narativ ci și cîntecul de sirenă al cuvintelor, al anumitor cuvinte:
Orice poveste e compusă din cuvinte, iar între ele sînt unele ca niște păianjeni. Nu sînt făcute din sunete curate, ci din protestele discrete ale unor fantome, cuibărite în fibra precară a hematiilor omenești. Singurul lor rost în lumea asta e acela de a găuri gîndurile. Auzi un cuvînt și-l uiți imediat, fără să ai habar că din vibrațiile lui se răsucesc deja firele lipicioase ale unei pînze de atac, pîndind să apară o emoție încă nedezvoltată, ca o tulpină ruptă de celelalte, o bobiță în care dorm speranțele unui suflet. Cînd dă de ea acarianul zumzăitor o umflă ca pe un balon, făcînd-o să cucerească teritorii imense și să respire cu suferință de elf, pînă cînd nimic în lume nu mai contează pentru acel om decît singură fantasma aspirației lui clonate, devenită peste noapte o stăpînă de fier.
Mai mult decît personaje, peisaje si fir epic, mai ales coregrafia acestor cuvinte zumzăitor obsedante se va păstra în amintirile cititorului, chiar și după ce (melo)drama lui Leun va fi, poate, uitată.
March 11, 2018
Dragă Doina,
Să știi că eu în general prefer proza mai minimalistă, așa. DAR. La cum ai construit romanul ăsta, ca o pictură orientală, așa l-am „văzut” eu, toate simțurile sînt (absolut justificat) exacerbate. De la olfactiv și gustativ (un București înmiresmat pe de o parte de mirodenii, miere, citrice, cafea și susan prăjit, iar pe de altă parte sufocat de mlaștina Bozăriei, balegă și alte mirosuri pestilențiale) la tactil (mătăsuri fine, pînzici colorate și stofe scumpe), de la auditiv (zgomotul trăsurilor, gălăgia tîrgoveților dar și podelele „vorbitoare”) pînă la vizual (mulțimea pestriță a orașului, splendidele case boierești și vestimentația lor fină și colorată, maghernițele țigănești, stufărișul Bozăriei, dar și milioanele de guri care pun stăpînire pe oraș), totul e, cum ziceam, intensificat la maximum. Așa că era absolut normal ca proza ta să fie nu doar arhaică și potrivită epocii, dar și colorată și încărcată de metafore, ceea ce înțeleg că pe unii nu i-a încîntat, dar mie mi s-a părut absolut la locul ei. Dacă nu aici, atunci unde?
Pentru cineva care a ajuns în București doar ocazional, și atunci cu scopuri destul de precise, a fost o încîntare să descopăr bucățele de istorie din spatele unor nume de străzi, cartiere sau poduri, care-mi sunau cunoscut, dar – recunosc – niciodată nu m-am întrebat de unde le vine numele. Așa că un mare mulțumesc și pentru asta.
Să știi că eu în general prefer proza mai minimalistă, așa. DAR. La cum ai construit romanul ăsta, ca o pictură orientală, așa l-am „văzut” eu, toate simțurile sînt (absolut justificat) exacerbate. De la olfactiv și gustativ (un București înmiresmat pe de o parte de mirodenii, miere, citrice, cafea și susan prăjit, iar pe de altă parte sufocat de mlaștina Bozăriei, balegă și alte mirosuri pestilențiale) la tactil (mătăsuri fine, pînzici colorate și stofe scumpe), de la auditiv (zgomotul trăsurilor, gălăgia tîrgoveților dar și podelele „vorbitoare”) pînă la vizual (mulțimea pestriță a orașului, splendidele case boierești și vestimentația lor fină și colorată, maghernițele țigănești, stufărișul Bozăriei, dar și milioanele de guri care pun stăpînire pe oraș), totul e, cum ziceam, intensificat la maximum. Așa că era absolut normal ca proza ta să fie nu doar arhaică și potrivită epocii, dar și colorată și încărcată de metafore, ceea ce înțeleg că pe unii nu i-a încîntat, dar mie mi s-a părut absolut la locul ei. Dacă nu aici, atunci unde?
Pentru cineva care a ajuns în București doar ocazional, și atunci cu scopuri destul de precise, a fost o încîntare să descopăr bucățele de istorie din spatele unor nume de străzi, cartiere sau poduri, care-mi sunau cunoscut, dar – recunosc – niciodată nu m-am întrebat de unde le vine numele. Așa că un mare mulțumesc și pentru asta.
August 5, 2025
4,5* O frescă a Bucureștiului din timpul domniei fanariote extraordinar documentată și scrisă.
April 1, 2023
Doina Ruşti este una dintre autoarele mele preferate, așa că mi-am propus să citesc maxim două cărţi pe an din cele publicate, doar pentru a avea ce citi şi în anii următori :).
Am făcut cunoştinţă cu autoarea prin intermediul romanului "Homeric", a treia carte din Trilogia Fanariotă (cărţile se pot citi separat fără probleme).
"Manuscrisul fanariot" este primul roman al trilogiei și dezvoltă povestea de dragoste dintre croitorul vlaș Leun - un om liber ce tocmai a descoperit fascinantul București - şi tânăra sclavă Maiorca, pornind de la un manuscris insolit (un document cât se poate de real ce datează de la finele secolului al XVIII-lea.)
Scriitura Doinei Ruști este dinamică, plină de haz, cu elemente specifice limbii vorbite care dau narațiunii un caracter spontan, viu.
Este anul 1790 și tânărul Ioanis Milikopu (căruia i se atribuie numele de Leun la venirea în Țara Românească), croitor iscusit originar din Salonicul otoman, fuge de acasă spre București, fiind fascinat de poveștile care circulau în acea perioadă despre acest oraș.
După multe pățanii, ajunge la destinaţie și o întâlnește pe Maiorca, o țigăncușă frumoasă, de care se îndrăgostește nebunește şi alături de care va porni pe un drum iniţiatic, un traseu al cunoașterii vieţii și al oamenilor care îi înconjoară.
Odată ce ajunge la București, Leun este avertizat să nu stea de vorbă cu așa numitele "vrăjitoare" care îl pot hipnotiza sau îl pot transforma într-un animal, și să nu treacă dincolo de râul Dâmboviţa, în locul numit Bozărie, unde își face veacul temuta Tranca.
”Prima dată auzise de București în prăvălia prietenului său Mustafa și, ascultându-i muzica, i se păruse ca un pămătuf trecut peste dinți. În mod inexplicabil, toată ziua aceea nu mai putu să și-l scoată din cap. Un cuvânt e un mic vierme, făcut să se înmulțească peste măsură. Îți intră în labirintul urechii cu harta în buzunar și nu-l intresează niciun popas, nicio alianță, iar în cazul de față nu s-a oprit decât în talamus, într-o zonă umbrită, unde se spune că ar fi un fel de lac bântuit de fantome. Dar Ioanis nu cunoștea această fațetă perversă a cuvintelor.”
Vă recomand spre lectură această carte, dacă doriţi să descoperiţi un București pitoresc, plin culori, de arome și de ritmuri orientale, cu parfum de narghilea sau dacă sunteţi pur și simplu pasionaţi de istorie, mai ales de tumultuosul secol fanariot.
”Bucureștiul, pentru cine nu știe, este un oraș mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvânt este o scânteie, un combustibil care ține orașul în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul. În fibra lui se plimbă, ca pe banda unei vitrinei de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul orașului. Uneori câte un refren apare din neant, adus inexplicabil de apele Dâmboviței, încât pe cheiul ei ai impresia că șușotesc spiriduși.”
5⭐️
Am făcut cunoştinţă cu autoarea prin intermediul romanului "Homeric", a treia carte din Trilogia Fanariotă (cărţile se pot citi separat fără probleme).
"Manuscrisul fanariot" este primul roman al trilogiei și dezvoltă povestea de dragoste dintre croitorul vlaș Leun - un om liber ce tocmai a descoperit fascinantul București - şi tânăra sclavă Maiorca, pornind de la un manuscris insolit (un document cât se poate de real ce datează de la finele secolului al XVIII-lea.)
Scriitura Doinei Ruști este dinamică, plină de haz, cu elemente specifice limbii vorbite care dau narațiunii un caracter spontan, viu.
Este anul 1790 și tânărul Ioanis Milikopu (căruia i se atribuie numele de Leun la venirea în Țara Românească), croitor iscusit originar din Salonicul otoman, fuge de acasă spre București, fiind fascinat de poveștile care circulau în acea perioadă despre acest oraș.
După multe pățanii, ajunge la destinaţie și o întâlnește pe Maiorca, o țigăncușă frumoasă, de care se îndrăgostește nebunește şi alături de care va porni pe un drum iniţiatic, un traseu al cunoașterii vieţii și al oamenilor care îi înconjoară.
Odată ce ajunge la București, Leun este avertizat să nu stea de vorbă cu așa numitele "vrăjitoare" care îl pot hipnotiza sau îl pot transforma într-un animal, și să nu treacă dincolo de râul Dâmboviţa, în locul numit Bozărie, unde își face veacul temuta Tranca.
”Prima dată auzise de București în prăvălia prietenului său Mustafa și, ascultându-i muzica, i se păruse ca un pămătuf trecut peste dinți. În mod inexplicabil, toată ziua aceea nu mai putu să și-l scoată din cap. Un cuvânt e un mic vierme, făcut să se înmulțească peste măsură. Îți intră în labirintul urechii cu harta în buzunar și nu-l intresează niciun popas, nicio alianță, iar în cazul de față nu s-a oprit decât în talamus, într-o zonă umbrită, unde se spune că ar fi un fel de lac bântuit de fantome. Dar Ioanis nu cunoștea această fațetă perversă a cuvintelor.”
Vă recomand spre lectură această carte, dacă doriţi să descoperiţi un București pitoresc, plin culori, de arome și de ritmuri orientale, cu parfum de narghilea sau dacă sunteţi pur și simplu pasionaţi de istorie, mai ales de tumultuosul secol fanariot.
”Bucureștiul, pentru cine nu știe, este un oraș mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvânt este o scânteie, un combustibil care ține orașul în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul. În fibra lui se plimbă, ca pe banda unei vitrinei de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul orașului. Uneori câte un refren apare din neant, adus inexplicabil de apele Dâmboviței, încât pe cheiul ei ai impresia că șușotesc spiriduși.”
5⭐️
January 27, 2024
Romanul Doinei Ruști ne transportă într-o epocă trecută, pe care cu siguranță nu am putea-o percepe atât de viu altfel decât prin artă: Bucureștiul din epoca fanariotă. Efortul documentării este considerabil: de la portul bucureștean (în funcție de clasă socială și origine) până la parfumurile de pe străzi, de la protocolul de vizite al boierilor până la procesele judiciare, la discuțiile din viața de zi cu zi, la ocupațiile și aspirațiile fiecărui locuitor.
Se adaugă la aceste elemente și cele mai fantastice aventuri: un balon planează asupra bucureștiului și cade într-o mlaștină, o (presupusă?) vrăjitoare transformă oameni în animale sau îi face să dispară, voci se aud în case, din dușumele sau pereți.
Redate cu precizie, și în același timp cu mult dinamism, întâmplările din roman se succed cu rapiditatea cu care veștile circulă, se consumă și dispar. Ce rămâne este o poveste de dragoste, care dăinuie în literatură și în imaginația autoarei. De fapt, o întâmplare istorică reală, redescoperită într-o arhivă (dar descrisă marginal în documentul respectiv printr-un limbaj birocratic de lemn), ce se amplifică în planul literar, așa cum spuneam, până la dăinuire.
Se adaugă la aceste elemente și cele mai fantastice aventuri: un balon planează asupra bucureștiului și cade într-o mlaștină, o (presupusă?) vrăjitoare transformă oameni în animale sau îi face să dispară, voci se aud în case, din dușumele sau pereți.
Redate cu precizie, și în același timp cu mult dinamism, întâmplările din roman se succed cu rapiditatea cu care veștile circulă, se consumă și dispar. Ce rămâne este o poveste de dragoste, care dăinuie în literatură și în imaginația autoarei. De fapt, o întâmplare istorică reală, redescoperită într-o arhivă (dar descrisă marginal în documentul respectiv printr-un limbaj birocratic de lemn), ce se amplifică în planul literar, așa cum spuneam, până la dăinuire.
May 7, 2023
O carte extrem de importanta pentru cultura si literatura romana, foarte frumos scrisa si cu mult substrat demn de luat spre analiza!
September 5, 2020
Cartea redă o poveste de dragoste cu elemente fantasmagorice pe fundalul Bucureștiului la finele secolului al XVIII-lea, invadat de parfum, arome de bucate, glasurile lăutarilor, personaje pestrițe, care te ademenesc într-un caleidoscop emoțional.
Un oraș fanariot locuit de ființe contraversate, oameni cuprinși de veselia petrecerii, împătimiți ai lucrurilor frumoase, dar totodată preocupați de intrigi, răzbunări și lupta pentru putere.
Un oraș fanariot locuit de ființe contraversate, oameni cuprinși de veselia petrecerii, împătimiți ai lucrurilor frumoase, dar totodată preocupați de intrigi, răzbunări și lupta pentru putere.
February 17, 2018
Aceasta carte " cânta " cu cuvinte frumos meșteșugite si alambicate Iubirea si Bucurestii de alta data....Un deliciu!
March 2, 2017
“Riga nu-i spusese lucruri noi. Dar era primul om care-l ascultase. Un dor de casă îl lovi drept în piept. Ce căuta el în acest oraş făcut din magneţi şi ispite? Riga îl consolă în câteva cuvinte de bun-simţ, între care unul singur îi atrase atenţia prin sonoritatea care răscoli funiile de usturoi din ospătăria lui Cinca. Pentru prima oară ascultă melodia cuvântului “amăgire”. Era vechi, cu rădăcini elastice ca ale pirului de grădină.
În greceşte, “maghevo”, strecurat în latină ca “amaggire”, a făcut pui în toate dialectele limbii române. Amăgirea este un fel de vrajă, o înşelătorie subţire, un truc de fezandat inocenţi. Amăgirea promite, îţi arată un viitor făcut din cocoşi roz. Este minciuna pe care te ambalezi să o accepţi, pentru care te rogi. E speranţa cu aripioare de sfinx, puntea salvatoare şi mâna întinsă. Amăgitul nu e om. E doar un drogat, un puf plutitor. Amăgitul e mai aproape de omul beat decât de cel înşelat. Amăgirea ţine de vorbe. Un om poate fi înşelat la socoteli, la număratul banilor, printr-o marfă care pare de calitate. În schimb, este amăgit prin promisiuni. Amăgirea este o vrajă, o narcoză de scurtă durată, o orbire de somnambul, un sărut care doare. Amăgitorul învârte o baghetă de alun. El nu e un escroc sau un mincinos, ci un exaltat capabil să atragă pe oricine în visele lui. Amăgirea e timpul amiezii, iar Bucureştiul, acum înţelegea, era cel mai perfid loc din lume, în care trăia Maiorca şi în care el, un biet “amăvipsit” din Săruna, îşi căpătase un nume.”
În greceşte, “maghevo”, strecurat în latină ca “amaggire”, a făcut pui în toate dialectele limbii române. Amăgirea este un fel de vrajă, o înşelătorie subţire, un truc de fezandat inocenţi. Amăgirea promite, îţi arată un viitor făcut din cocoşi roz. Este minciuna pe care te ambalezi să o accepţi, pentru care te rogi. E speranţa cu aripioare de sfinx, puntea salvatoare şi mâna întinsă. Amăgitul nu e om. E doar un drogat, un puf plutitor. Amăgitul e mai aproape de omul beat decât de cel înşelat. Amăgirea ţine de vorbe. Un om poate fi înşelat la socoteli, la număratul banilor, printr-o marfă care pare de calitate. În schimb, este amăgit prin promisiuni. Amăgirea este o vrajă, o narcoză de scurtă durată, o orbire de somnambul, un sărut care doare. Amăgitorul învârte o baghetă de alun. El nu e un escroc sau un mincinos, ci un exaltat capabil să atragă pe oricine în visele lui. Amăgirea e timpul amiezii, iar Bucureştiul, acum înţelegea, era cel mai perfid loc din lume, în care trăia Maiorca şi în care el, un biet “amăvipsit” din Săruna, îşi căpătase un nume.”
September 6, 2022
"Manuscrisul fanariot" pornește de la un manuscris identificat de Doina Ruști în arhive, pe baza căruia construiește povestea de dragoste dintre Leun și Maiorca. Acțiunea are loc la finele secolului XVIII, într-un București care se obișnuiește cu domniile fanariote, frățiile masonice, amestecul rușilor în treburile țării, dar și cu ciuma, robia romilor și femei reduse la o singură funcție. Documentarea extraordinară răzbate în fiecare frază a romanului, autoarea reușind să ne transpună în Bucureștii acelor vremuri, făcându-ne să ne plimbăm prin oraș și să vedem pânzeturile îmbrăcate, străzile pe care umblăm și azi dar cu ochii de atunci, Bozăria blestemată care e azi un cartier atât de aglomerat, dar și fostă mahala. Realismul magic infuzează textul într-o măsură echilibrată, iar mie mi-a adus aminte de o Isabel Allende a Balcanilor. Extraordinar roman, voi citi și celelalte romane din trilogie.
April 5, 2018
3,5
Se vede ca autoarea a muncit mult la aceasta carte. Mi-a placut foarte mult lumea construita de ea; in timp ce citeam, aveam impresia ca sunt acolo, in acel Bucuresti plin de arome si culori. Din pacate, au fost si cateva lucruri care nu m-au incantat, iar asta m-a indemnat sa ii scad un punct. Unele descrieri mi s-au părut cam incalcite, si am fost nevoita sa ma opresc de multe ori din citit, ca sa descifrez metaforele ciudate. Lucrul asta a devenit deranjant la un moment dat. In afara de asta, autoarea sare tot timpul de la un personaj la altul, fara sa-ti ofere vreun ragaz.
Stilul ei mi-a amintit de stilul lui Rushdie. Diferenta consta in faptul ca metaforele lui nu sunt atat de incalcite, iar firul narativ e mai usor de urmarit.
Se vede ca autoarea a muncit mult la aceasta carte. Mi-a placut foarte mult lumea construita de ea; in timp ce citeam, aveam impresia ca sunt acolo, in acel Bucuresti plin de arome si culori. Din pacate, au fost si cateva lucruri care nu m-au incantat, iar asta m-a indemnat sa ii scad un punct. Unele descrieri mi s-au părut cam incalcite, si am fost nevoita sa ma opresc de multe ori din citit, ca sa descifrez metaforele ciudate. Lucrul asta a devenit deranjant la un moment dat. In afara de asta, autoarea sare tot timpul de la un personaj la altul, fara sa-ti ofere vreun ragaz.
Stilul ei mi-a amintit de stilul lui Rushdie. Diferenta consta in faptul ca metaforele lui nu sunt atat de incalcite, iar firul narativ e mai usor de urmarit.
December 15, 2015
Tocmai ce-am terminat de citit minunăția asta de carte. Încă am un zâmbet mare pe față, care sigur nu o să-mi dispară toată ziua.
Leun, Maiorca, mulțam!
Leun, Maiorca, mulțam!
February 12, 2018
Sunt dezamagita... cartea incepe intr-un stil fermecator si promitator, dar numai ca pe parcurs sa se dilueze constant.. Ma asteptam ca personajele sa aiba mai multa personalitate si intr-adevar un destin concret pe care sa il putem urmari. Da, este "de o senzualitate molipsitoare", insa cartea se opreste la niste descrieri fade si imi pare ca ii lipseste substanta. Cu alte cuvinte, cum a mai zis cineva: prea multa descriere! Descrierea e fascinanta, insa ma asteptam si la ceva actiune si la un pic de profunzime. Presupun ca este imaginea in oglinda a Bucurestiului dintotdeauna superficial..
Este acolo prezent un citat fascinant: "Orice poveste e compusa din cuvinte, iar intre ele sunt unele ca niste paianjeni. Nu sunt facute din sunete curate, ci din protestele discrete ale unor fantome, cuibarite in fibra precara a hematiilor omenesti. Singurul lor rost pe lumea asta e acela de a gauri gandurile. Auzi un cuvant si il uiti imediat, fara sa ai habar ca din vibratiile lui se rasucesc deja firele lipicioase ale unei panze de atac, pandind sa apara o emotie inca nedezvoltata, ca o tulpina rupta de celelalte, o bobita in care dorm sperantele unui suflet. Cand da de ea, acarianul zumzaitor o umfla ca pe un balon, facand-o sa cucereasca teritorii imense si sa respire cu suferinta de elf, pana cand nimic in lume numai conteaza pentru acel om decat singura fantasma aspiratiei lui clonate, devenita peste noapte o stapana de fier" :)
Ah, si la aceasta editie se foloseste la greu cuvantul "vroiam"..
Pt. fanii genului: mi-a placut mai mult "Principele" de Eugen Barbu, tot o carte ciudata dar scrisa cu mai multa maiestrie. Povestioare despre vremea fanariota a mai scris si Neagu Djuvara in "Orient si Occident", o carte superba.
Este acolo prezent un citat fascinant: "Orice poveste e compusa din cuvinte, iar intre ele sunt unele ca niste paianjeni. Nu sunt facute din sunete curate, ci din protestele discrete ale unor fantome, cuibarite in fibra precara a hematiilor omenesti. Singurul lor rost pe lumea asta e acela de a gauri gandurile. Auzi un cuvant si il uiti imediat, fara sa ai habar ca din vibratiile lui se rasucesc deja firele lipicioase ale unei panze de atac, pandind sa apara o emotie inca nedezvoltata, ca o tulpina rupta de celelalte, o bobita in care dorm sperantele unui suflet. Cand da de ea, acarianul zumzaitor o umfla ca pe un balon, facand-o sa cucereasca teritorii imense si sa respire cu suferinta de elf, pana cand nimic in lume numai conteaza pentru acel om decat singura fantasma aspiratiei lui clonate, devenita peste noapte o stapana de fier" :)
Ah, si la aceasta editie se foloseste la greu cuvantul "vroiam"..
Pt. fanii genului: mi-a placut mai mult "Principele" de Eugen Barbu, tot o carte ciudata dar scrisa cu mai multa maiestrie. Povestioare despre vremea fanariota a mai scris si Neagu Djuvara in "Orient si Occident", o carte superba.
July 10, 2015
Cam prea poetică pentru gustul meu, dar nu pot fi toate cărțile scrise special pentru mine.
PS: Acum am observant că al meu e singurul review deocamdată și m-a lovit simțul responsabilității + jena că n-am scris ceva mai de folos.
Așa că vreau să precizez că, în mod obiectiv, în opinia mea :D, cartea e de patru stele. Cele trei pe care le-am dat eu mă reflectă pe mine, nu pe ea. Am eu un suflet mic, negru și utilitarist și vreau informații concrete, fără figuri de stil. Ceea ce e absurd, așa că o să dau vina pe Hoțul de cărți, care m-a defectat (cred că va trebui să editez și review-ul ăla, că n-am spus destul de clar ce mult am urît-o și ce mizerie de carte era).
În comentarii e un link la o recenzie adevărată a cărții, recomand cu căldură.
PS: Acum am observant că al meu e singurul review deocamdată și m-a lovit simțul responsabilității + jena că n-am scris ceva mai de folos.
Așa că vreau să precizez că, în mod obiectiv, în opinia mea :D, cartea e de patru stele. Cele trei pe care le-am dat eu mă reflectă pe mine, nu pe ea. Am eu un suflet mic, negru și utilitarist și vreau informații concrete, fără figuri de stil. Ceea ce e absurd, așa că o să dau vina pe Hoțul de cărți, care m-a defectat (cred că va trebui să editez și review-ul ăla, că n-am spus destul de clar ce mult am urît-o și ce mizerie de carte era).
În comentarii e un link la o recenzie adevărată a cărții, recomand cu căldură.
September 18, 2015
Ce carte minunanta! Am citit Manuscrisul fanariot, temandu-ma in fiecare clipa ca se va termina: e un roman dens, scris cu acel talent rar de a crea o lume convingatoare si o poveste pe care n-o uiti usor. E o bijuterie de stil.
July 4, 2017
povestea unui București colorat, viu, aflat sub ocupație turcă și ochii la occident. educația pe care ne-o oferă Doina Ruști cu privire la vocabularul limbii române și a culturii noastre în general este de o subtilitate și o documentare cum rar am întâlnit până acum într-o carte românească
October 15, 2017
Absolut delicioasa!
July 7, 2021
Acest roman cuprinde o poveste care te răvășește până în măduva oaselor și nu poți să nu te gândești cât de autentic trăiau oamenii în alte timpuri și câte se puteau face în numele... iubirii, care astăzi parcă îi incomodează pe mulți (deși teoretic ea oferă o libertate nemărginită). București, schimbare de nume, Maiorca, Colțea, Mitropolie, catacombe, ciumă, materiale, condei, vrăjitorie, balon cu aer cald, Therapia, tâlhari, iată câteva cuvinte prin care pot face trimitere la această carte pe cât de bogată în personaje și planuri narative, pe atât de copioasă în materie de stilistică și construire a frazelor. Vă îndemn/oblig să o citiți! Nu veți regreta deloc, pentru simplul fapt că ea ar putea foarte bine să stea în rândul titlurilor din programa de la limba și literatura română.
February 10, 2022
Cred ca ar fi fost o carte buna si fara folosirea cuvintelor vulgare... Poate mai buna.
May 5, 2019
Everything is a Remix: îngerul decăzut (Hyperion, Luceafărul 😉) care renunță la nemurire (libertate), Aferim! vs Der himmel uber Berlin (sic!), fără calofilism! Splendoare în Bucureștiul fanariot! 😊
March 2, 2025
Eu nu înțeleg cum dracu să nu-ți placă Doina Ruști. Ace unul dintre cele mai impecabile simțuri narative din literatura românească contemporană, nu e grafomană, scrie "de epocă" dar înțelege și ultimul prost, sincer mi se pare fără cusur. În cartea asta, pornind de la un manuscris misterios, despre care afli abia la sfârșit detalii, Ruști învârte și ciosvârte o poveste impecabilă care curge în mii de direcții dar întotdeauna se întoarce la origini, în pizda mă-sii la Leun și Maiorca. Se duce, vine dai peste baloane și conspirații și fântâni cu țâțe dar întotdeauna revii la dragoste. Nu mai vorbesc că împletește Ruști poezie care te unge pe suflet dar într-un fel cool, nu vrăjeli cu nasu pe sus, construiește personaje idioate (în sensul bun) și suflă viață și culoare într-un oraș gri azi și căcăniu pe vremuri. Sincer mă așteptam să-mi placă Manuscrisul dar, așa, moderat. M-a dat pe spate.
dnf
June 4, 2024Nu este prima mea întâlnire cu autoarea, am mai citit Mâța Vinerii și Paturi oculte și mi-au plăcut, dar când am ajuns la acest volum am realizat că nu mă mai simt atrasă de stilul de scriere adoptat de autoare. Am încercat să mă forțez și să citesc câteva pagini bune, dar nu am reușit să mă imersez în atmosferă sau să ajung să mă atașez de vreun personaj.
April 25, 2022
Primul lucru pe care-l remarci la „Manuscrisul fanariot” e că se îneacă în figuri de stil.
Metaforele și comparațiile zburdă liber, până când ajung la un absurd fără logică. Spicuind: „fericirea de-a fi doar o cârpă ce putrezește în rana unui străin.”; „Deasupra se deschidea cerul sudului, lacrimă înaltă prin care trecuseră sute de ochi.”
Iar situația stilistică o ia și mai tare la vale când figurile de stil se împlinesc cu realismul magic, moment în care trebuia să-ți dai seama că unele idei trebuie luate la propriu, nu la figurat, cum ar fi asta: „Gurile mici îl loviră din plin. Pe sub piepții înzorzonați ai cămășii, mii de buze își lăsară sărutul. Pielea lui, pe care numai apa bălții o atinsese, fu asaltată de guri de femei. Din firele tremurătoare de păr se ridicară niște ace de foc, iar genunchii începură să-i tremure. Totul în jur tremura, de la apa încrețită a bălții la fustele care pluteau prin fața bucătăriilor și la veranda pe care tocmai ieșise Doicescu.”
Ideea de bază e interesantă. În perioada fanariotă, un meglenoromân vine la București, pe care și-l imaginează ca pe un fel de oraș al minunilor; odată acolo, își pierde numele inițial și devine cunoscut ca „Leun”. Devine croitor și fântânar și se îndrăgostește de o țigară roabă, Maiorca, al cărei stăpân, boierul Doicescu, e implicat în conspirații politice. Toate astea fiind și o ocazie excelentă pentru a insera detalii de atmosferă și mini-eseuri despre perioada fanariotă.
În mod normal, mi-ar plăcea enorm combinația asta de poveste + mini-eseuri, dar cumva cele două nu reușesc să se îmbine. Povestea se tot sucește și învârtește, mergând ba înainte, ba înapoi, ba divagând spre personaje secundare, ba întorcându-se la Leun și Maiorca. Mai mult, sună de parcă ar fi repovestită și rezumată, nereușind să contureze prea bine pe nimeni și fără să aibă, deci, prea mult impact emoțional.
Mi-ar fi plăcut romanul care ar fi putut fi, dar așa cum stau lucrurile am simțit mai degrabă dezamăgire.
Metaforele și comparațiile zburdă liber, până când ajung la un absurd fără logică. Spicuind: „fericirea de-a fi doar o cârpă ce putrezește în rana unui străin.”; „Deasupra se deschidea cerul sudului, lacrimă înaltă prin care trecuseră sute de ochi.”
Iar situația stilistică o ia și mai tare la vale când figurile de stil se împlinesc cu realismul magic, moment în care trebuia să-ți dai seama că unele idei trebuie luate la propriu, nu la figurat, cum ar fi asta: „Gurile mici îl loviră din plin. Pe sub piepții înzorzonați ai cămășii, mii de buze își lăsară sărutul. Pielea lui, pe care numai apa bălții o atinsese, fu asaltată de guri de femei. Din firele tremurătoare de păr se ridicară niște ace de foc, iar genunchii începură să-i tremure. Totul în jur tremura, de la apa încrețită a bălții la fustele care pluteau prin fața bucătăriilor și la veranda pe care tocmai ieșise Doicescu.”
Ideea de bază e interesantă. În perioada fanariotă, un meglenoromân vine la București, pe care și-l imaginează ca pe un fel de oraș al minunilor; odată acolo, își pierde numele inițial și devine cunoscut ca „Leun”. Devine croitor și fântânar și se îndrăgostește de o țigară roabă, Maiorca, al cărei stăpân, boierul Doicescu, e implicat în conspirații politice. Toate astea fiind și o ocazie excelentă pentru a insera detalii de atmosferă și mini-eseuri despre perioada fanariotă.
În mod normal, mi-ar plăcea enorm combinația asta de poveste + mini-eseuri, dar cumva cele două nu reușesc să se îmbine. Povestea se tot sucește și învârtește, mergând ba înainte, ba înapoi, ba divagând spre personaje secundare, ba întorcându-se la Leun și Maiorca. Mai mult, sună de parcă ar fi repovestită și rezumată, nereușind să contureze prea bine pe nimeni și fără să aibă, deci, prea mult impact emoțional.
Mi-ar fi plăcut romanul care ar fi putut fi, dar așa cum stau lucrurile am simțit mai degrabă dezamăgire.
September 28, 2019
Romanul este o poveste pe care Doina Ruști o construiește în jurul unui manuscris real, un fel de contract ciudat din secolul XVIII. Cum manuscrisul dat are o singură pagină, Ruști e slobodă să născocească o poveste întortocheată despre cum s-a ajuns la situația descrisă în acel document. Povestea începe cu un meglenoromân din Salonic (un vlaș din Săruna) care se duce la București, unde se îndrăgostește de o țigancă și e prins în intrigile boierilor de acolo. Totul se întîmplă cumva de la sine și firul epic nu m-a prins deloc.
Miza romanului nu e atît pe poveste, cît pe atmosferă. Ruști se străduie să transpună cititorul în Bucureștiul fanariot și poate se străduie prea tare. Limbajul e încărcat de turcisme și grecisme, de arhaisme și alte cuvinte mai populare. În timp ce citeam, mi-am dat seama că adevăratul test în reconstituirea limbajului unei anumite perioade istorice sunt verbele. Majoritatea arhaismelor folosite de Ruști sunt substantive. Le-ai găsit în dicționar și le-ai trîntit generos pe fiecare pagină. Nume de haine, mîncăruri, meserii, etc. Mai rău e că autoarei îi scapă uneori cîte un cuvînt modern care risipește vraja în care se chinuie să prindă cititorul. Proza e cam greoaie pe alocuri, cînd Ruști decide să deschidă robinetul liric din care curg cu duiumul figuri de stil care simpliste, care prea elaborate. Cel mai des se întîmplă asta în momentele romantice ale cărții. Pasajele mai senzuale ajung să fie de-a dreptul ridicole. La un moment, horonc-tronc apare în text cuvîntul pizdă. Cred că autoarea și-a dat seama cît de ciudat pare, așa că, peste vreo 2 capitole, are o pagină întreagă despre expresivitatea mistică a cuvîntului pizdă. E ciudat și stîngaci.
Miza romanului nu e atît pe poveste, cît pe atmosferă. Ruști se străduie să transpună cititorul în Bucureștiul fanariot și poate se străduie prea tare. Limbajul e încărcat de turcisme și grecisme, de arhaisme și alte cuvinte mai populare. În timp ce citeam, mi-am dat seama că adevăratul test în reconstituirea limbajului unei anumite perioade istorice sunt verbele. Majoritatea arhaismelor folosite de Ruști sunt substantive. Le-ai găsit în dicționar și le-ai trîntit generos pe fiecare pagină. Nume de haine, mîncăruri, meserii, etc. Mai rău e că autoarei îi scapă uneori cîte un cuvînt modern care risipește vraja în care se chinuie să prindă cititorul. Proza e cam greoaie pe alocuri, cînd Ruști decide să deschidă robinetul liric din care curg cu duiumul figuri de stil care simpliste, care prea elaborate. Cel mai des se întîmplă asta în momentele romantice ale cărții. Pasajele mai senzuale ajung să fie de-a dreptul ridicole. La un moment, horonc-tronc apare în text cuvîntul pizdă. Cred că autoarea și-a dat seama cît de ciudat pare, așa că, peste vreo 2 capitole, are o pagină întreagă despre expresivitatea mistică a cuvîntului pizdă. E ciudat și stîngaci.
October 16, 2017
Proza istorică a Doinei Ruști aduce în literatura recentă texte de o atractivitate multifațetată. Descoperirea manuscrisului e pretextul redescoperirii unei lumi, printr-un nou set de reprezentări puse la dispoziție. Boierul, reînchipuit ca un aristocrat definit în mod esențial de stil și predilecție estetică, fără a fi lipsit de fibră etică, poate cu un mic handicap politic. Comentariul încarnat cu metafore pare un străbun al psihanalizei, mai cuminte în intuinții, ele se opresc simpatic la relațiile cu străinul, la comportamentul străinilor, limbajul lor„Nu erau nici ca ale nemților, de cazan lovit cu frânghia udă"(p.185). Ireductibilitatea și forța instituțională a categoriei sociale e bine obiectivată în roman cu mai multe ocazii, țiganii în raport cu boierul, boierul român în raport cu grecii fanarioți. În lumea construită de D. Ruști se clatină lumi construite de planuri de mai mulți tineri bărbați, dar normele afirmării și legitimării sociale impun facere și desfacere de iluzii„ În lumea lui, crescută de la creier până în sămânța aburită de visuri și planuri, era încă bâtut în cuie pe veranda lui Brașoveanu Doicescu"(p.149).
September 13, 2024
Sunt generoasă cu steluțele. În inima mea, are mai degrabă 3,5.
Ca tematică, perioadă istorică și poveste, combină multe elemente care îmi plac. Problema e mai mult stilistică. Proza e atât de purpurie, încât mă sufoc în moluște moarte. Se pierde în detalii care au sau nu relevanță. Și metaforele scapă de sub control și dau într-un realism magic care nu e suficient de magic ca să stea în picioare.
Personajele sunt bine conturate, doar că peste ele s-a aplicat un filtru gausian care face detaliile să se amestece între ele.
Toate detaliile istorice sunt interesante, dar sunt prea multe si distrag de la poveste.
Întreaga poveste este țesută pentru a explica istoria fictivă a unui document real, ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Dar își asumă o greutate mai mare decât are prin faptul că manuscrisul există. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult ca poveste, dacă nu insista atât de mult pe autenticitate istorică.
Ca tematică, perioadă istorică și poveste, combină multe elemente care îmi plac. Problema e mai mult stilistică. Proza e atât de purpurie, încât mă sufoc în moluște moarte. Se pierde în detalii care au sau nu relevanță. Și metaforele scapă de sub control și dau într-un realism magic care nu e suficient de magic ca să stea în picioare.
Personajele sunt bine conturate, doar că peste ele s-a aplicat un filtru gausian care face detaliile să se amestece între ele.
Toate detaliile istorice sunt interesante, dar sunt prea multe si distrag de la poveste.
Întreaga poveste este țesută pentru a explica istoria fictivă a unui document real, ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Dar își asumă o greutate mai mare decât are prin faptul că manuscrisul există. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult ca poveste, dacă nu insista atât de mult pe autenticitate istorică.
December 5, 2019
"Bucureștiul este cred, adevărata temă a cărții, spațiu al intrigilor boierești cu aromă de afion și de șerbet de trandafiri pe sub porticuri împodobite cu flori de zarzăr și "învăluit în fierbințeala ardeiului perpelit pe cărbuni".
Aflăm cu un drum, metaforic vorbind, și de problema ascunsă a orașului: "Marea dramă a Bucureștiului este că un oraș cu o acustică perfectă este locuit de niște oameni afoni".
Iar orașul acesta traversat de o Dâmboviță sleită, cu case boierești, o groază de biserici, presărat cu maghernițe insalubre, de unde se revarsă mirosul îmbietor de jimble proaspete, plin de mlaștini și bozării, de cotloane infecte semânând cu subteranele Parisului din Mizerabilii, funcționează ca o vastă cutie de rezonanță, unde totul se află imediat despre toți, se bârfește tocat mărunt, apoi se răspândește în gura mare."
Tot review-ul aici:
https://pressone.ro/un-love-story-cat...
Aflăm cu un drum, metaforic vorbind, și de problema ascunsă a orașului: "Marea dramă a Bucureștiului este că un oraș cu o acustică perfectă este locuit de niște oameni afoni".
Iar orașul acesta traversat de o Dâmboviță sleită, cu case boierești, o groază de biserici, presărat cu maghernițe insalubre, de unde se revarsă mirosul îmbietor de jimble proaspete, plin de mlaștini și bozării, de cotloane infecte semânând cu subteranele Parisului din Mizerabilii, funcționează ca o vastă cutie de rezonanță, unde totul se află imediat despre toți, se bârfește tocat mărunt, apoi se răspândește în gura mare."
Tot review-ul aici:
https://pressone.ro/un-love-story-cat...
March 12, 2017
Chiar dacă inegale, romanele Doinei Ruşti mi-au dat întotdeauna de gândit, iar la urma urmei asta contează pentru cititorul care nu caută cu orice preţ ca lecturile să-i dea dreptate. N-aveam cum să scap, aşadar, cea mai recentă producţie a romancierei, Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015). Cartea nu-i nici grea, nici uşoară la citit, însă oricum am lua-o, oferă complexitatea care aduce satisfacţii. Plecând de la o poveste de epocă ce se desprinde dintr-un scurt document (real, păstrat la Biblioteca Academiei) redactat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, autoarea brodeşte o naraţiune complicată, cu numeroase personaje şi întâmplări, toate pe fundalul istorico-geografie reconstituit cu relativă minuţiozitate al Balcanilor - şi mai ales - al Bucureştilor din vremea ultimilor fanarioţi.
(mai mult aici: http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2...)
(mai mult aici: http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2...)
March 2, 2019
Influentat in mod un pic prea evident de scrierile lui G.G. Marquez, Umberto Eco, Mika Waltari, romanul Doinei Rusti nu a reusit sa fie, cel putin pentru mine, un roman istoric complet.
Totusi multitudinea de referinte din Bucurestiul fanariot a reusit pe alocuri sa ma invaluiasca in aromele acelui oras pe care personajul principal si-l imaginase ca un oras al dansului si al bucuriei fara sfarsit...alaturi de mirosul continuu de fum care pluteste in orice anotimp, de parfumul din jurul boierilor si de mireasma subtila de tei dintr-o scena extrem de bine descrisa!
Totusi multitudinea de referinte din Bucurestiul fanariot a reusit pe alocuri sa ma invaluiasca in aromele acelui oras pe care personajul principal si-l imaginase ca un oras al dansului si al bucuriei fara sfarsit...alaturi de mirosul continuu de fum care pluteste in orice anotimp, de parfumul din jurul boierilor si de mireasma subtila de tei dintr-o scena extrem de bine descrisa!
Displaying 1 - 30 of 44 reviews