Pentru a putea spune, în sfârșit, ce zace în mine.
Pentru a striga: oameni, v-am mințit
Spunând că așa ceva nu există în mine,
În timp ce Acel ceva este acolo zi și noapte.
Deși tocmai datorită lui
Am reușit să descriu orașele voastre inflamabile,
Iubirile voastre efemere și distracțiile transformate în putregai,
Cerceii, oglinzile, breteaua alunecând,
Scenele din dormitoare și de pe câmpurile de luptă.
Scrisul este pentru mine o strategie provocatoare
De a șterge urmele. Fiindcă oamenilor nu poate să le placă
Cel ce recurge la ceea ce este interzis.
Cer să-mi vină în ajutor râurile în care am înotat, lacurile
Cu punte printre pipirig, valea
În care ecoul cântecului este acompaniat de lumina din amurg,
Și recunosc că lauda extatică a existenței
Putea fi doar un exercițiu în stil înalt,
Iar dedesubt era Acel ceva, pe care nu mă încumet să-l numesc.
Acel ceva seamănă cu gândul unui pribeag, când umblă
printr-un oraș străin geros.
....