What do you think?
Rate this book
Trimisul nostru special
Presedintele Romaniei isi anunta oficial prezenta la funeraliile unui mare jurnalist, mort in urma unui accident de masina. Presa il vineaza pentru declaratii, un terorist arab, pentru a-l arunca in aer. Insa atit Antonie, trimisul special al unui ziar local, cit si teroristul Mohammad rateaza intilnirea cu presedintele, din cauza unei neintelegeri. Cei doi „vinatori” se vor intilni intr-o biserica goala (presupusul loc unde urma sa apara presedintele), unde Mohammad, cu un rucsac de dinamita in brate, navaleste, urlind: „Sariti in aer, porci occidentali!”. Dupa ce reuseste sa-l convinga pe terorist ca romanii doar viseaza sa devina porci occidentali, Antonie se reintoarce la vinatoarea de presedinti, reusind intr-un final, sa ajunga la conferinta de presa de dupa inmormintarea marelui jurnalist. Suspectat de garzile de corp, ca ar vrea sa atenteze la viata presedintelui, este neutralizat cu un pumn in fata. Antonie isi pierde cunostinta si un tunel oranj i se deschide in fata ochilor, prin care isi revede toata viata sa de pina acum. Si nu e o viata oarecare! De la printul unor ruine, devine un jurnalist tipic al zilelor noastre: superficial, mereu in goana dupa subiecte senzationale.
Prin ce intimplari ajunge Antonie un astfel de om? Cum e viata vazuta din redactia unui cotidian? Sint doar citeva intrebari la care naratorul romanului raspunde pe rind, prezentind destine paralele care se intretaie pe parcurs.
Prin ce intimplari ajunge Antonie un astfel de om? Cum e viata vazuta din redactia unui cotidian? Sint doar citeva intrebari la care naratorul romanului raspunde pe rind, prezentind destine paralele care se intretaie pe parcurs.
240 pages, Paperback
First published January 1, 2005
79 people want to read
About the author
Florin Lăzărescu
21 books46 followersProzator si scenarist iesean. Absolvent al Facultatii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi (1998). A publicat romanele Ce se stie despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special (2005; tradus in franceza, germana, spaniola, italiana, slovena, maghiara si croata) si volumul de povestiri Lampa cu caciula (2009). Coautor, impreuna cu Lucian Dan Teodorovici si Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula... (Editions Non Lieu, Paris, 2007).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 8 of 8 reviews
October 23, 2018
Nu mai țin minte cine mi-a recomandat romanul Trimisul nostru special, care stă pe raftul meu virtual „to-read” de pe Goodreads de prin 2010, dar pe care am pus mîna abia vara asta, cînd mi-a fost făcut cadou de surioara mea (împreună cu alte cărți de autori români care și ele zăceau de mai multă vreme pe aceeași listă). În orice caz, de mult îmi propun (fără prea mare succes, mărturisesc cu rușine) să mă pun la punct cu literatura româna contemporană, despre care am informații vagi și nesistematizate și din care am lecturi destul de eclectice. Toate acestea ca să-mi justific neștiința în ceea ce-l privește pe autorul Florin Lăzărescu, despre care aflu abia acum că a cîștigat mai multe premii literare și că a avut, mai ales cu romanul de față, succes și în străinătate, fiind tradus în mai multe limbi.
Succes binemeritat după părerea mea, dat fiind că verva narativă și umorul te cîștigă de la primele pagini, deși ritmul se mai pierde pe parcurs, iar uneori tonul jurnalistic intră în contradicție cu cel evocator zgîriind nițel urechea:
I-aș mai reproșa de asemenea autorului faptul că tinde să abuzeze de tehnica așteptării frustrate, forțînd umorul, argumentul lui Paul Cernat din elogiosul articol Miracolul în transmisiune directă publicat pe LiterNet.ro, că ar face-o pentru că „joacă pe ambiguitatea semantică dintre reportaj și scenariu mistic”, convingîndu-mă doar parțial:
Pe ansamblu însă, proza vivace, cu atmosfera de carnaval generată de structura caleidoscopică a narațiunii, este cuceritoare. Ce mi-a plăcut cel mai mult este intertextualitatea flagrantă: textul este un dialog zgomotos, o ciorovăială asurzitoare între autori mai vechi și mai noi, care începe cu Nichita și se încheie, simetric, desigur, tot cu el, după ce au defilat fantomatic prin tunelul lui oranj Ghilgameș, Versetele satanice, Hamlet, don Quijote, Iisus, Albă ca zăpada și alții, ale căror aventuri exemplare, repovestite în registru hîtru oral, servesc fie de învățătură noului Teodosie, fie de simbol numai bun de popularizat jurnalistic, fie de metaforă a societății (mai ales românești) contemporane, cu binecunoscuta ei vocație de a vulgariza vesel, cu felul ei de a trece sistematic totul, chiar și evenimentele tragice, prin filtrul hazului de necaz:
O altă găselniță, de astă dată structurală, impresionează plăcut ochiul cititorului sensibil la arhitecturi narative: dubla simetrie care creează două cercuri concentrice, generînd astfel două spații narative. Primul spațiu, ocupat de Autor, minimal ca o coajă subțire dar fermă, are un dublu rol: pe de o parte de a proteja, hrăni și justifica ficțiunea, în contextul în care pentru Autor scrisul nu e numai o îndatorire filială, aceea de a respecta porunca părintească cu ecouri heliadiene („Scrii, bă? Scrii? Scrie!”), ci are și un rol cathartic și eliberator:
Pe de altă parte, de a delimita, de la un „Sombrerooo!” la altul (strigăt pe care Autorul îl aude într-o noapte prin fereastra deschisă în primul capitol și căruia îi va răspunde în ultimul cu același strigăt și aceeași intonație) călătoria sa în imaginar, sugerîndu-i cititorului său că aceasta este geneza operei, că de la acest strigăt care a fost, ca să zic așa, muza sa inspiratoare, a pornit totul.
Al doilea spațiu, ocupat de călătoria lui Antonie prin tunelul oranj al ficțiunii, este mult mai amplu, în el amestecîndu-se, cu economie jurnalistică și într-o delicioasă parodie a foamei de senzațional din presa contemporană cîteva frînturi de povești – a țiganului care-și deghizează meseria de vînzător de droguri de nevoie în ghicitor în oglindă și care e atacat de pești fioroși în propria bucătărie, a degetului de sfînt îndreptat ireverențios în sus și furat de un terorist pornit la vînătoare de „borci occidentali” pe plaiuri mioritice, a cîinilor vagabonzi cărora li se studiază în scop editorial reacția la strigătul „Sombrerooo!” (care altul?), a piticului autist care dezleagă același puzzle la nesfîrșit și care se dovedește a fi un pescar plin de talent chiar dacă lipsit de entuziasm, a tatălui lui Antonie prigonit de căpetenia hună care-și încredințează copilul călugărului Ioan, a preotului care se pune pe modernizat credința și pe căutat sfinți, a pescuitorului de bunuri aduse de apele potopului, a teroristului lehămetisit și așa mai departe. Nici una dintre povești nu e dusă pînă la capăt, nici măcar aceea a tatălui lui Antonie, despre care doar bănuim că ar fi sfîntul fără deget, narațiunea arătînd ca un ghem din care ies nenumărate capete. Imaginea grupului de reporteri din final, ca o inspirata mise en abîme, nu este altceva decît imaginea acestei structuri narative:
În concluzie, o lectură interesantă, care ascunde o notă gravă în spatele exuberanței narative, în contextul în care schițează un portret tragi-comic al românului din perioada postcomunistă, prins între traumele trecutului și derizoriul prezentului și a cărui singură armă de apărare rămîne proverbialul deget în sus pe care Antonie va sfîrși prin a-l arăta lumii întregi, ca un demn urmaș al tatălui său:
Cum spunea Paul Cernat în articolul pe care l-am citat mai devreme:
„Florin Lăzărescu știe să pună în pagină misterul: unele fire sînt inexplicabil abandonate, corespondențele și subtextele "sacre" clipocesc derutant la tot pasul, golurile narative și ambiguitățile funcționează ca atractori de semnificații. Proza sa nu e plană, construită în suprafață, ci tridimensională, în spațiu. Autorul joacă de minune pe muchia dintre umorul colocvial și gravitatea enigmatică: derizoriul reportericesc se încarcă de sensuri adînci, iar acestea din urmă – de umanitate și firesc.”
Succes binemeritat după părerea mea, dat fiind că verva narativă și umorul te cîștigă de la primele pagini, deși ritmul se mai pierde pe parcurs, iar uneori tonul jurnalistic intră în contradicție cu cel evocator zgîriind nițel urechea:
„Nemurirea nu-i de nasul omului, dar merită s-o cauți. În viață ești un nimic dacă nu vrei sa fii nemuritor.”
Atunci m-am prins ce făcea tata cînd mă trezeam noaptea să mă duc afară și-l găseam stînd pe scaun, privind fix tavanul. Încerca să devină nemuritor. Adormea de fiecare dată, însă, oricum, eu îl credeam nemuritor.
I-aș mai reproșa de asemenea autorului faptul că tinde să abuzeze de tehnica așteptării frustrate, forțînd umorul, argumentul lui Paul Cernat din elogiosul articol Miracolul în transmisiune directă publicat pe LiterNet.ro, că ar face-o pentru că „joacă pe ambiguitatea semantică dintre reportaj și scenariu mistic”, convingîndu-mă doar parțial:
Pămîntul părea netocmit și gol, iar trupul lui Antonie plutea deasupra apelor. Nu doar el însă.
Mai pluteau cîteva leșuri de animale – cai, vaci, oi, cîini, pisici – butoaie, scînduri, pantofi, resturi de acoperiș, uși, paie.
Pe ansamblu însă, proza vivace, cu atmosfera de carnaval generată de structura caleidoscopică a narațiunii, este cuceritoare. Ce mi-a plăcut cel mai mult este intertextualitatea flagrantă: textul este un dialog zgomotos, o ciorovăială asurzitoare între autori mai vechi și mai noi, care începe cu Nichita și se încheie, simetric, desigur, tot cu el, după ce au defilat fantomatic prin tunelul lui oranj Ghilgameș, Versetele satanice, Hamlet, don Quijote, Iisus, Albă ca zăpada și alții, ale căror aventuri exemplare, repovestite în registru hîtru oral, servesc fie de învățătură noului Teodosie, fie de simbol numai bun de popularizat jurnalistic, fie de metaforă a societății (mai ales românești) contemporane, cu binecunoscuta ei vocație de a vulgariza vesel, cu felul ei de a trece sistematic totul, chiar și evenimentele tragice, prin filtrul hazului de necaz:
Se zice că Dumnezeu e unul. În cer. Și omul aici, pe pămînt. Iar omului îi e hărăzit să le pățească pe toate și numai lui Dumnezeu nu i se întîmplă nimic.
O altă găselniță, de astă dată structurală, impresionează plăcut ochiul cititorului sensibil la arhitecturi narative: dubla simetrie care creează două cercuri concentrice, generînd astfel două spații narative. Primul spațiu, ocupat de Autor, minimal ca o coajă subțire dar fermă, are un dublu rol: pe de o parte de a proteja, hrăni și justifica ficțiunea, în contextul în care pentru Autor scrisul nu e numai o îndatorire filială, aceea de a respecta porunca părintească cu ecouri heliadiene („Scrii, bă? Scrii? Scrie!”), ci are și un rol cathartic și eliberator:
Trăiesc de peste treizeci de ani în această lume care mă fascinează și mă sperie, în egală măsură. Și-n fiecare zi, cumva fascinația scade, iar spaima crește.
Pe de altă parte, de a delimita, de la un „Sombrerooo!” la altul (strigăt pe care Autorul îl aude într-o noapte prin fereastra deschisă în primul capitol și căruia îi va răspunde în ultimul cu același strigăt și aceeași intonație) călătoria sa în imaginar, sugerîndu-i cititorului său că aceasta este geneza operei, că de la acest strigăt care a fost, ca să zic așa, muza sa inspiratoare, a pornit totul.
Al doilea spațiu, ocupat de călătoria lui Antonie prin tunelul oranj al ficțiunii, este mult mai amplu, în el amestecîndu-se, cu economie jurnalistică și într-o delicioasă parodie a foamei de senzațional din presa contemporană cîteva frînturi de povești – a țiganului care-și deghizează meseria de vînzător de droguri de nevoie în ghicitor în oglindă și care e atacat de pești fioroși în propria bucătărie, a degetului de sfînt îndreptat ireverențios în sus și furat de un terorist pornit la vînătoare de „borci occidentali” pe plaiuri mioritice, a cîinilor vagabonzi cărora li se studiază în scop editorial reacția la strigătul „Sombrerooo!” (care altul?), a piticului autist care dezleagă același puzzle la nesfîrșit și care se dovedește a fi un pescar plin de talent chiar dacă lipsit de entuziasm, a tatălui lui Antonie prigonit de căpetenia hună care-și încredințează copilul călugărului Ioan, a preotului care se pune pe modernizat credința și pe căutat sfinți, a pescuitorului de bunuri aduse de apele potopului, a teroristului lehămetisit și așa mai departe. Nici una dintre povești nu e dusă pînă la capăt, nici măcar aceea a tatălui lui Antonie, despre care doar bănuim că ar fi sfîntul fără deget, narațiunea arătînd ca un ghem din care ies nenumărate capete. Imaginea grupului de reporteri din final, ca o inspirata mise en abîme, nu este altceva decît imaginea acestei structuri narative:
Cercul reporterilor era strîns ghem, transformat într-un vîrtej de trupuri umane, blițuri și camere TV. Fiecare retină focaliza imaginea ca pentru un monstru cu o mie de ochi, cu mai multă precizie decît orice cameră de luat vederi.
În concluzie, o lectură interesantă, care ascunde o notă gravă în spatele exuberanței narative, în contextul în care schițează un portret tragi-comic al românului din perioada postcomunistă, prins între traumele trecutului și derizoriul prezentului și a cărui singură armă de apărare rămîne proverbialul deget în sus pe care Antonie va sfîrși prin a-l arăta lumii întregi, ca un demn urmaș al tatălui său:
Antonie se întoarse cu spatele la jurnaliști, își ridică mîinile atît cît îi permiteau cătușele, strînse pumnii și-și întinse degetele mijlocii.
Cum spunea Paul Cernat în articolul pe care l-am citat mai devreme:
„Florin Lăzărescu știe să pună în pagină misterul: unele fire sînt inexplicabil abandonate, corespondențele și subtextele "sacre" clipocesc derutant la tot pasul, golurile narative și ambiguitățile funcționează ca atractori de semnificații. Proza sa nu e plană, construită în suprafață, ci tridimensională, în spațiu. Autorul joacă de minune pe muchia dintre umorul colocvial și gravitatea enigmatică: derizoriul reportericesc se încarcă de sensuri adînci, iar acestea din urmă – de umanitate și firesc.”
August 11, 2020
Mi-a părut că aduce mai degrabă cu o serie de nuvele, care se intersectează între ele datorită personajului principal. Unele pasaje sunt foarte amuzante, dar per total îi lipsește coeziunea.
November 8, 2009
Romanul asta nu mi-a spus aproape nimic interesant, au existat citeva situatii amuzante - trimiterile la Don Quijote si Hamlet - tatal lui Antonie ar fi putut fi un personaj mult mai bine conturat, si, daca ma citesti (lol), Florin Lazarescu, eu cred ca merita (past tense) sa scrii o carte numai despre el. In rest, cred ca prefer sa-ti citesc blogul, sau daca o sa citesc Lampa cu caciula, o s-o imprumut de undeva.
February 6, 2009
Nici nu stiu cum sa incep sa scriu despre cartea asta din care in curand cred ca o sa uit cam tot in afara de scene sporadice si o impresie generala. Nu e o bijuterie literara, e cam banala, dar merge, e rezonabil, cum s-ar zice.
Cartea incepe prin plasarea unor bucati de puzzle aiurea, care nu prea stii cum se leaga ele, dar te atrag in ce citesti (mie asta mi-a placut la Lazarescu, are un limbaj relaxat, de stat la povesti). Cu timpul, puzzle-ul se leaga, gasesti indicii despre cum sa le unesti pana cand poti, la sfarsit, sa ai imaginea completa. Limbajul e simplu, colocvial, merge. Ca si cartea, de altfel.
Niste scene haioase, unele parodice, viata unui ziarist atinsa de elemente mistic-colocviale.
(Probabil ca n-ar trebui citit ce scriu mai departe de cei ce vor s-o citeasca, pentru ca o sa leg chestii ce nu par evidente decat dupa ce ai terminat.)
Viata lui Antonie, cu cele trei faze / initieri, zice Paul Cernat in prefata, prima, cea magic-infantila, convietuirea printre povesti clasice, istorice si religioase, cautarea nemuririi si indemnurile la scris, a doua, religioasa, cu calugarul Ioan, dupa moartea tatalui, cand invata sa-si caute "the inner self", sa se roage si sa creada iar a treia, "viata care se vietuieste",cand iese sa infrunte viata ca ziarist cam ratat, luat peste picior de colegi care scrie la rubrica diverse si se gandeste sa faca un reportaj despre viata unui caine vagabond (pana la urma, trage concluzia "Aceasta este realitatea - un caine vagabond. Imposibil sa o prezinti obiectiv. Din momentul in care te implici, o modifici" in limbajul ziaristic); viata lui Antonie, zic, are parte de un 'scurtcircuit' cand ajunge in lumea de dincolo (trist peisaj), printr-un tunel oranj si e trimis inapoi ''sa caute care e problema lui''.
Momentele de tragicomic cum ar fi moartea tiganului care nu reuseste sa creada, viata si moartea tatalui lui Antonie, tanar profesor turnat comunistilor ce sta in inchisoare sint intrepatrunse cu cele parodice ce vizeaza un tanar preot modern, conectat la internet ce isi ajuta satul sa se dezvolte in timp ce creaza o situatie nebuna in legatura cu ''sfantul Ioan'' din chilie sau viata unui jurnalist, cu trucurile din interior; unele scene pot fi etichetate burlesti dar sint savuroase: povestea femeii de servici, Lenuta, a piticului autist, a redactorului ce-si viseaza redactia ca simfonie dirijata de el etc.
Simbolul degetului mijlociu ridicat atat in viata tatalui cat si a fiului e forma de manifestare a libertatii si luarea in zeflemea a societatii cu mecanismele ei. Apare frecvent si e gestul din final al protagonistului (aratat reporterilor), ca si al tatalui (sfantul ce-si ridica degetul din mormant spre exterior si omul care il arata gardienilor la iesirea din inchisoare).
Anumite mecanisme jurnalistice, clisee ale profesiei sunt demontate in fata cititorului; rezulta ceva amuzant, dar in forma mai inferioara, de divertisment, comicul show-urilor tv, imi pare rau s-o zic.
Nu-mi place deloc cum a iesit ce-am scris, nu prea are sens, dar e foarte greu sa cuprind toate scenele interesante. Si cred ca am pus prea multe virgule.
PS: Prefata lui Paul Cernat (mai elogioasa decat parerea mea) din care am luat chestiile cu italice e foarte folositoare si surprinde cam tot . Mi-ar placea daca fiecare carte ar avea asa ceva.
Cartea incepe prin plasarea unor bucati de puzzle aiurea, care nu prea stii cum se leaga ele, dar te atrag in ce citesti (mie asta mi-a placut la Lazarescu, are un limbaj relaxat, de stat la povesti). Cu timpul, puzzle-ul se leaga, gasesti indicii despre cum sa le unesti pana cand poti, la sfarsit, sa ai imaginea completa. Limbajul e simplu, colocvial, merge. Ca si cartea, de altfel.
Niste scene haioase, unele parodice, viata unui ziarist atinsa de elemente mistic-colocviale.
(Probabil ca n-ar trebui citit ce scriu mai departe de cei ce vor s-o citeasca, pentru ca o sa leg chestii ce nu par evidente decat dupa ce ai terminat.)
Viata lui Antonie, cu cele trei faze / initieri, zice Paul Cernat in prefata, prima, cea magic-infantila, convietuirea printre povesti clasice, istorice si religioase, cautarea nemuririi si indemnurile la scris, a doua, religioasa, cu calugarul Ioan, dupa moartea tatalui, cand invata sa-si caute "the inner self", sa se roage si sa creada iar a treia, "viata care se vietuieste",cand iese sa infrunte viata ca ziarist cam ratat, luat peste picior de colegi care scrie la rubrica diverse si se gandeste sa faca un reportaj despre viata unui caine vagabond (pana la urma, trage concluzia "Aceasta este realitatea - un caine vagabond. Imposibil sa o prezinti obiectiv. Din momentul in care te implici, o modifici" in limbajul ziaristic); viata lui Antonie, zic, are parte de un 'scurtcircuit' cand ajunge in lumea de dincolo (trist peisaj), printr-un tunel oranj si e trimis inapoi ''sa caute care e problema lui''.
Momentele de tragicomic cum ar fi moartea tiganului care nu reuseste sa creada, viata si moartea tatalui lui Antonie, tanar profesor turnat comunistilor ce sta in inchisoare sint intrepatrunse cu cele parodice ce vizeaza un tanar preot modern, conectat la internet ce isi ajuta satul sa se dezvolte in timp ce creaza o situatie nebuna in legatura cu ''sfantul Ioan'' din chilie sau viata unui jurnalist, cu trucurile din interior; unele scene pot fi etichetate burlesti dar sint savuroase: povestea femeii de servici, Lenuta, a piticului autist, a redactorului ce-si viseaza redactia ca simfonie dirijata de el etc.
Simbolul degetului mijlociu ridicat atat in viata tatalui cat si a fiului e forma de manifestare a libertatii si luarea in zeflemea a societatii cu mecanismele ei. Apare frecvent si e gestul din final al protagonistului (aratat reporterilor), ca si al tatalui (sfantul ce-si ridica degetul din mormant spre exterior si omul care il arata gardienilor la iesirea din inchisoare).
Anumite mecanisme jurnalistice, clisee ale profesiei sunt demontate in fata cititorului; rezulta ceva amuzant, dar in forma mai inferioara, de divertisment, comicul show-urilor tv, imi pare rau s-o zic.
Nu-mi place deloc cum a iesit ce-am scris, nu prea are sens, dar e foarte greu sa cuprind toate scenele interesante. Si cred ca am pus prea multe virgule.
PS: Prefata lui Paul Cernat (mai elogioasa decat parerea mea) din care am luat chestiile cu italice e foarte folositoare si surprinde cam tot . Mi-ar placea daca fiecare carte ar avea asa ceva.
This entire review has been hidden because of spoilers.
April 12, 2021
— Zi-mi Antonie. Antonie şi-atât. Ştiu multe şi, până la urmă, am să-ţi spun totul. Să vezi cum a-nceput.
Închipuie-ţi un rahat de tunel, o chestie oranj, prin care treci dinspre viaţă spre moarte. Uite cum se-ntâmplă:
Ieşi năuc din corp, ca dintr-o cadă cu apă, simţi cum urci, mişcând alandala din mâinile şi picioarele tale astrale, ca să-ţi păstrezi echilibrul. Eşti cumva ca primul cosmonaut pe Lună. Alta e gravitaţia! Dai să faci un pas înainte şi aproape cazi în bot. Apoi, tu nu mergi înainte, ci în sus, lucru şi mai nasol.
Îi vezi pe cei care au rămas în jurul trupului, respectând gravitaţia, fără habar că tu ai plecat pe Lună, spre cer, pe Soare, oricum, undeva în sus. Cineva îţi scoate trupul inert din mulţime, îţi mai dă şi ăsta două palme, apoi cheamă Salvarea de la un telefon mobil.
Salvarea oricum era pregătită – c-aşa-i obiceiul, nu doar gărzile de corp umblă după curul preşedintelui. Dacă-l împuşcă vreun terorist? Dacă face stop cardiac? Cred că şi din cauza asta cei de la Salvare au şi spus: Dă-l naibii, că n-are nimic! Nu poţi muri din atâta lucru. Nu putem părăsi locul nici morţi, înainte de a pleca şefu'. Chemăm noi pe cineva dacă nu-şi revine.
Atât îmi mai amintesc: mi-au întins trupul pe o targa, s-a întunecat totul în jur, iar eu m-am simţit atras de o lumină orbitoare care venea de undeva de sus.
Hai că m-am ars!
— Mi-am zis – şi m-am dus în pizda mă-sii, către lumea cealaltă!
Închipuie-ţi un rahat de tunel, o chestie oranj, prin care treci dinspre viaţă spre moarte. Uite cum se-ntâmplă:
Ieşi năuc din corp, ca dintr-o cadă cu apă, simţi cum urci, mişcând alandala din mâinile şi picioarele tale astrale, ca să-ţi păstrezi echilibrul. Eşti cumva ca primul cosmonaut pe Lună. Alta e gravitaţia! Dai să faci un pas înainte şi aproape cazi în bot. Apoi, tu nu mergi înainte, ci în sus, lucru şi mai nasol.
Îi vezi pe cei care au rămas în jurul trupului, respectând gravitaţia, fără habar că tu ai plecat pe Lună, spre cer, pe Soare, oricum, undeva în sus. Cineva îţi scoate trupul inert din mulţime, îţi mai dă şi ăsta două palme, apoi cheamă Salvarea de la un telefon mobil.
Salvarea oricum era pregătită – c-aşa-i obiceiul, nu doar gărzile de corp umblă după curul preşedintelui. Dacă-l împuşcă vreun terorist? Dacă face stop cardiac? Cred că şi din cauza asta cei de la Salvare au şi spus: Dă-l naibii, că n-are nimic! Nu poţi muri din atâta lucru. Nu putem părăsi locul nici morţi, înainte de a pleca şefu'. Chemăm noi pe cineva dacă nu-şi revine.
Atât îmi mai amintesc: mi-au întins trupul pe o targa, s-a întunecat totul în jur, iar eu m-am simţit atras de o lumină orbitoare care venea de undeva de sus.
Hai că m-am ars!
— Mi-am zis – şi m-am dus în pizda mă-sii, către lumea cealaltă!
February 2, 2020
Die Erzählung wird gerahmt von einem Schrei Sombrerooo! mit dessen Anonymität aus einem Wohnblock heraus das Buch beginnt und mit dessen Ausruf nach einem Tritt ans Fenster das Buch endet. Es mag nicht ganz klar sein, ob es sich wirklich um zwei unterschiedliche Schreie handelt - ich würde dazu tendieren, dass es ein und derselbe ist, einer der durch die ganze Geschichte trägt die nicht ist. Ansich nicht so schwer, weil die erzählte Zeit über alle Kapitel hinweg nicht linear voranschreitet.
Das Erleben des Journalisten Antonie und die Erzählungen über ihn, beim Versuch während der Beerdigung eines Journalisten zum Präsidenten für ein Interview zu gelangen wird er von dessen Leibwächtern zusammengeschlagen und fällt ins Koma - der kritische Impetus zu den rumänischen Zuständen wird hier und in der Sensationsgier & Geschichtenfabrikation seines Chefredakteurs durchaus offensichtlich. Der Tunnel in dem er landet bringt ihn zu eigenen Erinnerungen, so glaubwürdig solche, wie auch Träume authentisch sein mögen. Die von der Hauptfigur vorgestellten Szenarien beinhalten dabei mehr oder minder lose zusammenhängend die eigene Kindheit und Figuren aus einem Erinnerungsspektrum, die einen starken mystischen Bezug in die Erzählung passen. Das Aufwachsen in abgelegenem Wald, mit vorgestellten Kämpfen gegen die Ungarn - oder doch ein historischer Rückgriff auf tatsächliches - und in der Nähe eines Einsiedlers, rückt dieses mit einer Reihe an intertextuellen Bezügen von der Bibel über Shakespeare und Cervantes ebenso in die Nähe von Religiosität, wie die kurze Episode des arabischstämmigen Terroristen, der seit seiner Kindheit Gabriel, wohl den Erzengel, als wiederkehrenden spirituellen und lebensweltlichen Ratgeber hat.
Der Roman wäre aber nicht vollständig, wenn nicht durch alle Passagen immer wieder das satirische Humor vorherrschend sei - von der religiösen Praxis der Orthodoxie: In der Praxis war es so, dass jeder seine Sünden abschätzte, und je nach ihrer Anzahl die menge der Hüttentouren bestimmte. Die Olympiade der Glaubensathleten an sich verschaffte einem schon eine eigene Zufriedenheit. Oft vergaß man den Heiligen. Auf dem Pfad, der sich um die Hütte gebildet hatte, konnte man Sätze hören wie: 'Noch drei Runden und ich kann nach Hause gehen.' (169) oder sein cholerischer Chefredakteur als Karikatur eines sensationsgeilen Zeitungsherausgebers. Vielleicht auch noch - um damit abzuschließen - das Gespräch mit dem gescheiterten Attentäter Mohammed, mit dem er nicht nur eine Kommunikation bzgl. der durchzuführenden Anschläge bespricht, zwecks der guten Story, sondern auch dessen Visitenkarte als "professional terrorist" mit der Mail-Adresse "mohammad@yahoo.com" er erhält.
Das Erleben des Journalisten Antonie und die Erzählungen über ihn, beim Versuch während der Beerdigung eines Journalisten zum Präsidenten für ein Interview zu gelangen wird er von dessen Leibwächtern zusammengeschlagen und fällt ins Koma - der kritische Impetus zu den rumänischen Zuständen wird hier und in der Sensationsgier & Geschichtenfabrikation seines Chefredakteurs durchaus offensichtlich. Der Tunnel in dem er landet bringt ihn zu eigenen Erinnerungen, so glaubwürdig solche, wie auch Träume authentisch sein mögen. Die von der Hauptfigur vorgestellten Szenarien beinhalten dabei mehr oder minder lose zusammenhängend die eigene Kindheit und Figuren aus einem Erinnerungsspektrum, die einen starken mystischen Bezug in die Erzählung passen. Das Aufwachsen in abgelegenem Wald, mit vorgestellten Kämpfen gegen die Ungarn - oder doch ein historischer Rückgriff auf tatsächliches - und in der Nähe eines Einsiedlers, rückt dieses mit einer Reihe an intertextuellen Bezügen von der Bibel über Shakespeare und Cervantes ebenso in die Nähe von Religiosität, wie die kurze Episode des arabischstämmigen Terroristen, der seit seiner Kindheit Gabriel, wohl den Erzengel, als wiederkehrenden spirituellen und lebensweltlichen Ratgeber hat.
Der Roman wäre aber nicht vollständig, wenn nicht durch alle Passagen immer wieder das satirische Humor vorherrschend sei - von der religiösen Praxis der Orthodoxie: In der Praxis war es so, dass jeder seine Sünden abschätzte, und je nach ihrer Anzahl die menge der Hüttentouren bestimmte. Die Olympiade der Glaubensathleten an sich verschaffte einem schon eine eigene Zufriedenheit. Oft vergaß man den Heiligen. Auf dem Pfad, der sich um die Hütte gebildet hatte, konnte man Sätze hören wie: 'Noch drei Runden und ich kann nach Hause gehen.' (169) oder sein cholerischer Chefredakteur als Karikatur eines sensationsgeilen Zeitungsherausgebers. Vielleicht auch noch - um damit abzuschließen - das Gespräch mit dem gescheiterten Attentäter Mohammed, mit dem er nicht nur eine Kommunikation bzgl. der durchzuführenden Anschläge bespricht, zwecks der guten Story, sondern auch dessen Visitenkarte als "professional terrorist" mit der Mail-Adresse "mohammad@yahoo.com" er erhält.
April 17, 2021
Az első román regény, amit olvastam, persze magyarul, merthogy románul nem tudok. Az irodalomtudósok bizonyára azt vizsgálják ebben a könyvben, hogy a narratíva időszerkezete, aztán a trópusként felfogott írás tere, meg a szubjektum irodalmi megalapozottságának vagy megalopozhatatlanságának problémája, ahogy a jelenlét lehetőségét vagy lehetetlenségét elképzeli… pedig lehet ezt a könyvet úgy is olvasni, egyszerűen, mint egy eléggé vicces történetet halálosan komoly dolgokról, egy letűnt szörnyű korról, ami a kommunizmus volt, és aminek árnyai még mindig itt kísértenek. Nagyon komoly kritika ez a regény a mai társadalomnak, az egyháznak is, mindenek előtt a túl sok fontoskodásnak, miközben, ha őszinték vagyunk, és szerintem főleg erre mutat rá Lazarescu, bizonyára belátjuk, és szívünk mélyén talán vágyunk is rá mindannyian, hogy ami emberi életünk során csakugyan fontos, az nem sokkal több, mint hogy tudjunk nyugodtan lélegezni, jóízűt enni és inni, békésen aludni, napközben lehetőleg örülni a találkozásoknak, a természetnek, ennek a szép világnak, és ha már dolgozni kell, azt is csak úgy, olyan mértékben és olyan céllal, hogy a nap végén, amikor jóízűen elfáradunk, annyi erőnk azért még legyen, hogy hálát adjunk a Jóistennek mindenért, ami történt velünk, vagy amitől megóvott minket és a szeretetteinket.
Displaying 1 - 8 of 8 reviews