Însemnări despre un creştin agonic.
Există personalităţi care, în virtutea independenţei lor de spirit, nu-şi află şi nu-şi vor afla niciodată locul recunoscut într-un sistem rigid instituţionalizat, indiferent de orientarea acestuia. Sunt personalităţi inclasifâcabile, care sperie gândirea trândavă sau interesată, zdruncină convingerile comode, şi, drept urmare, neputându-se face abstracţie de ele, sunt împinse în rezervaţii culturale sterilizate, devin obiecte de muzeu cu program redus de vizitare. Miguel de Unamuno e unul dintre aceste spirite excepţionale. Jose Ortega y Gasset, mezinul generaţiei de la '98 şi atât de diferit de profesorul de la Salamanca, este altul. Şi mă refer anume la ei deoarece destinul lor, mai ales cel postum, devine de la. Un anumit punct foarte asemă-nător, în pofâda deosebirilor categorice dintre demersul şi concepţiile lor. Rectitudinea morală şi dragostea îndurerată pentru Spania îi leagă mai presus de orice. Iar exempla-ritatea lor vine şi din împrejurarea că amândoi, cu tot decalajul cronologic, au fost, în chip strălucit, reprezentanţi ai acelei explozii de vitalitate intelectuală prin care o Spanie, bolnavă istoric, a încercat să se racordeze la cultura europeană, să iasă din îndelungata izolare în care căzuse timp de peste doua secole după vechiul său apogeu imperial/Dar libertatea de manifestare atât a lui Unamuno, cât şi a lui Ortega, în compa-raţie cu bună parte din
intelighenţia euro-peană ce a ţinut, în momente de mare cumpănă, cu un termen trist, „să se angajeze”, le-a adus un regim de izolare, de carantină intelectuală prelungit până în zilele noastre şi care nu dă semne de suspendare. Cei doi se numără printre acei puţini aleşi care, după cum spunea un personaj al lui Mircea Eliade, alt spirit de aceeaşi anvergură, ameninţat şi el de un tratament asemănător, sunt meniţi să pună „întrebările juste”, conservând astfel coerenţa totalităţii unei lumi ce s-ar putea dizolva altminteri în indiferentism şi egali-zare interesată. Şi ei pun, trebuie să pună aceste „întrebări juste”, asemeni unui Parsifal, spre iritarea şi chiar indignarea, adeseori vindicativă, a masei intelectualilor conformişti, deranjaţi din comoditatea opţiu-nilor tranchilizante.