What do you think?
Rate this book
Vrt od stakla
U najtežim godinama komunizma, u Kišinjevu 1980-ih, Ruskinja Tamara Pavlovna spašava djevojčicu Lastočku iz sirotišta. Ono što se na prvu čini kao dobro djelo, ima i svoju drugu stranu. Usamljena i ambiciozna žena, s kojom djevojčica razvija kompleksan odnos pun zahvalnosti i zamjeranja, ljubavi i mržnje, želi joj omogućiti prosperitetnu budućnost, ali i iskoristiti je kao radnu snagu. Lastočka gotovo cijelo jedno desetljeće na ulici skuplja boce, uči varati, braniti se i snalaziti u multikulturalnom i dvojezičnom gradu, svijetu nasilja i bijede, iz kojeg izlaz vidi u obrazovanju. Stanovnici njezina dvorišta, dobrodušni „mali“ ljudi koji čine kontrastan i slikovit svemir, dio svoje topline prenose i na Lastočku i postaju njezina nova obitelj. No bol zbog roditeljskog napuštanja i pitanja na koja ne zna odgovore nikada je ne prestaju proganjati.
Nagrađen Nagradom Europske unije za književnost, Vrt od stakla drugi je roman jedne od najcjenjenijih suvremenih rumunjskih spisateljica Tatiane Țîbuleac. Pripovjedačica na zadivljujući način, prizor za prizorom, prikazuje svakodnevni život djeteta žrtve, žene i majke, sa svim njegovim okrutnostima i ljepotama, život koji se odvija na površini velikih povijesno-političkih promjena tijekom raspada SSSR-a, dočaranih nenametljivo, ali aluzivno i evokativno. Stilsko remek-djelo, roman o identitetu, različitosti, borbi i usudu te pronalaženju svog mjesta u svijetu, ali i roman čitave jedne ženske generacije.
Nagrađen Nagradom Europske unije za književnost, Vrt od stakla drugi je roman jedne od najcjenjenijih suvremenih rumunjskih spisateljica Tatiane Țîbuleac. Pripovjedačica na zadivljujući način, prizor za prizorom, prikazuje svakodnevni život djeteta žrtve, žene i majke, sa svim njegovim okrutnostima i ljepotama, život koji se odvija na površini velikih povijesno-političkih promjena tijekom raspada SSSR-a, dočaranih nenametljivo, ali aluzivno i evokativno. Stilsko remek-djelo, roman o identitetu, različitosti, borbi i usudu te pronalaženju svog mjesta u svijetu, ali i roman čitave jedne ženske generacije.
216 pages, Hardcover
First published May 1, 2018
264 people are currently reading
6300 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 668 reviews
May 25, 2021
Después de su conmovedora El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes [Reseña] (2017), Tatiana Tibuleac (1978-) regresa con una obra más madura y compleja: El Jardín de vidrio (2018). Otra historia de relaciones familiares fallidas enmarcada con una poderosa descripción de la vida en un pequeño país casi desconocido que, al igual que nuestra niña protagonista, parece imposible que pueda encontrar la paz. Un país continuamente ocupado que al igual que esta huérfana adoptada por interés en vez de por amor no deja de luchar por su identidad.
Narrada en primera persona por la protagonista adulta como un intento de entender su existencia, como un desahogo catártico para superar una historia de desarraigo, de abandono, de violencia, de total ausencia de amor fraternal. No hay piedad en su relato, pero tampoco ensañamiento. A veces la situación obliga a actuar a las personas de manera reprobable, sin que sea de ellas toda la culpa. En el mundo también los pobres están solos, también son huérfanos. Por eso condenarlos puede resultar amargo.
Nos encontramos ante una tragedia contemporánea. Otra novela repleta de temas dispuestos magníficamente para remover nuestras conciencias a la vez que emocionarnos. Un relato sobre la convivencia en un barrio de Chisináu (la capital de Moldavia) en una durísima y atrasada época (desde los últimos años de la ocupación soviética [Chernóbil, la perestroika…] hasta pasar a pertenecer a Rumania). Asistimos a los distintos comportamientos de las personas (mujeres en su mayoría) obligadas a adaptarse para sobrevivir en un lugar donde se menosprecia su origen, su cultura y su lengua. Un lugar donde, en definitiva, se les niega el derecho de la pertenencia.
Antes que vivir con vergüenza, Lastochka, mejor vivir con dolor. Recuerda lo que te digo. Cuando llega el dolor a tu puerta, le abres y ya está. […] Pero con la vergüenza, Lastochka, el asunto es complicado. La vergüenza no te quita nada, te añade algo. Se te clava como una astilla y te llena de pus. La aceptas un segundo y no se olvida de ti por lo siglos de los siglos. Te salta al cuello, se te encarama, y ni la muerte te saca de debajo de su pie diabólico. Ni siquiera la muerte.
Tibuleac presta especial atención a la lengua como seña principal de identidad y como formadora de nuestra visión del mundo (el prologo específico de la propia autora para la edición española es una delicia). La lengua trasciende su mera función comunicativa y se erige en vehículo de poder o de sumisión, de éxito o de fracaso, de prestigio o de menosprecio. Un arma con la que diferenciar a vencedores y vencidos.
Existe en Chisináu una calle, la calle más larga y más ardua del mundo. En esa calle, los edificios, los árboles, los semáforos, incluso los cubos de basura, incluso los baches, saben palabras en ruso. Una sola vez me dijo: “Antes que hablar ruso como si fueras tonta, mejor que hables en moldavo” […] ¡El ruso no es una lengua de segunda clase! Y dobló el dedo índice y me golpeó siete veces en le frente.
El jardín de vidrio conforma así un triple conjunto de drama humano, ficción histórica y homenaje a la lengua muy bien conseguido y sustentado por un estilo realista y explícito, pero también delicado, lleno de imágenes y a menudo poético.
Por favor, leed a Tatiana Tibuleac si queréis sufrir y gozar y emocionaros al mismo tiempo.
Narrada en primera persona por la protagonista adulta como un intento de entender su existencia, como un desahogo catártico para superar una historia de desarraigo, de abandono, de violencia, de total ausencia de amor fraternal. No hay piedad en su relato, pero tampoco ensañamiento. A veces la situación obliga a actuar a las personas de manera reprobable, sin que sea de ellas toda la culpa. En el mundo también los pobres están solos, también son huérfanos. Por eso condenarlos puede resultar amargo.
Nos encontramos ante una tragedia contemporánea. Otra novela repleta de temas dispuestos magníficamente para remover nuestras conciencias a la vez que emocionarnos. Un relato sobre la convivencia en un barrio de Chisináu (la capital de Moldavia) en una durísima y atrasada época (desde los últimos años de la ocupación soviética [Chernóbil, la perestroika…] hasta pasar a pertenecer a Rumania). Asistimos a los distintos comportamientos de las personas (mujeres en su mayoría) obligadas a adaptarse para sobrevivir en un lugar donde se menosprecia su origen, su cultura y su lengua. Un lugar donde, en definitiva, se les niega el derecho de la pertenencia.
Antes que vivir con vergüenza, Lastochka, mejor vivir con dolor. Recuerda lo que te digo. Cuando llega el dolor a tu puerta, le abres y ya está. […] Pero con la vergüenza, Lastochka, el asunto es complicado. La vergüenza no te quita nada, te añade algo. Se te clava como una astilla y te llena de pus. La aceptas un segundo y no se olvida de ti por lo siglos de los siglos. Te salta al cuello, se te encarama, y ni la muerte te saca de debajo de su pie diabólico. Ni siquiera la muerte.
Tibuleac presta especial atención a la lengua como seña principal de identidad y como formadora de nuestra visión del mundo (el prologo específico de la propia autora para la edición española es una delicia). La lengua trasciende su mera función comunicativa y se erige en vehículo de poder o de sumisión, de éxito o de fracaso, de prestigio o de menosprecio. Un arma con la que diferenciar a vencedores y vencidos.
Existe en Chisináu una calle, la calle más larga y más ardua del mundo. En esa calle, los edificios, los árboles, los semáforos, incluso los cubos de basura, incluso los baches, saben palabras en ruso. Una sola vez me dijo: “Antes que hablar ruso como si fueras tonta, mejor que hables en moldavo” […] ¡El ruso no es una lengua de segunda clase! Y dobló el dedo índice y me golpeó siete veces en le frente.
El jardín de vidrio conforma así un triple conjunto de drama humano, ficción histórica y homenaje a la lengua muy bien conseguido y sustentado por un estilo realista y explícito, pero también delicado, lleno de imágenes y a menudo poético.
Por favor, leed a Tatiana Tibuleac si queréis sufrir y gozar y emocionaros al mismo tiempo.
June 12, 2021
Falta un poco de orden y sentido, es muy experimental y hay demasiada poesía para no perderse a veces, aunque de los momentos duros, que hay muchos, no te escapas, eso seguro, y es terriblemente doloroso.
June 10, 2018
O carte pe care am citit-o cu nodul în gât...
”Iată un om, cine știe cât costă un om? Toți spun că cea mai scumpă e viața omului, dar cât anume costă – nu știe nimeni.”
”Decât cu rușinea, mai bine cu durerea, Lastocika, să trăiești. Să ții minte asta de la mine. Durerea când vine, când îți bate la ușă, îi deschizi și gata. Se așază cu tine la masă, beți dintr-o cană, îți înfoaie perna pentru noapte. Ca de o mie de ani începe a trăi cu tine durerea. Ca o fată bătrână te vrea doar pentru ea. Crezi că eu nu m-am zbătut, crezi că n-am plâns? Scoate-ți un dinte, aruncă-l,
și o să mă înțelegi. Mai strașnic te doare golul decât plinul. Picior mi-a cerut și i-am dat. Mână mi a cerut și i-am dat. Și, iată, trăiesc. Împreună ieșim din iarnă, împreună coborâm în iad. Fără durere,
îmi pare, m-aș risipi ca varul acela de pe perete. Dar cu rușnea, Lastocika, treaba e groasă. Rușinea nu-ți ia nimic, ea îți adaugă. Intră în tine ca o așchie și te umple de puroaie. Pe-o secundă să o
primești și nu te mai uită în vecii vecilor. Îți sare la gât, te încarcă, iar de sub talpa ei drăcească nici moartea nu te scoate. Nici chiar moartea. Să ții minte asta de la mine. ”
”Iată un om, cine știe cât costă un om? Toți spun că cea mai scumpă e viața omului, dar cât anume costă – nu știe nimeni.”
”Decât cu rușinea, mai bine cu durerea, Lastocika, să trăiești. Să ții minte asta de la mine. Durerea când vine, când îți bate la ușă, îi deschizi și gata. Se așază cu tine la masă, beți dintr-o cană, îți înfoaie perna pentru noapte. Ca de o mie de ani începe a trăi cu tine durerea. Ca o fată bătrână te vrea doar pentru ea. Crezi că eu nu m-am zbătut, crezi că n-am plâns? Scoate-ți un dinte, aruncă-l,
și o să mă înțelegi. Mai strașnic te doare golul decât plinul. Picior mi-a cerut și i-am dat. Mână mi a cerut și i-am dat. Și, iată, trăiesc. Împreună ieșim din iarnă, împreună coborâm în iad. Fără durere,
îmi pare, m-aș risipi ca varul acela de pe perete. Dar cu rușnea, Lastocika, treaba e groasă. Rușinea nu-ți ia nimic, ea îți adaugă. Intră în tine ca o așchie și te umple de puroaie. Pe-o secundă să o
primești și nu te mai uită în vecii vecilor. Îți sare la gât, te încarcă, iar de sub talpa ei drăcească nici moartea nu te scoate. Nici chiar moartea. Să ții minte asta de la mine. ”
January 9, 2019
Sunt tot mai puține cuvinte de încântare pe care cititorii nu le-au folosit încă pentru descrierea emoțiilor generate de lectura cărții Tatianei Țîbuleac „Grădina de sticlă” (CARTIER, 2018).
„Și-n această sărăcie” – de cuvinte disponibile – „te inspiră, cântă, barde”…
Ei, bine, în două cuvinte, pentru mine această carte este și MARE, și DESCURAJANTĂ, în același timp.
MARE, pentru că este o carte adevărată, a unui scriitor mare și merituos. Și poți face, Tatiana, cu această mărturie exact așa cum scrie în carte. „Aceste cuvinte – tu chiar meriți – le-am purtat în urechi ca pe o fițuică, la toate examenele”. Vieții.
„Grădina de sticlă” este DESCURAJANTĂ pentru toți cei care scriu. Mai scrieți, mai scriem un roman după asta?
„Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască”, citesc în continuare.
Povestește-ne mai departe, Tatiana…
Că dacă îmi place de un om, îmi place de tot. Și de tot ceea ce face, de la copii până la cărți. Și cred că o să-mi placă și următoarea carte.
„Și-n această sărăcie” – de cuvinte disponibile – „te inspiră, cântă, barde”…
Ei, bine, în două cuvinte, pentru mine această carte este și MARE, și DESCURAJANTĂ, în același timp.
MARE, pentru că este o carte adevărată, a unui scriitor mare și merituos. Și poți face, Tatiana, cu această mărturie exact așa cum scrie în carte. „Aceste cuvinte – tu chiar meriți – le-am purtat în urechi ca pe o fițuică, la toate examenele”. Vieții.
„Grădina de sticlă” este DESCURAJANTĂ pentru toți cei care scriu. Mai scrieți, mai scriem un roman după asta?
„Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască”, citesc în continuare.
Povestește-ne mai departe, Tatiana…
Că dacă îmi place de un om, îmi place de tot. Și de tot ceea ce face, de la copii până la cărți. Și cred că o să-mi placă și următoarea carte.
May 20, 2021
Tatiana Tibuleac, una escritora, periodista y traductora moldava-rumana, publicó en 2018 esta obra titulada “El jardín de vidrio”. Finalmente, tras varios años lo vemos traducido al Castellano y después de quedarme embelesada y profundamente enamorada por su primera novela, necesitaba fervientemente sumergirme de nuevo en otra de sus historias.
La pequeña Lastotchka es rescatada de un orfanato por Tamara Pavlovna en Moldavia en una época oscura, de miseria y de pobreza extrema. Todos sus sueños de vivir una vida idílica se ven disueltos, pues su madre adoptiva la convierte en una esclava. La explotará durante años recolectando botellas, la privará de amor, de cariño y la llevará por un camino trágico, de desgracia y de violencia que formará heridas que nunca sanarán.
Este escrito es una especie de carta desgarradora dirigida a sus padres biológicos, una manera de expulsar todos sus pensamientos, con crudeza y sin compasión. El tema principal que abarca la obra es la relación materno filial, pero también el abuso, la violación, el alcoholismo, el fanatismo por el dinero y la falta de empatía. Todo ambientado en pleno comunismo en el que habrán cambios de lenguas, de ideales y de educación.
El estilo narrativo de Tatiana es único, destila belleza y tragedia, nos expone los terrores de su protagonista con naturalidad abandonando la censura. A pesar de sentir esta creciente admiración debo admitir que se excede en repeticiones innecesarias. Duele reconocer que una historia tan brillante pierde fuerza por quizá extenderse en exceso.
En conclusión, es un placer reencontrarme en el drama tan arrollador característico de Tatiana, cuesta asimilar su lectura pero te abstrae y te muestra de una manera exclusiva y simbólica otra realidad. Quizá sentí demasiada cercanía con su primera novela “El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes”, y es inevitable sentir un regusto amargo al no alcanzar el mismo nivel de proximidad.
La pequeña Lastotchka es rescatada de un orfanato por Tamara Pavlovna en Moldavia en una época oscura, de miseria y de pobreza extrema. Todos sus sueños de vivir una vida idílica se ven disueltos, pues su madre adoptiva la convierte en una esclava. La explotará durante años recolectando botellas, la privará de amor, de cariño y la llevará por un camino trágico, de desgracia y de violencia que formará heridas que nunca sanarán.
Este escrito es una especie de carta desgarradora dirigida a sus padres biológicos, una manera de expulsar todos sus pensamientos, con crudeza y sin compasión. El tema principal que abarca la obra es la relación materno filial, pero también el abuso, la violación, el alcoholismo, el fanatismo por el dinero y la falta de empatía. Todo ambientado en pleno comunismo en el que habrán cambios de lenguas, de ideales y de educación.
El estilo narrativo de Tatiana es único, destila belleza y tragedia, nos expone los terrores de su protagonista con naturalidad abandonando la censura. A pesar de sentir esta creciente admiración debo admitir que se excede en repeticiones innecesarias. Duele reconocer que una historia tan brillante pierde fuerza por quizá extenderse en exceso.
En conclusión, es un placer reencontrarme en el drama tan arrollador característico de Tatiana, cuesta asimilar su lectura pero te abstrae y te muestra de una manera exclusiva y simbólica otra realidad. Quizá sentí demasiada cercanía con su primera novela “El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes”, y es inevitable sentir un regusto amargo al no alcanzar el mismo nivel de proximidad.
March 27, 2023
4,5 🌟
Esta historia transcurre en Chisináu, capital de Moldavia (también denominada en algún momento Besarabia), un país pequeño ubicado entre Ucrania y Rumania, que formó parte de la Unión Soviética hasta 1991.
"...un alfabeto ruso sobre unas palabras rumanas y arrojado como un hueso en un enclave perdido. Esto es lo que nos sucedió a nosotros, los habitantes de Besarabia. Vivimos con la lengua moldava durante medio siglo, como vivirías con alguien a quien conoces de toda la vida, y que pierde la cabeza de la noche a la mañana. ¿Es mucho o poco... cincuenta años?"
Lastoshka, es adoptada del orfanato por Tamara Pavlovna, quien será lo más parecido a una madre que ha tenido, y deberá ayudarla en su dura tarea de recolectora de botellas; aún así, a través de su inocencia podrá encontrar la belleza:
"Apiladas en botelleros de metal hasta el techo, con el roce de la luz las botellas cobraban vida. sus colores simples se mezclaban, nacían otros inesperados.
Una fila morada y una fila blanca: rosado.
Una fila amarilla, una fila marrón: miel.
Una fila verde, una fila blanca: turquesa.
Solo blancas: plata.
Mi jardín de vidrio"
Lastoshka nos cuenta la historia su crianza, a través de pequeños episodios de pocas páginas, que transcurren principalmente en el patio al que confluyen todos los departamentos de la urbanización; y allí iremos conociendo a todos los personajes de esta familia ampliada.
La prosa de Tibuleac es poética, y tanto en los episodios de calidez y humanidad como en las historias dolorosas que a veces recorren todo el libro, son narradas con pudoroso y amable cuidado del lenguaje, de manera que hasta lo atroz no genera escándalo, sino tristeza.
Y en algunos momentos, suspenderá ocasionalmente el relato de los recuerdos, para mostrarnos brevemente su presente., como profesora de ruso en Rumania.
"Comprendí sin embargo que no les interesaba el ruso en absoluto y que sólo les interesaba decir que era muy chulo. Esa fascinación por los rusos -sin comprenderlos, sin conocerlos- me sobrepasa y me duele. Han transcurrido muchos años desde que vine a Bucarest y no ha cambiado nada. Sigo siendo la "rusa". La lengua y el miedo: a eso me compran, a eso me vendo."
¿Qué es ser moldavo? ¿Otra forma de orfandad?"
Una novela magnífica, con una gran historia, y una delicadeza y calidad narrativa que confirma, esta vez con aún mayor profundidad, la calidad que Tibuleac ya mostró en El año en que mi madre tuvo los ojos verdes.
Esta historia transcurre en Chisináu, capital de Moldavia (también denominada en algún momento Besarabia), un país pequeño ubicado entre Ucrania y Rumania, que formó parte de la Unión Soviética hasta 1991.
"...un alfabeto ruso sobre unas palabras rumanas y arrojado como un hueso en un enclave perdido. Esto es lo que nos sucedió a nosotros, los habitantes de Besarabia. Vivimos con la lengua moldava durante medio siglo, como vivirías con alguien a quien conoces de toda la vida, y que pierde la cabeza de la noche a la mañana. ¿Es mucho o poco... cincuenta años?"
Lastoshka, es adoptada del orfanato por Tamara Pavlovna, quien será lo más parecido a una madre que ha tenido, y deberá ayudarla en su dura tarea de recolectora de botellas; aún así, a través de su inocencia podrá encontrar la belleza:
"Apiladas en botelleros de metal hasta el techo, con el roce de la luz las botellas cobraban vida. sus colores simples se mezclaban, nacían otros inesperados.
Una fila morada y una fila blanca: rosado.
Una fila amarilla, una fila marrón: miel.
Una fila verde, una fila blanca: turquesa.
Solo blancas: plata.
Mi jardín de vidrio"
Lastoshka nos cuenta la historia su crianza, a través de pequeños episodios de pocas páginas, que transcurren principalmente en el patio al que confluyen todos los departamentos de la urbanización; y allí iremos conociendo a todos los personajes de esta familia ampliada.
La prosa de Tibuleac es poética, y tanto en los episodios de calidez y humanidad como en las historias dolorosas que a veces recorren todo el libro, son narradas con pudoroso y amable cuidado del lenguaje, de manera que hasta lo atroz no genera escándalo, sino tristeza.
Y en algunos momentos, suspenderá ocasionalmente el relato de los recuerdos, para mostrarnos brevemente su presente., como profesora de ruso en Rumania.
"Comprendí sin embargo que no les interesaba el ruso en absoluto y que sólo les interesaba decir que era muy chulo. Esa fascinación por los rusos -sin comprenderlos, sin conocerlos- me sobrepasa y me duele. Han transcurrido muchos años desde que vine a Bucarest y no ha cambiado nada. Sigo siendo la "rusa". La lengua y el miedo: a eso me compran, a eso me vendo."
¿Qué es ser moldavo? ¿Otra forma de orfandad?"
Una novela magnífica, con una gran historia, y una delicadeza y calidad narrativa que confirma, esta vez con aún mayor profundidad, la calidad que Tibuleac ya mostró en El año en que mi madre tuvo los ojos verdes.
July 12, 2025
Ein Coming-of-age-Roman der harten Sorte. „Lastotschka“ (das Schwälbchen - ihren echten Namen erfahren wir nicht) wächst in einem ländlichen Kinderheim in der Sowjetrepublik Moldau auf. Vernachlässigt und gequält freut sie sich, dass die russische Flaschensammlerin Tamara Pavlova sie aus dem Heim holt und in die Hauptstadt Chişinău bringt. Dort erfährt sie eine eigenartige Mischung aus Zuneigung, Ausnützung und Gewalttätigkeit. Tamara gibt ihr ihren Rufnamen und bläut ihr die russische Sprache ein. Lastotschka wächst im Mikrokosmos ihres multikulti Wohnblocks auf, mit Kriegsveteranen, Invaliden, Prostituierten, evangelikalen Priestern, HänderInnen, Kleinganoven und einer jüdischen Ärztin. Sie entscheidet sich für eine Schule mit Unterricht in rumänischer Sprache, deren Unterschiede zu ihrer moldauischen Muttersprache ihr zeitlebens Schwierigkeiten machen werden. Trotzdem ebnet ihr diese Wahl den Weg später in Bukarest Ärztin zu werden.
Ihre Jugend ist gezeichnet von harter Arbeit, Schlägen und der Brutalität, mit der die sowjetische / moldauische Gesellschaft mit Frauen umgeht. Trotzdem schafft sie es immer wieder Kraft zu finden, durchzuhalten und zu überleben. Es ist ein glückloses Leben, voller Verluste und Entbehrungen. All dies erfahren wir in 166 Kapiteln, die das Leben der Protagonistin wie ein Puzzle entstehen lassen. Das macht es dem Leser nicht leicht, schafft aber eine Distanz, die das Leid erträglicher werden lässt. Ein empfehlenswertes Buch, dass mir hilft die Lebenswelt der Menschen in und aus dieser Ecke Europas besser zu verstehen.
Ihre Jugend ist gezeichnet von harter Arbeit, Schlägen und der Brutalität, mit der die sowjetische / moldauische Gesellschaft mit Frauen umgeht. Trotzdem schafft sie es immer wieder Kraft zu finden, durchzuhalten und zu überleben. Es ist ein glückloses Leben, voller Verluste und Entbehrungen. All dies erfahren wir in 166 Kapiteln, die das Leben der Protagonistin wie ein Puzzle entstehen lassen. Das macht es dem Leser nicht leicht, schafft aber eine Distanz, die das Leid erträglicher werden lässt. Ein empfehlenswertes Buch, dass mir hilft die Lebenswelt der Menschen in und aus dieser Ecke Europas besser zu verstehen.
July 22, 2018
Subiectele Tatianei, desi dureroase, incomode, triste, n-ar iesi la fel de minunat de intense din imaginatia si sufletul altcuiva. Povesti asemanatoare am mai citit vreo doua anul asta si anul trecut, insa cu atata nesaț ca din cartea asta n-am sorbit din niciuna.
La fel ca si 'Vara in care mama a avut ochii verzi' si 'Gradina de sticla' e o carte pe care as citi-o doar pentru a lasa frazele sa taie in carne vie, sa intre brutal in suflet, sa ma regasesc pe ici pe colo, sa inteled pe deplin ce vrea Tatiana sa-mi explice. O face asa de bine ca si daca nu mi s-a intamplat nimic asemanator, am o idee destul de completa despre ce si cum simti.
M-am gandit daca sa ii dau 4 sau 5 stele si m-am hotarat la 5, desi nu e si pe lista de favorite. Poate tocmai pentru ca povestea nu mi se pare noua, poate pentru ca am pierdut surpriza stilului. Insa este o carte de 5 stele si sigur una 'musai de recitit'.
La fel ca si 'Vara in care mama a avut ochii verzi' si 'Gradina de sticla' e o carte pe care as citi-o doar pentru a lasa frazele sa taie in carne vie, sa intre brutal in suflet, sa ma regasesc pe ici pe colo, sa inteled pe deplin ce vrea Tatiana sa-mi explice. O face asa de bine ca si daca nu mi s-a intamplat nimic asemanator, am o idee destul de completa despre ce si cum simti.
M-am gandit daca sa ii dau 4 sau 5 stele si m-am hotarat la 5, desi nu e si pe lista de favorite. Poate tocmai pentru ca povestea nu mi se pare noua, poate pentru ca am pierdut surpriza stilului. Insa este o carte de 5 stele si sigur una 'musai de recitit'.
February 15, 2022
«Hay en el mundo gente así, gente que, si no cuenta cosas, no puede vivir. Para ellos, para esa gente siempre hermosa y a menudo loca, la vida debe ser una historia. Porque solo ahí, entre sus costillas blandas y mágicas, hacen ellos las paces con el mal y con el dolor, con las enfermedades y las traiciones, porque ellos lo saben. Saben que una historia no deja jamás las cosas sin resolver. Una historia -incluso la más breve, incluso la más triste- pone siempre buen cuidado en hacer justicia.»
Cuenta la propia autora en el prólogo a la edición española que tal vez El jardín de vidrio «sea un hito en un camino muy largo y accidentado. O tal vez sea un mapa». Y es que el regreso de Tatiana Țîbuleac (Chisinau, 1978) tras deslumbrar con El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes no es sino literatura entendida como herramienta de búsqueda, la pulsión de encontrar tu espacio en un mundo que te repudia cruelmente sin motivo alguno.
RESEÑA COMPLETA: https://generacionreader.blogspot.com...
Cuenta la propia autora en el prólogo a la edición española que tal vez El jardín de vidrio «sea un hito en un camino muy largo y accidentado. O tal vez sea un mapa». Y es que el regreso de Tatiana Țîbuleac (Chisinau, 1978) tras deslumbrar con El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes no es sino literatura entendida como herramienta de búsqueda, la pulsión de encontrar tu espacio en un mundo que te repudia cruelmente sin motivo alguno.
RESEÑA COMPLETA: https://generacionreader.blogspot.com...
February 6, 2020
Cât de ascuns trebuie să fie un gând ca să învingă frumosul din jur?
Recenzia, aici.
Recenzia, aici.
April 14, 2020
Cartea am început-o într-o duminică. Mă gândeam că o săptămână întreagă mă voi delecta cu o poveste basarabeană. Nu a fost să fie. Am terminat-o a doua zi, pentru că nu am putut să o las din mâini. Emoțiile stârnite în urma ei însă, cu siguranță mă vor ține mult mai mult. Acum încă îmi mai caut cuvintele pentru o "recenzie".
E o tristețe acolo, ascunsă în fructele din vara Lastocikăi, în culorile caleidoscopului, în grădina de sticlă. E o tristețe ascunsă în fiecare om plecat din Moldova și venit în România.
"În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie."
O tristețe și o durere tăcută, înnăbușită, uitată, care însă, cu fiecare an de maturizare și conștientizare, crește în valuri, ca o mare în pragul unei furtuni, și stă să răbufnească.
Eu sunt prea tânără, nu am apucat perioada când lumea nu mai știa pe cine să iubească, pe cine să creadă, care e limba vorbită. Dar știu acestea din istorisirile mamei și, cumva, din diferențele resimțite de când m-am mutat în România.
"Am purtat acele fructe în mine ani la rând ca pe niște borcane pe un raft. Un rând rusește, un rând moldovenește. Și abia când am ajuns în România am aflat că toate trăiau doar la mine în cap. Că niciunul din fructele mele dragi nu avea loc în limba română."
Deși nu am trăit în anii ăia, am fost crescută și educată de cineva pentru care perioada respectivă a însemnat însumarea celor mai frumoase, memorabile, dulci amintiri. Așa că am ajuns să port, la rândul meu, această moștenire în suflet din care îmi alin, uneori, dorul de casă.
"Am înțeles însă că nu le interesa deloc rusa și că doar le plăcea să spună că este mișto. Fascinația asta pentru ruși - fără a-i înțelege, fără a-i cunoaște - mă depășește și mă doare."
Frumos e puțin spus. M-aș întoarce la această carte ca acasă. Ori de câte ori o să mă doară fascinația românilor pentru ruși, ori de câte ori nu voi găsi echivalent în română expresiilor rusești sau voi stâlci cuvinte.
Cartea asta e, cu siguranță, tot ce am citit mai bun în acest an.
E o tristețe acolo, ascunsă în fructele din vara Lastocikăi, în culorile caleidoscopului, în grădina de sticlă. E o tristețe ascunsă în fiecare om plecat din Moldova și venit în România.
"În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie."
O tristețe și o durere tăcută, înnăbușită, uitată, care însă, cu fiecare an de maturizare și conștientizare, crește în valuri, ca o mare în pragul unei furtuni, și stă să răbufnească.
Eu sunt prea tânără, nu am apucat perioada când lumea nu mai știa pe cine să iubească, pe cine să creadă, care e limba vorbită. Dar știu acestea din istorisirile mamei și, cumva, din diferențele resimțite de când m-am mutat în România.
"Am purtat acele fructe în mine ani la rând ca pe niște borcane pe un raft. Un rând rusește, un rând moldovenește. Și abia când am ajuns în România am aflat că toate trăiau doar la mine în cap. Că niciunul din fructele mele dragi nu avea loc în limba română."
Deși nu am trăit în anii ăia, am fost crescută și educată de cineva pentru care perioada respectivă a însemnat însumarea celor mai frumoase, memorabile, dulci amintiri. Așa că am ajuns să port, la rândul meu, această moștenire în suflet din care îmi alin, uneori, dorul de casă.
"Am înțeles însă că nu le interesa deloc rusa și că doar le plăcea să spună că este mișto. Fascinația asta pentru ruși - fără a-i înțelege, fără a-i cunoaște - mă depășește și mă doare."
Frumos e puțin spus. M-aș întoarce la această carte ca acasă. Ori de câte ori o să mă doară fascinația românilor pentru ruși, ori de câte ori nu voi găsi echivalent în română expresiilor rusești sau voi stâlci cuvinte.
Cartea asta e, cu siguranță, tot ce am citit mai bun în acest an.
February 25, 2024
La herida del abandono, la orfandad y el poder del lenguaje como instrumento de identidad, de reconocimiento cultural y de manipulación política. El libro es un relato de la protagonista dirigido a sus padres biológicos, con saltos temporales, con acotaciones, con historias a medio terminar y con palabras en diferentes lenguas porque la protagonista nunca estará segura de cuál es verdaderamente la "suya" . La autora ha dicho que "En el caso de Lastochka (...) no es el paso de una lengua a otra lo que la redefine siempre, sino la supresión constante de una lengua en favor de otra. Hay muchas personas que crecen bilingües, incluso trilingües, pero crecen sabiendo que las lenguas son iguales. Lastochska, como muchas otras personas de esa región, creció con la firme creencia de que su lengua materna es una lengua de segunda mano, y que las personas que la hablan son personas de segunda mano"
La obra debut de esta autora, "El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes" aún con algunos saltos temporales mostraba mas linealidad en su desarrollo. Esta novela es más caótica, requiere cierto conocimiento del contexto histórico y, probablemente, sea aún más desoladora. Lastochska, el personaje, narra su durísima historia de vida escribiendo una carta a los padres que la abandonaron. Tatiana Țîbuleac, la autora, le escribe una carta personal al corazón de sus lectores. Ojalá nos sigan llegando noticias suyas.
La obra debut de esta autora, "El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes" aún con algunos saltos temporales mostraba mas linealidad en su desarrollo. Esta novela es más caótica, requiere cierto conocimiento del contexto histórico y, probablemente, sea aún más desoladora. Lastochska, el personaje, narra su durísima historia de vida escribiendo una carta a los padres que la abandonaron. Tatiana Țîbuleac, la autora, le escribe una carta personal al corazón de sus lectores. Ojalá nos sigan llegando noticias suyas.
April 30, 2023
Un roman al durerii de a trăi între două lumi, de a fi doi în unul și adult și copil, și rus și moldovean, și iubit și tolerat. Lumea comunistă și postcomunistă în "toată splendoarea ei". O analiză neașteptat de dură și realistă a unei epoci care a marcat iremediabil de la copii la adulți zeci de destine. Pe tot parcursul cărții am avut sentimentul că totul avea culoare gri, culoare care definește ceea ce eu am trăit în "epoca de aur".
October 14, 2018
Majoritatea cărților pe care le citesc și îmi plac mult vreau să le recitesc. Asta este prima carte care mi-a plăcut dar pe care nu vreau să o recitesc vreodată. E atât de dură și intensă încât te seacă. Cred că “durere” e cuvântul care descrie perfect despre ce este această carte și în același timp despre cum se simte când o citești. Sunt unele istorii de viață nefericite despre care atunci când citești, îți vine să lupți pentru ele, să le aperi, să ripostezi.
Istoria de viață înșiruită în Grădina de sticlă însă stă undeva la polul opus. O nefericire atât de reală, vie, atât de tipică unei Basarabii oropsite, o nefericire împotriva căreia nu mai poți riposta, cu care nu te poți certa și nici măcar învinovăți. Nefericirea asta colectivă de a nu ști de-al cui ești, cum trebuie să vorbești, pe cine trebuie să iubești, cum trebuie să fii. Rus, moldovean sau român. Să îți iubești părinții care te-au lăsat, sau “mama” care te-a adoptat și chinuit. Cartea asta este despre nefericirea unui popor transpusă într-o nefericire de fată orfană. O Moldovă ca o Lastocikă. Sau invers. Dură, rece, ranchiunoasă și veșnic nefericită.
Istoria de viață înșiruită în Grădina de sticlă însă stă undeva la polul opus. O nefericire atât de reală, vie, atât de tipică unei Basarabii oropsite, o nefericire împotriva căreia nu mai poți riposta, cu care nu te poți certa și nici măcar învinovăți. Nefericirea asta colectivă de a nu ști de-al cui ești, cum trebuie să vorbești, pe cine trebuie să iubești, cum trebuie să fii. Rus, moldovean sau român. Să îți iubești părinții care te-au lăsat, sau “mama” care te-a adoptat și chinuit. Cartea asta este despre nefericirea unui popor transpusă într-o nefericire de fată orfană. O Moldovă ca o Lastocikă. Sau invers. Dură, rece, ranchiunoasă și veșnic nefericită.
May 16, 2021
Ha sido una lectura difícil y muy dura y también buena.
Es una historia de una infancia y adolescencia contada en escenas pequeñas, esbozos que van componiendo un prisma más grande hasta acabar haciendo un retrato entero a nivel social y político de Moldavia. Porque al final la historia habla mucho sobre todo el elenco de vecinos del pueblo, sobre la lengua y la identidad que se construye alrededor de ella y el resto de detalles, sobre qué significa ser huérfana o no serlo o ser querida en una casa o no serlo, o sobre ser diferente o querer ser como cualquiera que haya a tu alrededor... Es una narración seca y dura, como ya me lo había parecido 'El verano que mi madre tuvo los ojos verdes', solo que aquí la belleza se va deshaciendo y pudriendo, a medida que deja de haber una mirada de niña para suavizar los bordes, en vez de irse encontrando, y creo que por eso se me hizo más cuesta arriba.
Tatiana Țîbuleac revuelve muchísimo.
Es una historia de una infancia y adolescencia contada en escenas pequeñas, esbozos que van componiendo un prisma más grande hasta acabar haciendo un retrato entero a nivel social y político de Moldavia. Porque al final la historia habla mucho sobre todo el elenco de vecinos del pueblo, sobre la lengua y la identidad que se construye alrededor de ella y el resto de detalles, sobre qué significa ser huérfana o no serlo o ser querida en una casa o no serlo, o sobre ser diferente o querer ser como cualquiera que haya a tu alrededor... Es una narración seca y dura, como ya me lo había parecido 'El verano que mi madre tuvo los ojos verdes', solo que aquí la belleza se va deshaciendo y pudriendo, a medida que deja de haber una mirada de niña para suavizar los bordes, en vez de irse encontrando, y creo que por eso se me hizo más cuesta arriba.
Tatiana Țîbuleac revuelve muchísimo.
August 9, 2021
Íjoles, me duele mucho ponerle esta calificación, pero me costó trabajo. Ella es una escritora que me dejó helada en su primer libro y por supuesto, esperaba algo similar o mejor. Si bien, es también duro y cruel y honesto y directo, esta vez combina tiempos, son muchos personajes con nombres similares, y entreteje palabras en ruso que me estorban un poco, que me confunden, y que cuando a veces no estás del todo concentrada en lo que dice (mi culpa, lo sé), no entendiste nada.
Subrayo muchas frases porque su lenguaje es hermoso. El libro debe ser muy bueno. Yo pude haber estado distraída. Pero me pierdo y no me encanta. Lástima por mi.
Subrayo muchas frases porque su lenguaje es hermoso. El libro debe ser muy bueno. Yo pude haber estado distraída. Pero me pierdo y no me encanta. Lástima por mi.
September 27, 2023
Pięknie napisana i przetłumaczona książka o licznych traumach i zaznanych krzywdach. Zupełnie różna od poprzedniej książki autorki, jednak równie poruszająca. Pomimo niepozornych rozmiarów czytałem ją dość długo, bo ciężko się do niej wracało, ale zdecydowanie było warto.
January 26, 2022
Am terminat ieri această carte și este minunată. Ca și Diana Bădica in Părinți, Tatiana surprinde un întreg univers in curtea unui bloc cu vecini și copii, cu câțiva ani înainte și după picarea blocului comunist cu probleme similare cu părinții/mama adoptiva, o mulțime de povesti cu copiii din curte și din fata blocului și toată mizeria și liniștea ce se aștern după ‘90, când toți copiii se împraștie, o nouă generație nu le mai ia locul pentru ca părinții nu mai sunt încurajați să facă alții, iar totul se destramă, cei rămași in urmă îmbătrânesc sau/și înnebunesc și se sting.
Grădina transmite foarte multă tristețe printre rânduri, fără a încerca in vreun mod să transmită un mesaj social pozitiv. Multe nedreptăți împotriva fetelor și femeilor in comunism sunt scoase în față de către autoare, la care nu aveai alte soluții decât disperarea sau dârzenia, nu exista nicio instituție care sa te protejeze, în afară de familie. O recomand cu toată inima, alături de cealaltă carte a ei, Vara in care mama a avut ochii verzi. Am observat ca Tatiana este cu mult mai respectata pe dincolo (vezi participările ei la diferite evenimente din Spania) și e păcat să n-o apreciem și aici, să o încurajam să revină către noi cu noi povești.
Grădina transmite foarte multă tristețe printre rânduri, fără a încerca in vreun mod să transmită un mesaj social pozitiv. Multe nedreptăți împotriva fetelor și femeilor in comunism sunt scoase în față de către autoare, la care nu aveai alte soluții decât disperarea sau dârzenia, nu exista nicio instituție care sa te protejeze, în afară de familie. O recomand cu toată inima, alături de cealaltă carte a ei, Vara in care mama a avut ochii verzi. Am observat ca Tatiana este cu mult mai respectata pe dincolo (vezi participările ei la diferite evenimente din Spania) și e păcat să n-o apreciem și aici, să o încurajam să revină către noi cu noi povești.
May 1, 2021
¿Habéis mirado alguna vez a través de un caleidoscopio? ¿Lo habéis girado y girado viendo como sus piezas se juntan y se separan, se mezclan y crean formas nuevas? ¿Habéis sentido cómo os hipnotiza? Pues así es como nos cuenta Lastochka su historia, a través de pequeñas partes fragmentadas y desordenadas que, como si estuvieran dentro de su calidoscopio, se revuelven y van cambiando. Dando vueltas sin parar, hacia adelante y hacia atrás, aparentemente sin sentido, casi de forma obsesiva, sin tregua. Sin dejarte apenas respirar. Y tienes que parar. Necesitas asimilar lo que te acaba de contar. Porque a veces habla de forma velada pero otras muy claramente, como si te escupiera sus palabras en la cara. Palabras crudas, sin adornos, que golpean. Pero a la vez no puedes parar, tienes que seguir.
Y mientras conoces a esa niña huérfana y a la mujer que le adoptó te adentras también en la Moldavia soviética, en un complejo retrato social, cultural y político de la época. Su identidad, su lengua. También eso forma parte de ellas, condiciona sus vidas y las de las personas a su alrededor, sus amigos, los vecinos del barrio.
No sé, siento que todo lo que yo diga se va a quedar corto. No es una lectura fácil por varios motivos, es dura y exigente, tampoco sé si es para todos los públicos... Pero hay que escuchar la voz de esta niña que ahora ya es una mujer y que tiene tanto que contarnos. De verdad que vale la pena.
⠀
Me habéis preguntado varias personas si creo que este libro está a la altura del primero, "El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes". Son diferentes y, la verdad, no sabría deciros cuál de los dos es mejor. Por el tipo de historia yo personalmente quizá me decantaría por el primero, pero en este se abordan más temas y creo que son muy muy interesantes. Así que ya sabéis, ante la duda leed los dos 😁
Por cierto, ¿a alguien más le ha parecido que tiene un punto parecido al estilo de Agota Kristof?
Y mientras conoces a esa niña huérfana y a la mujer que le adoptó te adentras también en la Moldavia soviética, en un complejo retrato social, cultural y político de la época. Su identidad, su lengua. También eso forma parte de ellas, condiciona sus vidas y las de las personas a su alrededor, sus amigos, los vecinos del barrio.
No sé, siento que todo lo que yo diga se va a quedar corto. No es una lectura fácil por varios motivos, es dura y exigente, tampoco sé si es para todos los públicos... Pero hay que escuchar la voz de esta niña que ahora ya es una mujer y que tiene tanto que contarnos. De verdad que vale la pena.
⠀
Me habéis preguntado varias personas si creo que este libro está a la altura del primero, "El verano en que mi madre tuvo los ojos verdes". Son diferentes y, la verdad, no sabría deciros cuál de los dos es mejor. Por el tipo de historia yo personalmente quizá me decantaría por el primero, pero en este se abordan más temas y creo que son muy muy interesantes. Así que ya sabéis, ante la duda leed los dos 😁
Por cierto, ¿a alguien más le ha parecido que tiene un punto parecido al estilo de Agota Kristof?
September 23, 2025
Es una trama difícil de crecimiento y desarraigo, muy dura, con una expresión lírica muy bella.
Pero es también muy fragmentaria, 167 capítulos, muchos de una página, lo que sumado a tantas referencias en su idioma original me ha hecho difícil mantener la atención. De no ser por ello habría sido una lectura apoteósica porque me ha parecido original y auténtica respecto a las experiencias que narra, y con personajes femeninos desgarradores.
El estilo es brillante, lírico y doloroso, en pocos párrafos puede recrear pasajes intensos y devastadores, aunque el lenguaje sigue adoleciendo (en mi opinión) de comparaciones imposibles e innecesarias, con un efecto muy logrado pero de dudoso significado, si bien ésto lo noté más en la anterior novela, en esta narración me han parecido con más sentido. Casi es mejor leer rápido algunas de estas expresiones para que te lleguen como fogonazos y no pensar en cada palabra.
Desde luego creo que es una novela más madura y manteniendo un estilo similar.
Pero es también muy fragmentaria, 167 capítulos, muchos de una página, lo que sumado a tantas referencias en su idioma original me ha hecho difícil mantener la atención. De no ser por ello habría sido una lectura apoteósica porque me ha parecido original y auténtica respecto a las experiencias que narra, y con personajes femeninos desgarradores.
El estilo es brillante, lírico y doloroso, en pocos párrafos puede recrear pasajes intensos y devastadores, aunque el lenguaje sigue adoleciendo (en mi opinión) de comparaciones imposibles e innecesarias, con un efecto muy logrado pero de dudoso significado, si bien ésto lo noté más en la anterior novela, en esta narración me han parecido con más sentido. Casi es mejor leer rápido algunas de estas expresiones para que te lleguen como fogonazos y no pensar en cada palabra.
Desde luego creo que es una novela más madura y manteniendo un estilo similar.
September 13, 2022
(4.5)
¡Vaya talento que tiene Tatiana Tîbuleac!
Este es un libro complejo pero sumamente fácil de leer. Es ágil y sus cortos capítulos incentivan a devorarlo sin pestañear.
Aunque su estructura sea sencilla, su contenido es profundo y complejo. Se exploran muchas cosas de la mano de una niña de 7 años (al inicio del libro) y 17 (al final). Se habla de misoginia, abuso sexual, maltrato emocional, búsqueda de la identidad, desprecio a la otredad, xenofobia entre muchas otras cosas.
Además debo decir que es sumamente interesante porque narra la experiencia vivida por una persona que vivió en la Unión Soviética, hoy Moldavia, durante sus difíciles años de disolución. Se pueden ver sus usos, costumbres y forma de ver la vida.
Finalmente la voz narrativa tiene un poder fascinante porque dice mucho con poco. Es directa en la sucedía que cuenta. También debo mencionar que el libro está en primera persona, desde el personaje principal de Lastochka, cómo si fuera su diario o cartas más avanzada su vida. Es una retrospectiva de lo que fue.
En definitiva léelo, te lo recomiendo mucho. Yo disfruté aún más que “el verano en que mi madre tuvo los ojos verdes”. Una historia más profunda y además una evolución de la autora.
¡Vaya talento que tiene Tatiana Tîbuleac!
Este es un libro complejo pero sumamente fácil de leer. Es ágil y sus cortos capítulos incentivan a devorarlo sin pestañear.
Aunque su estructura sea sencilla, su contenido es profundo y complejo. Se exploran muchas cosas de la mano de una niña de 7 años (al inicio del libro) y 17 (al final). Se habla de misoginia, abuso sexual, maltrato emocional, búsqueda de la identidad, desprecio a la otredad, xenofobia entre muchas otras cosas.
Además debo decir que es sumamente interesante porque narra la experiencia vivida por una persona que vivió en la Unión Soviética, hoy Moldavia, durante sus difíciles años de disolución. Se pueden ver sus usos, costumbres y forma de ver la vida.
Finalmente la voz narrativa tiene un poder fascinante porque dice mucho con poco. Es directa en la sucedía que cuenta. También debo mencionar que el libro está en primera persona, desde el personaje principal de Lastochka, cómo si fuera su diario o cartas más avanzada su vida. Es una retrospectiva de lo que fue.
En definitiva léelo, te lo recomiendo mucho. Yo disfruté aún más que “el verano en que mi madre tuvo los ojos verdes”. Una historia más profunda y además una evolución de la autora.
March 29, 2020
Un roman foarte bun, cu o încărcătură emoțională puternică, autentic, dur și trist. Am avut un gol în stomac citindu-l ...Nu am cuvintele potrivite să îl descriu.
January 25, 2025
Din toată cartea asta minunată răzbate o tristețe apăsătoare și o amărăciune care te înfioară. E Lastocika, copilul abandonat în orfelinat și înfiat de o femeie singură care adună și vinde sticle goale. E Tamara Pavlovna, sticlăreasa din cale afară de ambițioasă, dar hapsână, care poartă în ea durerea unei generații de femei chinuite, dar care dorește să facă din Lastocika om .E tristețea din Marina, Maricica, Raia, Șurocika, Pavlik, Mihail și Katia, care trăiesc într-o lume fragilă, în dezmembrare, între est și vest, între tot ce înseamnă Rusia și Europa.
E o bijuterie de carte, e o poveste care își lasă amprenta pe suflet, care reia tema spinoasă a lipsei de iubire și a urmărilor grave ale acesteia.
E o bijuterie de carte, e o poveste care își lasă amprenta pe suflet, care reia tema spinoasă a lipsei de iubire și a urmărilor grave ale acesteia.
November 19, 2021
Me gustó el estilo poético. Valoro la sutileza al tratar temas duros pero me costó agarrarle el ritmo, una vez encauzada no tuve problemas y la lectura fue placentera.
La historia está contada en pequeños capítulos que son los fragmentos de la vida de una niña que crece sin padres, sin patria y sin lengua y aprende ser fuerte a pesar de este entorno inestable.
Su existencia está llena de dudas porque debe entender la realidad en dos idiomas y son tiempos de cambios políticos drásticos. Todo el tiempo es presa de esta indefinición pero lo más destacable es la añoranza de una lengua.
Tatiana Țîbuleac le pone palabras a la crueldad y lo hace muy bien.
La historia está contada en pequeños capítulos que son los fragmentos de la vida de una niña que crece sin padres, sin patria y sin lengua y aprende ser fuerte a pesar de este entorno inestable.
Su existencia está llena de dudas porque debe entender la realidad en dos idiomas y son tiempos de cambios políticos drásticos. Todo el tiempo es presa de esta indefinición pero lo más destacable es la añoranza de una lengua.
Tatiana Țîbuleac le pone palabras a la crueldad y lo hace muy bien.
December 28, 2023
„Grădina de sticlă”
Tatiana Țîbuleac
Editura Cartier
Suntem generațiile copiilor schilodiți de toate reminiscențele a tot răul, care s-a întâmplat de-a lungul celor câtorva milenii, de când există planeta noastră. Și nu o zic pentru a reproșa cuiva ceva, pentru că și ei, părinții noștri, au fost educați la rândul lor de părinți, la fel de schilodiți, poate un pic mai puțin. Cine poate cuantifica?
Lastocika este o fetiță adoptată de Tamara Pavlovna - o rusoaică mutilată de lăcomie și sângele unui popor cotropitor, care visează la altceva decât măceșul din ogradă sau copiii cu care se joacă. Ea vrea să o cunoască pe noua sa mamă. Una adevărată. Cred că din cauza istoriei, pe care o are cartea Tatianei Țîbuleac, am ajuns să îndrăgesc enorm povestea Lastocikăi. Cum să nu aprecieze ea omul care a vrut să-i dăruiască o familie, chiar și una incompletă. Nu asta conta, ci faptul că lumea ei a prins culori, chiar și iarna. Noua sa mamă visa să se îmbogățească, iar fiica ei o va ajuta în acest sens, învățând-o rusește, învățând-o ce înseamnă viața, școală, cum se face banul și cum să-l prețuiască. „Am să fac din tine om”, îi tot zicea mama Tamara, și spre asta a tins Lastocika (Rândunica, traducere din rusă).
Dacă unii vor zice că istoria celor două este una obișnuită, de masă, pentru că Uniunea era de-o culoare peste tot, părinții erau reci și calculați, principala preocupare era mâncarea pe masă și conduita, iar căldura pentru creșterea celor mici, de care avea nevoie orice copil, era lăsată la balcon, alții vor rămâne marcați de răceala acelor timpuri, de dialogurile slobode de orice dragoste. Nimic nu este mai simplu decât admiterea adevărurilor din ambele tabere, este aceeași imagine descrisă de două tabere diferite.
Am mai auzit o părere precum că, timpurile sunt mereu la fel, oamenii vor aceleași lucruri, doar medicina și tehnologiile avansează, noi rămânem aceleași maimuțe care au nevoie de distracții și un scop în viață. Se prea poate ca duritatea acestor păreri să le găsiți, ascunse printre rânduri, așa cum autoarea are multe pasaje interpretabile.
Eu am apreciat credibilitatea celor descrise în carte, lipsite de romantismul apofonic. Nici un cuvânt în plus, poate chiar duceam lipsa unor completări, or scriitoarea ne-a lăsat în cădere liberă când visam la profețiile unor deznodăminte ortodoxe. Am adorat în schimb temperatura estetică al acestui destin, micile raze incandescente și cruditatea fiecărui sfârșit.
Cartea va fi mereu una de top. Noi avem nevoie de povești triste pentru a ne umaniza, pentru a simți empatie, a o învăța. M-am gândit, încă din primele propoziții, la povestea scrisă de Andersen, „Fetița cu chibrituri”, de Moby, și alți eroi care la o vârstă fragedă au trecut prin greutăți, cu același nod în gât.
Adie și a bildungsroman, datorită evoluției pe care o au multe din personajele cărții. Aș fi vrut să o cunosc pe fiica ei, pentru ca o menționează des. Și în toată puzderia de chipuri și istorii, ele sunt multe, nu există o uniformizare, toți sunt atât de diferiți ca substanță și caracter, trăiesc într-o țară, care stă să iasă de sub papucul rusesc. Și aici vreau să pescuiesc un moment care mi-a plăcut, cred eu, cel mai mult, dragostea sau mai bine zis, atitudinea ei față de limba pe care o vorbește. De la „moldovenească” la rusă, la împotrivire, la mândrie, și iar confuzul acelor schimbări din 89. Perestroika Lastocikăi este ruperea de mamă, a doua oară, a doua mamă. Și ea supraviețuiește, din nou. Sub presiune și greutăți ies la iveală cele mai titanice caractere. Lastocika este una din ele.
Personajul principal este unul care va plăcea tuturor. Lastocika este obedientă, perseverentă, ambițioasă și curioasă. Are grijă de cei dragi când aceștia au nevoie, are caracter și coloană vertebrală. Chiar dacă avea toate premisele să fie opusul acestei descrieri. Trecută prin gură de mahala, violență, ură și greutăți, drama acestui copil a tocit un adult puternic, de care te atașezi, încă de la primele ei vise... cât de complicate pot fi visele unui copil? Dar ale unui adult? Și până la urmă cine este ea? Moldoveancă sau rusoaică? Să fie româncă încă era prea periculos. România era ceva străin și necunoscut.
Aveți în fața dvs o narațiune la răspântie de timp și identitate, în toate formele ei.
Interesant, oare cu se simte un om care nu mai are ce pierde, care nu simte frică...
Lecturi cu sens va doresc🤍
Tatiana Țîbuleac
Editura Cartier
Suntem generațiile copiilor schilodiți de toate reminiscențele a tot răul, care s-a întâmplat de-a lungul celor câtorva milenii, de când există planeta noastră. Și nu o zic pentru a reproșa cuiva ceva, pentru că și ei, părinții noștri, au fost educați la rândul lor de părinți, la fel de schilodiți, poate un pic mai puțin. Cine poate cuantifica?
Lastocika este o fetiță adoptată de Tamara Pavlovna - o rusoaică mutilată de lăcomie și sângele unui popor cotropitor, care visează la altceva decât măceșul din ogradă sau copiii cu care se joacă. Ea vrea să o cunoască pe noua sa mamă. Una adevărată. Cred că din cauza istoriei, pe care o are cartea Tatianei Țîbuleac, am ajuns să îndrăgesc enorm povestea Lastocikăi. Cum să nu aprecieze ea omul care a vrut să-i dăruiască o familie, chiar și una incompletă. Nu asta conta, ci faptul că lumea ei a prins culori, chiar și iarna. Noua sa mamă visa să se îmbogățească, iar fiica ei o va ajuta în acest sens, învățând-o rusește, învățând-o ce înseamnă viața, școală, cum se face banul și cum să-l prețuiască. „Am să fac din tine om”, îi tot zicea mama Tamara, și spre asta a tins Lastocika (Rândunica, traducere din rusă).
Dacă unii vor zice că istoria celor două este una obișnuită, de masă, pentru că Uniunea era de-o culoare peste tot, părinții erau reci și calculați, principala preocupare era mâncarea pe masă și conduita, iar căldura pentru creșterea celor mici, de care avea nevoie orice copil, era lăsată la balcon, alții vor rămâne marcați de răceala acelor timpuri, de dialogurile slobode de orice dragoste. Nimic nu este mai simplu decât admiterea adevărurilor din ambele tabere, este aceeași imagine descrisă de două tabere diferite.
Am mai auzit o părere precum că, timpurile sunt mereu la fel, oamenii vor aceleași lucruri, doar medicina și tehnologiile avansează, noi rămânem aceleași maimuțe care au nevoie de distracții și un scop în viață. Se prea poate ca duritatea acestor păreri să le găsiți, ascunse printre rânduri, așa cum autoarea are multe pasaje interpretabile.
Eu am apreciat credibilitatea celor descrise în carte, lipsite de romantismul apofonic. Nici un cuvânt în plus, poate chiar duceam lipsa unor completări, or scriitoarea ne-a lăsat în cădere liberă când visam la profețiile unor deznodăminte ortodoxe. Am adorat în schimb temperatura estetică al acestui destin, micile raze incandescente și cruditatea fiecărui sfârșit.
Cartea va fi mereu una de top. Noi avem nevoie de povești triste pentru a ne umaniza, pentru a simți empatie, a o învăța. M-am gândit, încă din primele propoziții, la povestea scrisă de Andersen, „Fetița cu chibrituri”, de Moby, și alți eroi care la o vârstă fragedă au trecut prin greutăți, cu același nod în gât.
Adie și a bildungsroman, datorită evoluției pe care o au multe din personajele cărții. Aș fi vrut să o cunosc pe fiica ei, pentru ca o menționează des. Și în toată puzderia de chipuri și istorii, ele sunt multe, nu există o uniformizare, toți sunt atât de diferiți ca substanță și caracter, trăiesc într-o țară, care stă să iasă de sub papucul rusesc. Și aici vreau să pescuiesc un moment care mi-a plăcut, cred eu, cel mai mult, dragostea sau mai bine zis, atitudinea ei față de limba pe care o vorbește. De la „moldovenească” la rusă, la împotrivire, la mândrie, și iar confuzul acelor schimbări din 89. Perestroika Lastocikăi este ruperea de mamă, a doua oară, a doua mamă. Și ea supraviețuiește, din nou. Sub presiune și greutăți ies la iveală cele mai titanice caractere. Lastocika este una din ele.
Personajul principal este unul care va plăcea tuturor. Lastocika este obedientă, perseverentă, ambițioasă și curioasă. Are grijă de cei dragi când aceștia au nevoie, are caracter și coloană vertebrală. Chiar dacă avea toate premisele să fie opusul acestei descrieri. Trecută prin gură de mahala, violență, ură și greutăți, drama acestui copil a tocit un adult puternic, de care te atașezi, încă de la primele ei vise... cât de complicate pot fi visele unui copil? Dar ale unui adult? Și până la urmă cine este ea? Moldoveancă sau rusoaică? Să fie româncă încă era prea periculos. România era ceva străin și necunoscut.
Aveți în fața dvs o narațiune la răspântie de timp și identitate, în toate formele ei.
Interesant, oare cu se simte un om care nu mai are ce pierde, care nu simte frică...
Lecturi cu sens va doresc🤍
June 22, 2019
Cand o carte te lasa prea plin, e mai bine sa taci o vreme. Sa nu vinzi prea ieftin bogatia pe care ti-a adus-o. Suntem multe catele sentimentale, Lastocika.
May 24, 2019
Scrisesem anul ăsta despre altă carte că urmează o rețetă populară - dramă personală pe fundalul unor evenimente sociale majore. Fix aceeași rețetă e și aici: o copilă orfană e adoptată de o rusoaică care strînge sticle și crește în timpul perestroicii și ai „renașterii naționale”. Aici viața personală și schimbările sociale și politice se îmbină mai cu sens, mai firește. Povestea parcă e scrisă bine, dar parcă n-ajunge ceva. În carte este și viol, și avort, și morți, și divorț, și tensiuni etnice, dar totul m-a lăsat surprinzător de rece. E o dramă prea construită, prea literară. Țîbuleac mizează pe două lucruri: nostalgie pentru publicul moldovean și exotism pentru publicul din România și alte țări. Io m-am născut prea tîrziu pentru a simți vreo nostalgie pentru acele timpuri și lucruri, dar suficient de aproape încît să-mi fie familiare și să nu găsesc nimic exotic.
Totuși, autoarea a crescut de la prima ei carte. Țin minte că am răsfoit-o, am rîs oleacă enervat de ce tîmpenii erau pe acolo și n-am mai citit-o. Grădina de Sticlă e clar un pas înainte.
Totuși, autoarea a crescut de la prima ei carte. Țin minte că am răsfoit-o, am rîs oleacă enervat de ce tîmpenii erau pe acolo și n-am mai citit-o. Grădina de Sticlă e clar un pas înainte.
June 12, 2021
Supongo que a este autora o la odias o te encanta. Tiene una forma especial de narrar, frases cortas que te quitan el aire, una historia que desgarra el alma, un mundo en el que mejor no le toque vivir a nadie. El verano que mi madre tuvo los ojos verdes me encanto, este me ha destrozado por su dureza al mismo tiempo que he disfrutado de sus frases de esos párrafos en los que al terminar de leerlos te detienes, subrayas y piensas... Dios que dura es la vida a veces. Un país, tres lenguas, tres identidades, la pobreza , la soledad el desarraigo, la importancia de llegar a ser alguien, los sentimientos encontrados... Todo es este libro y mucho más.
September 22, 2023
Powieść o dzieciństwie, od którego nigdy nie można uciec i z którego nigdy nie da się wyrosnąć. Mocna, dosadna, ale bez kupczenia traumami i pornografizowania bólu. Choć czytanie "Szklanego ogrodu" boli bardzo.
No i przepiękny język.
No i przepiękny język.
February 13, 2024
Nie jest tak świetna jak poprzednia książka tej autorki, którą czytałam. Jednak jej pióro jest dla mnie zachwycające.
Displaying 1 - 30 of 668 reviews