Preda - Adevărul ca o pradă

by Bogdan Răileanu

Marin contempla de pe bancuta din curtea bisericii gandul acesta al iubirilor imprastiate pe fata Pamantului care se invartea prin spatiu cu o viteza uriasa, dar in acelasi timp cu o delicatete ce le-ar fi permis oamenilor sa isi duca iubirile in liniste si pace. Cu toate astea, oamenii isi traiau vietile ca si cand nu ar fi fost pamanteni, ci niste dumnezei razboinici care traiesc la infinit. El insusi avea aceasta impresie despre sine ca, in ciuda ipohondriei si a anxietatilor care se inmulteau, se comporta ca un zeu razboinic si morocanos. Ii lipsea iubirea.

Genres: Romanian Literature

296 pages, Paperback

Published August 1, 2022

About the author

Bogdan Răileanu a absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității din București. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan. A publicat volumul de povestiri Tot spațiul dintre gîndurile mele (Polirom, 2017), romanele Dinții ascuțiți ai binelui (2018) și Teoria apropierii (2019) la Humanitas, Să nu lași moartea să te găsească (Polirom, 2020). Preda, viața ca o pradă (Polirom, 2022) și Picioare de lotus (proză scurtă, Polirom, 2024).

Reviews

[Dalia · Rating 5 out of 5]

Am terminat încă o biografie romanțată , aș zice una dintre cele mai bune. Deci, ce mi-a plăcut?
📖 Faptul ca autorul a avut curajul să aleagă un titan al literaturii române. Și a făcut treabă excelentă. A reușit să dea atâta credibilitate personajului său încât aș fi putut jura că așa s-au petrecut toate lucrurile și acele dialoguri chiar au avut loc.
📖Modul în care Bogdan Răileanu a ales să se apropie de Marin Preda. Mai multe capitole încep cumva de la distanță și abia apoi apare personajul Marin Preda în povestea respectivă. Istoria versus " musca pe perete" cum se imagina adeseori acesta.
📖M-a fascinat lirismul anumitor fragmente. "Și câte altele oare nu știa? Câte lucruri uitase să îl întrebe? Dar dintre toate unul i se părea mai trist: nu se îmbrățișasera. Ei nu se îmbrățișau în familie. Era un gest văzut ca o slăbiciune. Afecțiunea se dădea din vorbe la ei în familie și uite că moartea luase cu ea toate cuvintele."
📖 Ce mi-a mai plăcut? Faptul că a scos în evidență pasiunea lui Preda pentru scris și literatură. Deși a iubit multe femei, acestea au fost întotdeauna pe locul doi. De literatură, în schimb, nu s-a despărțit niciodată. Chiar dacă l-a costat viața.
📖M-a făcut să îmi fie dor să îl re(ci)tesc pe Marin Preda.

[Mihaela Juganaru · Rating 5 out of 5]

"Adevărul despre care vorbea atunci Petrică în vârful copacului era despre singurătate. Fără iubire nu exista decât o singurătate strivitoare. Adevărul. Ce nevoie avea lumea de adevăr? Trăiau oamenii mai bine dacă spuneau comuniștii adevărul? Poate trăiau mai împăcați. Dar așa, oamenii trăiau greu și în minciună. De ce mint oamenii?"

"Obsedantul deceniu e o perioadă de zece ani în care se amestecă adevărul și minciuna. Pentru că nimeni nu are curaj să spună tot adevărul despre ce s-a întâmplat și oamenii devin obsedați de acest lucru. E ca și când ai avea o casă în care s-au întâmplat o grămadă de lucruri și te întorci acolo ca să mai descoperi câte ceva."

Mă bucur enorm că Bogdan Răileanu a scris această carte despre Marin Preda, pentru că am reușit să mai respir puțin din misterul marelui scriitor, să mai aflu crâmpeie din viața lui și să le văd prin prisma altuia, să mă gândesc iar și iar la personajele mult iubite din cărțile citite în adolescență, însă cel mai mare câștig a fost că am petrecut două zile încercând (a câta oară?) să înțeleg omul Marin Preda, acest mare singuratic și veșnic ahtiat după iubire și adevăr.

Preda se caracterizează drept un prădător, care vânează personaje și replici pe care să le așeze în cărți. Dar cum ar putea vâna adevărul, cum l-ar putea prinde într-un insectar, ca pe un fluture rar? Doar în jurul său (al nostru) zboară, deseori, atâtea iluzii: a prieteniei, a iubirii, a dreptății sociale, a ne-minciunii, a ne-trădării. A avut însă acest scop, să încerce să-l detecteze și apoi să îl transmită prin scrisul lui genial.

[Anibalector · Rating 3 out of 5]

Excelentă cartea, îmi pare că autorul a surprins o parte importantă din esența lui Marin Preda, felul în care vorbea, cum gândea. Poate ar fi meritat să insiste mai mult pe unele aspecte, precum relatia cu copiii, cu alți autori, directoratul la Cartea Românească, dar până la urmă e un roman, nu o biografie, chiar dacă e bine documentat și foarte bine scris. Bogdan Răileanu e un bun autor cu un excelent simț al limbii.

[Cecilia · Rating 5 out of 5]

Minată descoperire, acest omagiu adus marelui Marin Preda.

[Oana Ungureanu · Rating 4 out of 5]

“- Tu în cartea asta ești doar o idee.
- Cum anume o idee?
- O idee de iubire”

“Ce îl face pe un om să taie un copac care a fost acolo toată viața lui? Doar o schimbare din acel om.”

“Nu știuse până în acel moment că fusese mereu singur, că totul era temporar în afară de singurătate.”

Părintele și totodată fiul Moromeților, acest Marin, veșnic copil desculț pe ulițele vieții care-și trage după el talentul și nevrozele. Iubăreț, nestatornic, contra-curentul sistemului și trist.

[Ion · Rating 5 out of 5]

Cuprinzătoarea acoladă începe într-o zi de iarnă („Era multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine”) și se încheie la restaurantul vilei scriitorilor din Mogoșoaia, acolo se termină aventura conștiinței, copilul a vrut să strângă în brațe pâine cea mare și rotundă, să îmbrățișeze lumea, ca la final scriitorul să-i adune pe toți mizerabilii (iudele, cum scrie Bogdan Răileanu) din local pentru poza de despărțire, căci asta a fost, și este – indiferent sau în ciuda vicisitudinilor –, La vita e bella. Nu mă dau în vânt după romanele autobiografice, dar stând drept și judecând calm, acesta mi se pare un demers onest, precis și puternic. Copilul Marin Preda a bătut 30 km pentru a citi o carte, iar omul a trecut prin viață pentru a-și scrie cărțile.

[Dragos Dutulescu · Rating 4 out of 5]

4,5*
La mare concurenta cu Nichita: poetul ca și soldatul a lui Bogdan Crețu.
Prin aceasta aceasta biografie, Bogdan Răileanu m-a ajutat sa-l vad pe Marin Preda intr-o alta lumina. Mi-am pus pe lista de "carti ce trebuie citite" cateva din cartile lui despre care nu stiam prea multe.
Un pasionat de citit (mai intai) si de scris, Marin Preda a fost artistul care a sacrificat multe (relatii, prietenii, familie etc.) pentru a-si vedea creatiile duse la bun sfarsit.
Mi se pare foarte bun (si-l recomand) review-ul (Cititi review-ul aici) de pe Goodreads la aceasta carte al lui Ion Pleșa
Am pastrat doua citate din carte care mi-au placut enorm:
Ce e si fereastra? Un loc gol, nu? spuse Sergiu, privind spre fereastra cafenelei. Dar pe lipsa aceasta se construieste un sens al incaperii, nu?
si
Si deodata si-a dat seama ca momentele lui de fericire nu lasau urme, erau ca o plutire si plutirea nu putea fi pastrata, in vreme ce nefericirea si frica de moarte sapau niste urme adanci in tot ceea ce insemna viata, de parca viata insasi ar fi fost terenul de joaca al acestui sentiment coplesitor al mortii.

[Irina Constantin · Rating 5 out of 5]

Fiul lui Tudor-Călărașu și a Zoiței Petre din Siliștea-Gumești, suferind de friguri din când în când, se plimbă contemplativ prin curtea școlii primare privind la un șarpe lucios, imaginându-și frigul care îl cuprinde din când în când ca o fiară umedă care se încolăcește și se zbate între gratiile memoriei.
Observă o bucată de pâine aruncată pe jos de niște colegi care joacă fotbal în curtea școlii, pe el nu-l interesează asemenea activități superficiale, el viseză să scrie, să alcătuiască un text din diverse nuanțe rustice, din esența amintirilor lui rurale, extras direct din seva vieții tărănești așa cum o vede el și o pătrunde în fiecare zi, s-ar putea face profesor, vede ca prin ceață silueta fantomatica a învățătorului care le dicteaza la orele de limbă română, care îi pune cu genunchii pe carte și parcă îi răstignește în cuiele propozițiilor și ale frazei, ale verbului, ale singurelor lecții care îi plac cu adevărat, acelea care forfotesc de subiecte și predicate ca niște glasuri dint-o mulțime îndepărtată pe care nu a pătruns-o încă, dar se apropie de ea, prin blurul ochelarilor vede contururile colegilor de clasă cum se îndepăretează de bănci și fug spre o recreație gălăgioasă în care au uitat orice cuvânt memorat la lectie, el rămâne locului, acolo în bancă așezat, stă acolo ca un actor tăcut după ce și-a încheiat rolul pe cea mai remercabilă scenă, scena cuvântului în care toate ideile se aplaudă în gând...
Ca si cum ar fi parte dintr-o ecuație completă a marelui delir, oare când va scrie și el ca Hugo și prima lui carte citită cu patos Mizerabilii, în care simte a încăput cu totul, că a fost tras în conținutul ei titanic, nu degeba s-a dus cinci kilometri pe jos până la librăreasa care îi împrumută cărți mereu, a citit-o într-o vară cu amurguri senine, cu lumini de august care se estompează tot mai devreme, aproape de Sfânta Mărie când se inițiază umbrele tomnatice peste sat, se coace porumbul și spicul de grâu,Marin încă e reticent cu bulbul de cartofi, nu prea a mâncat așa ceva în copilărie, cartoful e murdar când îl scoți din pământ, e plin de solzi negri, porumbul și grâul cresc în fața soarelui, se simt hotărâte, absorb lumina și o transformă într-un galben aprins care incendiază câmpurile, sunt niște culturi menite să strălucească așa cum e și caracterul lui conform zodiacului, îl poartă pe regele animalelor.
Trenul ia viteză spre București și Marin se așează cu spatele la mers, cu fața spre pământurile lui din Siliștea-Gumești pe care le lasă în urmă, cu privirea spre tatăl său care își întoarce căruța și se pierde în nemărginirea dimineții friguroase de septembrie, cel care îl va personifica pe Ilie Moromote în capodopera Moromeții,se îndepărtează tot mai mult de calea ferată, de memoria copilărească dar și dură a lui, figura sa paternă care îl va domina continuu până vor ieși de sub tipar cele două volume din marea operă în care s-a afundat ca într-o fântână pe marginea unui anotimp secetos, în care a intrat cu totul ca într-un tunel fără sfârșit sub forța maniacală a cuvântului, roman scris împreună cu Aurora, iubita sa.
În sfârșit aici putem sa vorbim și despre dragoste, subiect evitat cu stângăcie la început de Marin, acum poate să spună la toate lumea pe cine iubește, pe Aurora –poeta, cea care îl ajută și îl îndeamnă în creația Moromeții, de azi o va cunoaște o lume întreagă pe Aurora, despre care vorbește aproape în stil eminescian, deși el nu e poet, a evitat coliziunea cu poezia încă din timp, îl știe pe Stănescu, îl vede mergând mereu pe stradă, clătinându-se de nepoezie pentru că Nichita Stanescu nu deține permis de conducere, singurele lui permise valabile sunt cele ale necuvintelor și ale elegiei pe care le ține în buzunarele tristeții lirice. El nu a intrat niciodată în abisul versurilor șerpuitoare care te strâng ca niște vrejuri, uite, ce a pățit Nichita! Adrian Păunescu e tănăr încă, se ține bine în vâltoare tinereții care nu-l clatină deloc, aprinde flacăra fără să o stingă vreun curent, așa e cu poeții, dar el e doar povestitorul din Siliștea-Gumești, și-a purtat locul natal pe umeri ca pe un copil incapabil să meargă, e încă aici , scrie Întâlnirea din pământuri,trecuse cu căruța peste aceleași pământuri ani de zile,îl prelucrase cu mâinile simținâd cum se fărmițează între degete țărâna, cum tatăl lui oprea căruța și fuma gânditor pe marginea câmpului, acum venea rândul cuvântului, să se fărmițeze în mintea lui, să se dezbace precum un cocean de porumb la sfârșitul verii, să-și arunce cămașa veche și să rămână nud, el cu sine însuși, pentru creația cea mai desăvârșită a sa Cel mai iubit dintre pământeni.
Mizantropia lui nu ar fi putut susține vreodată baierele poezii, lirismul e pentru eminescieni, el e doar un morăcănos care își stăpânește cu greu răzvratirea interioară. El e un zeu păgân care poate doar să îmbrățișeze cu privirea seacă turlele bisercii, dar niciodată să intre în ea. A creat-o pe Catrina din Moromeții la fel de bisericoasă ca mama sa, la fel de prosternată între diferențele dintre bine și rău, dar tatăl său e un Ilie dependent de tutun din care orice dumnezeu a murit, așa e și el, advers religiei, rupt din ea ca un miez de pâine dat la câini.
Ultima sa carte Cel mai iubit dintre pământeni a fost percepută imediat ca o critică abjectă la adresa regimului comunist , securitatea îl pândea demult, îl inhala ca pe un gaz toxic, a venit momentul prăbușirii, Marin Preda a fost anihilat, împușcat de dușmanii creației, pentru ultima oară tavanul s-a clătinat, pereții s-au dezlipit, dar numai era cutremurul ca cel din 1977 când l-a prins viu într-un restaurant, când corpurile cădeau la fel ca blocurile rupte din schele și el le strângea cu privirea, a gonit cu mașina până acasă să se convingă că e întregă casa lui părintească, casa din care evadase demult corpurile părinților săi, se duseseră pe rând, ca niște lumnări care au ars o noapte întregă apoi flacăra lor a fost mișcată de vânt, stinsă de un curent elegiac care își cheamă făpturile înapoi în adâncurile pâmântului, e o datorie pe care trebuie să o plătești mereu, deși tatăl lui nu a achitat niciodata datoria funcționarilor.
Pe 16 mai 1980 moartea a depășit vitezometrul și a intrat accidental doborând fasciculele de lumină,a preluat frânele și le-a făcut zob, așa cum se percepe ea cel mai bine, mașina lui a rămas singur la intrarea hotelului unde se cazase cu seară înainte. Ce bine ca Nichita Stănescu nu a condus niciodată!

[Andreea Ursu-Listeveanu · Rating 4 out of 5]

Abia am asteptat sa citesc cartea asta si totusi dupa ce am cumparat-o, am evitat-o. Cred ca imi era teama ca ideea si imaginea pe care o aveam eu despre Preda sa nu imi fie zdrobita (pe principiul 'nu iti intalni idolii') sau ca Bogdan Raileanu nu se va ridica la inaltimea piedestalului pe care l-am asezat eu pe scriitor. Rasuflu usurata pentru ca niciuna dintre aceste temeri nu s-a adeverit. Mai mult de atat, a reusit sa imi lase acel "aftertaste" pe care il aveam si dupa ce terminam cartile marelui singuratic: o stare de neliniste, o tristete surda si o pierdere parca dupa despartirea de personaje.

Ii citisem Jurnalul intim si aproape toate cartile cu vreo 2,3 exceptii si e singurul autor pe care l-am citit atat. Si fie ca e vorba despre politica, istorie, viata satului, iubirea sau tradarea dintre personaje (partile mele preferate) tot un sentiment de asta acaparator ma cuprinde in timp ce citesc.

Am descoperit lucruri noi in aceasta biografie romantata si chiar daca unele lucruri sunt inchipuite, principalele sunt adevarate. Ce mi-as dori eu e sa aflam cauza mortii lui, desi pare imposibil la atatia ani distanta.

[Irina Groza · Rating 5 out of 5]

Una dintre cele mai bune biografii romanțate din colecția de la Polirom, am citit-o aproape fără pauză. Bogdan scrie foarte bine, fluid, cu nerv, pe un fond de documentare temeinică. Nimeni nu-l putea însufleți mai bine pe Marin Preda, aducând în prim plan natura sa dilematică și pasională, obsesia pentru scris și tensiunile vremurilor dificile în care a trăit.

[Nicole Stp · Rating 3 out of 5]

Bunișor

[Georgiana Ruxandra · Rating 5 out of 5]

Și toate astea pentru că i-a lipsit iubirea.

[ma fac padurar · Rating 5 out of 5]

“Pentru că adevarul e, domnule, că simt
că am îmbatrnit, mâine-poimine fac cincizeci de
ani si mi-e teama ca batrânetea asta scoate ce e mai rău din mine si ma îndeparteaza de oameni.
Mi-e team că o sa mor, mi-e teama că o să-mi las
familia pe drumuri, mi-e teama că copilul meu o să sufere. E un lanț al slăbiciunii care m-a înconjurat si ma gândesc uneori ca poate nu ar fi rău sa
traiesc mai mult, (…), să mă arunc in val, si nu să stau pe margine să pândesc momentul. Pentru ca asta mi se pare ca fac, mereu pândesc. Pândesc sa văd daca ma pândeste moartea.”

“…iubirea era ca un drog atunci când o însoteai cu
declaratii, mereu era nevoie de ceva in plus. Dacã la inceput sarutai pielea, dupa o vreme acest lucru devenea banal, iar sarutul trebuia sã doara, trebuia sã lase o urmă, o vânataie, apoi din vânataie crestai locul si lasai la iveal sângele rosu în picturi mici si pretioase si poate în final ajungeai sã pui niste sare, pentru a reînvia durerea si dorinta erotica.”

[Medeea Cristea · Rating 5 out of 5]

Recomand cu sufletul deschis această carte pentru a-l descoperi pe omul Marin Preda. Viața sa, zdruncinată adesea de anxietate şi ipohondrie, nu i-a pus piedică în a deveni unul dintre autorii de referință ai literaturii române postbelice. Cum ajunge un simplu fiu de țăran din Siliştea-Gumeşti la casa de creație de la Mogoşoaia, alături de alți mari scriitori, cum fiecare experiență din viața acestuia a dat naştere poate celor mai cunoscute titluri din literatura română neomodernistă, proiectate pe un fundal istoric tensionat, întrucât, în perioada comunistă, literatura era subjugată partidului dictatorial, toate aceste lucruri şi nu numai le veți găsi în acest roman.
Cât despre autor, Bogdan Răileanu este deosebit de talentat, scrisul lui este excelent.