What do you think?
Rate this book
Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars
Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv din București a izbucnit un incendiu, în timpul unui concert al trupei rock Goodbye to Gravity. 186 de persoane au fost rănite, iar numărul morților a ajuns la 65. A fost cel mai grav incident de acest fel din România postdecembristă. Alexandra Furnea avea 27 de ani când a fost rănită în Colectiv. Această carte este mărturia ei despre noaptea incendiului, despre experiența în Spitalul de Arși din București și despre consecințele corupției și nepăsării.
„Jurnalul lui 66 s-a născut din dorința și nevoia de a spune adevărul despre incendiul din clubul Colectiv și despre ceea ce i-a urmat. Am vrut să vă ajut să înțelegeți că am fost – și ați fost – mințiți atunci când ni s-a spus că „avem tot ce ne trebuie“. Mi-am dorit să știți de ce atât de mulți dintre noi au murit în spitalele nevindecării. Am încercat să descriu felul în care am fost abandonați de sistemul medical după ce am scăpat din acele sălașuri ale suferinței. Am ținut să vă am alături în drumul anevoios, niciodată încheiat, spre recuperare. Căci viața nu a mers înainte după tragedie, ci s-a oprit acolo, în cenușa din container, și a fost înlocuită cu o altă existență, într-un alt trup, dependent pentru totdeauna de proceduri medicale și operații. Am sperat că voi izbuti să vă fac să trăiți alături de mine toate acestea pentru că doar împreună putem să dăm sens și coerență ororilor din acele zile și din anii care le-au urmat. Și, nu în ultimul rând, nădăjduiesc că vă veți regăsi în patimile mele, ca victime ale corupției, din cauza căreia aproape fiecare român are un Colectiv al său. Dincolo de a fi confesiunea mea despre ce s-a petrecut în noaptea de 30 octombrie 2015 și după aceea, jurnalul este un testament indelebil pe care îl las României, în speranța că, într-o zi, asemenea tragedii nu vor mai fi posibile.“ — ALEXANDRA FURNEA
„Jurnalul lui 66 s-a născut din dorința și nevoia de a spune adevărul despre incendiul din clubul Colectiv și despre ceea ce i-a urmat. Am vrut să vă ajut să înțelegeți că am fost – și ați fost – mințiți atunci când ni s-a spus că „avem tot ce ne trebuie“. Mi-am dorit să știți de ce atât de mulți dintre noi au murit în spitalele nevindecării. Am încercat să descriu felul în care am fost abandonați de sistemul medical după ce am scăpat din acele sălașuri ale suferinței. Am ținut să vă am alături în drumul anevoios, niciodată încheiat, spre recuperare. Căci viața nu a mers înainte după tragedie, ci s-a oprit acolo, în cenușa din container, și a fost înlocuită cu o altă existență, într-un alt trup, dependent pentru totdeauna de proceduri medicale și operații. Am sperat că voi izbuti să vă fac să trăiți alături de mine toate acestea pentru că doar împreună putem să dăm sens și coerență ororilor din acele zile și din anii care le-au urmat. Și, nu în ultimul rând, nădăjduiesc că vă veți regăsi în patimile mele, ca victime ale corupției, din cauza căreia aproape fiecare român are un Colectiv al său. Dincolo de a fi confesiunea mea despre ce s-a petrecut în noaptea de 30 octombrie 2015 și după aceea, jurnalul este un testament indelebil pe care îl las României, în speranța că, într-o zi, asemenea tragedii nu vor mai fi posibile.“ — ALEXANDRA FURNEA
255 pages, Paperback
Published October 1, 2022
56 people are currently reading
1385 people want to read
About the author
Alexandra Furnea
6 books71 followersAlexandra Furnea este redactor de carte, jurnalist și activist social. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Petru Maior“ din Târgu Mureș și are un masterat în studii americane la Universitatea din București. Între 2011 şi 2020 a fost redactor la revista muzicală Maximum Rock Magazin. Scrie poezie, proză și articole dedicate scenei muzicale underground pe blogul ei, www.genunderground.ro. Este supraviețuitoare a incendiului din clubul Colectiv, din 30 octombrie 2015.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 251 reviews
March 8, 2023
Ce ar mai fi de spus după o lectură ca asta?
Dacă un sfert din ce a scris autoarea aici e adevărat, atunci nu pot înțelege: cum naiba n-am dat încă foc țării ăsteia?
Dacă un sfert din ce a scris autoarea aici e adevărat, atunci nu pot înțelege: cum naiba n-am dat încă foc țării ăsteia?
November 5, 2022
Cred că a fost cea mai dificilă lectură din viața mea. A reușit să mă facă să simt efectiv tot ce a pătimit. Poate totul a fost accentuat de faptul că am cunoscut doi oameni care au murit acolo. Ar trebui să citească aceasta carte mărturie toți românii care inca mai tac in fata corupției, imposturii și demagogiei care paralizează Romania de peste 30 ani, precum microbii și cicatricile care au năpădit-o pe Alexandra in spitalele nevindecării și morții. Din păcate, suntem toți vinovați că am îngăduit asta. Politicienii ăștia, medicii și toți cei vinovați provin dintre noi, noi îi votăm, noi le permitem să scape nepedepsiți ori să nu le pese. Cartea și istoria Alexandrei sunt doar oglinda României.
December 16, 2022
Am plecat din Romania in primul rand din cauza sistemului medical. M-am confruntat cu mizeria si cu ridicatul din umeri, cu medicamentele inexistente si cu lipsa aparaturilor. Insa niciodata cu nesimtirea doctorilor. Niciodata nu am fost tratata urat, desi ai mei si alti cunoscuti da. Insa ce am citit in Jurnalul Alexandrei Furnea depaseste orice mi-as fi putut inchipui. Atata furie am simtit, atata violenta s-a trezit in mine, atata neputinta si atata… ura fata de acei doctori, fata de toti care si-au pazit fundurile lasand acei tineri sa moara, trecandu-i prin niste torturi si traume suplimentare si deloc necesare! Tot sangele curs si toate mortile care puteau fi evitate sunt pe constiintele lor. Nu-mi spuneti ca nu au constiinte pentru ca daca inca n-a venit momentul ala, va veni. Momentul in care vor plati cumva pentru ce au facut! Dupa ce am citit capitolul Spitalul nevindecarii, nici nu mai stiu ce a fost mai rau: incendiul sau ce a urmat dupa!
M-a terminat cartea asta. Dar e atat de necesara! Cititi-o si sanctionati nesimtirea si neglijenta, aroganta si minciunile doctorilor.
M-a terminat cartea asta. Dar e atat de necesara! Cititi-o si sanctionati nesimtirea si neglijenta, aroganta si minciunile doctorilor.
October 30, 2022
"Le aud țipetele și știu, deși nu am cum să văd, deși nu vreau să văd, că unii dintre ei ard deja."
30 octombrie 2015. Au trecut fix 7 ani de la incendiul din clubul Colectiv, în urma căruia au murit 65 de oameni. După 7 ani încă se simte fierbințeala flăcărilor, fumul inundă și azi căile respiratorii și ecourile țipetelor încă se aud. Alexandra Furnea, supraviețuitoare a infernului, a devenit vocea acelor oameni, dar și a celorlalte victime care au rămas cu răni fizice și psihice de neșters. Iar vocea s-a transformat într-o carte.
E cea mai grea carte pe care am citit-o vreodată. Nu este o carte de ficțiune despre drame umane, nici una horror în care monstrul sare din următoarea pagină ca să te sperie. Am fost tot timpul conștient de realitatea amintirilor relatate acolo și, cu cât mă apropiam de momentul zero, cel al izbucnirii incendiului, cu atât mi-era mai greu să continui. Voiam și nu voiam să citesc, știind ce urmează.
Însă suferința Alexandrei nu s-a oprit acolo. Tragedia de la Colectiv a dat jos una din măștile societății românești, cea a sistemului medical. A dezvăluit urâțenia și corupția sistemului medical, care până la urmă e format din oameni, cum bine zicea Marius Chivu la lansarea cărții. Spitale nepregătite, echipamente vechi, medici și asistente lipsiți de compasiune care tratau pacienții ca pe niște obiecte. Cei care au scăpat din foc au nimerit în locuri care aduceau mai degrabă a lagăre. "Spitalul nevindecării" numește Alexandra Spitalul de Arși, unde doctori nepăsători care se credeau mici zei au ascuns adevărul despre infecțiile contractate acolo și despre tratamentele inumane care i-au făcut mai mult rău decât bine. Pentru că acolo nu s-a vindecat, dimpotrivă. Un loc în care nevoile oamenilor erau ignorate, unde indiferența era o normalitate acceptată.
"Oamenii buni sunt puțini aici și sunt obligați să joace după regulile murdare ale celor care conduc instituția. După un timp, pentru a supraviețui, ajung să creadă că fac bine. Au nevoie de locurile de muncă și le place meseria, le place să ajute. La un moment dat, nu mai disting clar granița dintre minciună și adevăr, dintre bine și rău. Cum să schimbe ei ceva? Sunt mici, foarte mici. Cei puternici i-ar strivi într-o clipă și atunci ar pierde totul. În plus, când vorbesc nu îi susține nimeni. Pleacă toți capetele în pământ și tac, deși până nu demult aveau glasuri și păreri. Rămân singuri, față în față cu acești călăi care le spun că totul e în mintea lor și că lucrurile stau nespus de bine. E belșug. Au tot ce le trebuie. Din spital lipsesc medicamente, dar asta nu înseamnă nimic. Nu există paturi speciale pentru arși, dar sunt bune și cele ordinare, cu saltelele uzate, circuitul electric stricat și murdărie îmbibată în lemnul scorojit de atâția ani de uzură. Nu se plătește anestezist la sala de baie pentru că fondurile pentru așa ceva dispar în alte părți, dar ce are a face? Poți să speli bolnavul și pe viu, amăgindu-l că așa este protocolul peste tot în lume. Infecții? Nici din acestea nu avem. Le-au adus pacienții din container, de pe asfaltul din fața clubului sau "de acasă". Și prostia asta cu transferurile trebuie să înceteze. De ce să plece când aici au condiții ca în Germania?"
Furie, lacrimi, tristețe, neputință și uimire. Da' uimire de genul "cum naiba de se poate așa ceva"? Cam astea au fost stările prin care am trecut citind cartea asta. Era necesar să fie scrisă, și e foarte bine că Alexandra Furnea s-a hotărât să o facă. Oricât de dificil ar fi, e nevoie să o citească cât mai mulți. Pentru că lucrurile astea încă se întâmplă și primul pas către o schimbare reală e (re)cunoașterea adevărului. Și apoi curajul de a-l spune cu voce tare.
30 octombrie 2015. Au trecut fix 7 ani de la incendiul din clubul Colectiv, în urma căruia au murit 65 de oameni. După 7 ani încă se simte fierbințeala flăcărilor, fumul inundă și azi căile respiratorii și ecourile țipetelor încă se aud. Alexandra Furnea, supraviețuitoare a infernului, a devenit vocea acelor oameni, dar și a celorlalte victime care au rămas cu răni fizice și psihice de neșters. Iar vocea s-a transformat într-o carte.
E cea mai grea carte pe care am citit-o vreodată. Nu este o carte de ficțiune despre drame umane, nici una horror în care monstrul sare din următoarea pagină ca să te sperie. Am fost tot timpul conștient de realitatea amintirilor relatate acolo și, cu cât mă apropiam de momentul zero, cel al izbucnirii incendiului, cu atât mi-era mai greu să continui. Voiam și nu voiam să citesc, știind ce urmează.
Însă suferința Alexandrei nu s-a oprit acolo. Tragedia de la Colectiv a dat jos una din măștile societății românești, cea a sistemului medical. A dezvăluit urâțenia și corupția sistemului medical, care până la urmă e format din oameni, cum bine zicea Marius Chivu la lansarea cărții. Spitale nepregătite, echipamente vechi, medici și asistente lipsiți de compasiune care tratau pacienții ca pe niște obiecte. Cei care au scăpat din foc au nimerit în locuri care aduceau mai degrabă a lagăre. "Spitalul nevindecării" numește Alexandra Spitalul de Arși, unde doctori nepăsători care se credeau mici zei au ascuns adevărul despre infecțiile contractate acolo și despre tratamentele inumane care i-au făcut mai mult rău decât bine. Pentru că acolo nu s-a vindecat, dimpotrivă. Un loc în care nevoile oamenilor erau ignorate, unde indiferența era o normalitate acceptată.
"Oamenii buni sunt puțini aici și sunt obligați să joace după regulile murdare ale celor care conduc instituția. După un timp, pentru a supraviețui, ajung să creadă că fac bine. Au nevoie de locurile de muncă și le place meseria, le place să ajute. La un moment dat, nu mai disting clar granița dintre minciună și adevăr, dintre bine și rău. Cum să schimbe ei ceva? Sunt mici, foarte mici. Cei puternici i-ar strivi într-o clipă și atunci ar pierde totul. În plus, când vorbesc nu îi susține nimeni. Pleacă toți capetele în pământ și tac, deși până nu demult aveau glasuri și păreri. Rămân singuri, față în față cu acești călăi care le spun că totul e în mintea lor și că lucrurile stau nespus de bine. E belșug. Au tot ce le trebuie. Din spital lipsesc medicamente, dar asta nu înseamnă nimic. Nu există paturi speciale pentru arși, dar sunt bune și cele ordinare, cu saltelele uzate, circuitul electric stricat și murdărie îmbibată în lemnul scorojit de atâția ani de uzură. Nu se plătește anestezist la sala de baie pentru că fondurile pentru așa ceva dispar în alte părți, dar ce are a face? Poți să speli bolnavul și pe viu, amăgindu-l că așa este protocolul peste tot în lume. Infecții? Nici din acestea nu avem. Le-au adus pacienții din container, de pe asfaltul din fața clubului sau "de acasă". Și prostia asta cu transferurile trebuie să înceteze. De ce să plece când aici au condiții ca în Germania?"
Furie, lacrimi, tristețe, neputință și uimire. Da' uimire de genul "cum naiba de se poate așa ceva"? Cam astea au fost stările prin care am trecut citind cartea asta. Era necesar să fie scrisă, și e foarte bine că Alexandra Furnea s-a hotărât să o facă. Oricât de dificil ar fi, e nevoie să o citească cât mai mulți. Pentru că lucrurile astea încă se întâmplă și primul pas către o schimbare reală e (re)cunoașterea adevărului. Și apoi curajul de a-l spune cu voce tare.
January 28, 2023
O dramă dincolo de limita suportabilului, cu o protagonistă închisă într-un coșmar care nu se mai sfârșește, cu părinți care își plâng copiii și disperarea pe ascuns, cu personaje de groază în halate albe, călăii unui sistem medical bolnav, "spitalele nevindecarii. "
Dacă nu ar fi avut șansa să plece într-un spital din Germania, Alexandra nu ar fi știut niciodată că "la noi" nu e ca la ei, și probabil această poveste nu ar mai fi avut șansa să fie spusă.
Totuși, din întunericul acestei experiențe, se conturează chipurile a doi Oameni, asistentele Iulia și Alina, care prin cântec, vorbe de mângâiere și lacrimi încearcă să suplinească lipsa anestezicului din timpul tratamentelor. Oameni și oameni...
O carte greu de citit... Dar de trăit?
Dacă nu ar fi avut șansa să plece într-un spital din Germania, Alexandra nu ar fi știut niciodată că "la noi" nu e ca la ei, și probabil această poveste nu ar mai fi avut șansa să fie spusă.
Totuși, din întunericul acestei experiențe, se conturează chipurile a doi Oameni, asistentele Iulia și Alina, care prin cântec, vorbe de mângâiere și lacrimi încearcă să suplinească lipsa anestezicului din timpul tratamentelor. Oameni și oameni...
O carte greu de citit... Dar de trăit?
September 19, 2025
permiteți-mi să mă reculeg & vin cu gânduri mai coerente
până atunci, vreau să se noteze că cred sincer că Alexandra este un autor extraordinar, care reușește să mânuiască limba română într-un mod sublim & să exprime prin cuvinte inexprimabilul,,,,
până atunci, vreau să se noteze că cred sincer că Alexandra este un autor extraordinar, care reușește să mânuiască limba română într-un mod sublim & să exprime prin cuvinte inexprimabilul,,,,
April 2, 2023
E dincolo de orice stele. Deși este o carte, nu exista vreun canon literar care să o judece ca pe o literatura oarecare. Este o mărturie, o acuzație vie. Țara asta cu aceasta măsură trebuie cântărită si judecată. Cu unitatea de măsură a acestei povești. Câte bacterii într-o plaga vie, tot atâtea minciuni în gura statului. Câtă durere în trupul unui om torturat pe viu în numele vindecării, doua luni, zi de zi, tot atâta reconstrucție, alinare, ispășire, i se datorează ei, lor, nouă până la urmă. Acest copil ne spune limpede, noi toți suntem în Spitalul de Arși. Nu toți deodată la "băiță". Pe rând, după cum avem norocul. Sau ghinionul. Mereu declarați "sterili", dar toți la un pas de moarte.
Colectiv încă arde. Nu s-a stins nimic.
Colectiv încă arde. Nu s-a stins nimic.
December 1, 2022
Nu există destule lacrimi pentru atâta suferință.
Aș fi preferat să nu știu niciodată cine este Alexandra, să nu-i spună nimeni niciodată că e victimă, supraviețuitoare sau erou, să nu aibă nevoie de ajutor sau compasiune, ci să fie doar o față în mulțime care-și trăiește viața în siguranță într-o țară normală. Aș vrea să trăiesc într-o țară normală printre oameni normali, nu monștri.
Aș fi preferat să nu știu niciodată cine este Alexandra, să nu-i spună nimeni niciodată că e victimă, supraviețuitoare sau erou, să nu aibă nevoie de ajutor sau compasiune, ci să fie doar o față în mulțime care-și trăiește viața în siguranță într-o țară normală. Aș vrea să trăiesc într-o țară normală printre oameni normali, nu monștri.
November 12, 2022
Cum poți să spui despre cartea asta că ți-a plăcut? Ce cuvinte ar fi vreodată potrivite să explici cum ai simțit ca cititor iadul prin care au trecut oamenii aceștia?
Citește cartea asta doar dacă ești pregătit să ți se servească un adevăr grotesc, dacă ești pregătit să privești direct înspre sufletul rănit și trupul mutilat ale unor oameni care și-au dorit normalitate.
Citește cartea asta doar dacă ești pregătit să ți se servească un adevăr grotesc, dacă ești pregătit să privești direct înspre sufletul rănit și trupul mutilat ale unor oameni care și-au dorit normalitate.
January 5, 2024
Am această carte în biblioteca de aproape un an.
Am evitat sa o citesc de teama a ce o sa găsesc printre acele rânduri. Am fost îngrozită!
E revoltător ce se întâmplă în spitalele din țara asta.
"Monştrii nu fața o au mutilată, ci sufletul. Dincolo de obrazul lor neted pe care il poartă ca pe o mască, ceva putrezeste și le umple toată ființa cu ură și cu prostie."
" Nu ne-a dat foc nimeni.. S-au strâns 30 de ani de lucruri inacceptabile într-o singură seară, 30 de ani de neprezentare la vot, 30 de ani de tolerare a corupției. Asta ne-a incendiat de fapt."
Am evitat sa o citesc de teama a ce o sa găsesc printre acele rânduri. Am fost îngrozită!
E revoltător ce se întâmplă în spitalele din țara asta.
"Monştrii nu fața o au mutilată, ci sufletul. Dincolo de obrazul lor neted pe care il poartă ca pe o mască, ceva putrezeste și le umple toată ființa cu ură și cu prostie."
" Nu ne-a dat foc nimeni.. S-au strâns 30 de ani de lucruri inacceptabile într-o singură seară, 30 de ani de neprezentare la vot, 30 de ani de tolerare a corupției. Asta ne-a incendiat de fapt."
December 10, 2022
Mai mult am plâns decât am citit...apoi am citit din nou și am plâns și mai aprig. Alexandra ardea și eu plângeam. Alexandra plângea și eu plângeam. Un plâns care nu te poate elibera ci te umple de dezamăgire, de nervi, de groază, de neputința de a schimba ceva într-o țară în care orice funcționează normal doar în aparență, în esență colcăie de viermi și de putreziciune.
Alexandra Furnea și toți tinerii din Colectiv au ars într-o țară care nu își va reveni niciodată. Bucăți din piele, lacrimi, vomă și suflete s-au spălat cu dușul rece în cada verde de cauciuc, s-au lipit de cearșafurile dure și de paturile proptite în cutii de medicamente, pe saltelele inuman de murdare, iar în timpul asta, cine trebuia să îi salveze le indica drumul spre Infern, punându-le vina asupra lor ca și monedă pentru a-l plăti pe Caron.
Atunci când țara natală îți devine țara fatală...
„《Veți avea o formă sau alta de PTSD toată viața》, mi-a mărturisit psihologul. Nu mi-e ușor să accept sentința dar mă zbat să o depășesc. Cred cu tărie că am să învăț să mă simt din nou în siguranță. Ceea ce nu știu este dacă România e cel mai bun loc pentru un asemenea exercițiu. Aici, toți avem tulburare de stres posttraumatic. Nu trebuie să arzi în Colectiv ca să îți fie frică să ieși pe stradă sau să ajungi în spital. Întreaga noastră societate este traumatizată de disfuncționalitățile la care este supusă de guvernările incompetente care s-au tot perindat la putere. De peste treizeci de ani trăim într-un mediu bolnav care ne abuzează și suferim, în masă, de PTSD complex. Normalitatea este un lux pentru români, așa că ne-am obișnuit cu inacceptabilul ca să nu înnebunim de-a binelea.”
Alexandra Furnea și toți tinerii din Colectiv au ars într-o țară care nu își va reveni niciodată. Bucăți din piele, lacrimi, vomă și suflete s-au spălat cu dușul rece în cada verde de cauciuc, s-au lipit de cearșafurile dure și de paturile proptite în cutii de medicamente, pe saltelele inuman de murdare, iar în timpul asta, cine trebuia să îi salveze le indica drumul spre Infern, punându-le vina asupra lor ca și monedă pentru a-l plăti pe Caron.
Atunci când țara natală îți devine țara fatală...
„《Veți avea o formă sau alta de PTSD toată viața》, mi-a mărturisit psihologul. Nu mi-e ușor să accept sentința dar mă zbat să o depășesc. Cred cu tărie că am să învăț să mă simt din nou în siguranță. Ceea ce nu știu este dacă România e cel mai bun loc pentru un asemenea exercițiu. Aici, toți avem tulburare de stres posttraumatic. Nu trebuie să arzi în Colectiv ca să îți fie frică să ieși pe stradă sau să ajungi în spital. Întreaga noastră societate este traumatizată de disfuncționalitățile la care este supusă de guvernările incompetente care s-au tot perindat la putere. De peste treizeci de ani trăim într-un mediu bolnav care ne abuzează și suferim, în masă, de PTSD complex. Normalitatea este un lux pentru români, așa că ne-am obișnuit cu inacceptabilul ca să nu înnebunim de-a binelea.”
November 17, 2022
Sentimentul pregnant că citești despre torturile inchiziției, groaza că ai putea ajunge vreodată pe mâna unor astfel de ne-oameni, sistemul care pare imuabil. Iar ceilalți, sarea pamântului, trebuie parcă să se ascundă ca să poată continua să facă lucruri bune.
Cartea asta e o rană deschisă, să nu uităm de unele din realitățile lumii în care trăim, precum broasca care e aruncată brusc în apa clocotindă ori - cum se întâmplă - supraviețuiește impasibilă, de la început, în spațiul dat, fără să realizeze cum crește temperatura.
Cartea asta e o rană deschisă, să nu uităm de unele din realitățile lumii în care trăim, precum broasca care e aruncată brusc în apa clocotindă ori - cum se întâmplă - supraviețuiește impasibilă, de la început, în spațiul dat, fără să realizeze cum crește temperatura.
May 22, 2023
Cum as putea sa scriu o recenzie la ce am citit? Pot doar sa sper că există o karma, că, aici, in această viață, totul se plătește. Nu vreau să știu despre ,,plata voastră multă este in Ceruri". Nu, nu, aici, acum vreau sa li se întoarcă însutit și înmiit răul pe care l-au făcut toți acestor oameni nevinovați. Uciderea din culpa a celor care au organizat concertul pot să o înțeleg, dar ceea ce au făcut medicii în spitale e de neconceput. Ăștia vreau sa plătească în viața asta pentru răul făcut intenționat. M-am revoltat, am plâns, și nu recomand cartea celor slabi de înger. E densă, e grea și e dureroasă, dar, totodată, ar trebui sa fie lectură obligatorie pentru mulți oameni cu putere de decizie în țara asta. Mulțumim Alexandra pentru puterea ta și pentru această carte!
March 28, 2023
„Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”
Alexandra Furnea
5/5
Pi**et este un cuvânt folosit foarte des de oamenii care știu sau vorbesc limba rusă. Este suma unor trăiri, sentimente și pur și simplu o indignare care poate fi la moment sau de lungă durată. Istoria ei a fost însoțită, de mine, în timpul lecturii.
Acum vreau să facem împreună un exercițiu ușor. Vreau să vă închipuiți următorul scenariu: sunteți tineri, mergeți la un concert cu prietenii și cei dragi sufletului, sunteți încântați de eveniment, și nici nu adie a catastrofă. Focul de artificii se pornește, care aduce cu sine incendierea pilonilor de care sunt legați. podul ia foc. Fum. Există doar o ieșire din club, celelalte sunt blocate, nimeni nu știe de ce. Extinctoarele nu funcționează, sunt expirate de ceva timp. Podul arde mai tare, scena, lumea strigă, panică. Cazi și te calcă lumea în picioare, localul este plin. Strigă cineva că arde, alt băiat spune în voce „Tatăl nostru”, ieșirea este blocată de lumea speriată. Aerul lipsește pentru că totul este închis, nu ai ieșire. Pierzi simțul realității și te trezești din vis abia în spitalul pentru arși, pe un pat vechi, nepotrivit pentru cei arși, cu o saltea care poate fi doar bună de aruncat. Doctorii te ceartă pentru că te doare, pentru că nu te poți duce la toaletă singur/ă, pentru că te scapi și te numesc nesimțit/ă, pentru că tu ai nevoie de medicamente și cearșafuri pe care ei le țin sub cheie, și nu ți le vor administra, pentru că de ce? Pentru că... plătești? Te duc să faci baie întro cadă din cauciuc verde, cu apă rece, fără anestezie, pentru că apa caldă costă. Rănile tale sunt fotografiate, dar tu nu le vei mai vedea, pentru că ele arată cât de infectate sunt rănile tale, purulente, cade carnea de pe tine în timp ce dormi. Dar doctorii îți spun că tu nu ai infecții, iar dacă admit asta cumva, zic că tu ești vinovat/ă, și ești acuzată de faptul că ai putea infecta și ceilalți pacienți. Pe zi ce trece mor prietenii tăi. De ce? Pentru că. Pentru că... au pus doctoriile primite din donații din străinătate și ținute sub cheie? De unde știu asta? Ajungem și acolo.
„Închid ochii și număr. Cifrele iau uneori locul rugăciunilor atunci când sufletul meu, mut de durere, nu știe să vorbească cu Dumnezeu."
Nimeni nu poate face nimic. Să ceară socoteală, explicații sau ceva progneze, doar Dumnezeu știe, „dar fiți pe pace, avem tot ce ne trebuie” - așa spun doctorii. Vin medici din Germania, sunteți prezentați ca pacienți „Bine! Au tot ce le trebuie!” Vor să trimită paturi, pături, medicamente. Sunt refuzate: Avem tot ce ne trebuie! - declară doctorii. Rănile tale dor și nimeni nu te poate ajuta. De fapt, nu se prea dorește acest lucru. Doctorii zic că tu ești bine și te poți duce acasă. Și doar asistenta care s-a purtat frumos cu tine, te vizitează, îți tămăduiește rănile cum poate ea mai bine, cu ce a „împrumutat” din spital, și-ți spune că doctorii sunt, dar sunt ținute sub cheie, pentru că... Ești furios/oasă, mergi la terapie, și abia după ce primești fișa ta medicală îți dai seama cu ce monștri ai trăit în corpul tău atâta vreme.
Cartea nu este ficțiune, este biografia unui eveniment și autobiografia unei dureri imense care a distrus zeci de vieți, și îndurerat sute de oameni. O țară-ntreagă a privit cum, pe ascuns, sistemul corupt mușamalizează un caz monstruos de neglijență. De la incendiu, la spital, acasă, și reacția lumii per general- reușim să vedem ansamblul de capitole care te fac să-ți dai seama cum stau lucrurile de fapt, că imaginea unei instituții contează mai mult decât soarta oamenilor, viețile lor, lacrimile părinților, iar sutanele lungi mai bine arată cu degetul spre victime, ele au ales să fie acolo, în acea seară, ascultând rock (muzică demonică - după spusele credincioșilor îmbrăcați în veșminte liturgice). Cred că Dumnezeu s-a făcut roșu de rușine în acel moment.
" -Am mai văzut sechele ca ale voastre doar la pacienți care fuseseră răniți în conflicte armate. Imediat după arsură, au fost tratați în spitale de campanie cu improvizații, cu bai făcute în mate. De aceea, s-au ales cu niște cicatrici foarte bolnave.
Până la urmă, și noi tot dintr-un război am scăpat. Unul de 30 de ani pe care corupția il luptă împotriva vieților noastre. Unul ale cărui teatre sunt spitalele românești, devenite pepiniere ale morții."
Alexandra Furnea este numele victimei cu numărul 66 din lista lungă a Colectivului. Alexandra Furnea este numele omului care s-a ținut scai de viață și a refuzat să creadă că nu există sorți de izbândă în cercurile lui Dante. Alexandra a reușit să treacă din nou prin toată durerea trecutului, și să rememoreze anul chinului cel mai strașnic, în care și-a pierdut o parte din viață, prieteni, corp, sănătate și încrederea în sistemul sanitar din România. Dacă undeva sunt locuri unde oamenii se vindecă, la noi îți este frică să te îmbolnăvești, Și nu este doar închipuirea Alexandrei, ea a trecut prin acest coșmar, toți avem istorii, poate nu la fel de triste, dar am simțit cu toții umilință când ne-am adresat măcar o dată unui doctor. Și am mai auzit păreri că: dacă doctorii ar fi empatici, nu ar reuși să-și exercite meseria. Bun, dar în cazul celor arși la Colectiv ce s-a întamplat? Jurământul spune că vei depune efort să vindeci, nu să ții „cheița fermecată” în buzunar, unde doctoriile stau pline de praf.
„Mai bine că a murit. Dacă ar fi trăit, ar fi fost un monstru.”
„Monștrii nu au fața mutilată, ci sufletul. Dincolo de obrazul lor neted pe care îl poartă ca o mască, ceva putezește și le umple toată ființa cu ură și prostie.”
Capuri nu au zburat, lumea nu s-a întors cu fundul în sus, România continuă să se dezvolte, Colectivul are 7 ani de durere și tristețe în spate, noi avem în mâini o carte care plânge împreună cu mine, cu tine, cu cei care pot simți. Sunt pasaje unde înghițeam noduri enorm de amare și parșive, înjuram și nu înțelegeam cum este posibil așa ceva. Nu este o lectură ușoară, nu este o companie dorită sau visată, dar pentru ca să nu mai crezi tot ce auzi la televizor, să ștergi un pic din rozul lentilelor. M-am umplut de scârbă și cearcăne sub ochi. Dar, m-a bucurat stilul Alexandrei. Ea scrie extraordinar de coerent, are o luciditate în detalii care reușește să-ți redea cele mai mici emoții trăite de victimele acelei zile. Posedă puterea cuvântului. Păcat că a fost nevoită să-și folosească cunoștințele scriind acest testament dureros.
„Le aud țipetele și știu, deși nu am cum să văd, deși nu vreau să văd, că unii dintre ei ard deja."
foto: google
CCristina Platon multumesc pentru carte!
HHumanitas Fiction multumesc.
#foxbooks
Alexandra Furnea
5/5
Pi**et este un cuvânt folosit foarte des de oamenii care știu sau vorbesc limba rusă. Este suma unor trăiri, sentimente și pur și simplu o indignare care poate fi la moment sau de lungă durată. Istoria ei a fost însoțită, de mine, în timpul lecturii.
Acum vreau să facem împreună un exercițiu ușor. Vreau să vă închipuiți următorul scenariu: sunteți tineri, mergeți la un concert cu prietenii și cei dragi sufletului, sunteți încântați de eveniment, și nici nu adie a catastrofă. Focul de artificii se pornește, care aduce cu sine incendierea pilonilor de care sunt legați. podul ia foc. Fum. Există doar o ieșire din club, celelalte sunt blocate, nimeni nu știe de ce. Extinctoarele nu funcționează, sunt expirate de ceva timp. Podul arde mai tare, scena, lumea strigă, panică. Cazi și te calcă lumea în picioare, localul este plin. Strigă cineva că arde, alt băiat spune în voce „Tatăl nostru”, ieșirea este blocată de lumea speriată. Aerul lipsește pentru că totul este închis, nu ai ieșire. Pierzi simțul realității și te trezești din vis abia în spitalul pentru arși, pe un pat vechi, nepotrivit pentru cei arși, cu o saltea care poate fi doar bună de aruncat. Doctorii te ceartă pentru că te doare, pentru că nu te poți duce la toaletă singur/ă, pentru că te scapi și te numesc nesimțit/ă, pentru că tu ai nevoie de medicamente și cearșafuri pe care ei le țin sub cheie, și nu ți le vor administra, pentru că de ce? Pentru că... plătești? Te duc să faci baie întro cadă din cauciuc verde, cu apă rece, fără anestezie, pentru că apa caldă costă. Rănile tale sunt fotografiate, dar tu nu le vei mai vedea, pentru că ele arată cât de infectate sunt rănile tale, purulente, cade carnea de pe tine în timp ce dormi. Dar doctorii îți spun că tu nu ai infecții, iar dacă admit asta cumva, zic că tu ești vinovat/ă, și ești acuzată de faptul că ai putea infecta și ceilalți pacienți. Pe zi ce trece mor prietenii tăi. De ce? Pentru că. Pentru că... au pus doctoriile primite din donații din străinătate și ținute sub cheie? De unde știu asta? Ajungem și acolo.
„Închid ochii și număr. Cifrele iau uneori locul rugăciunilor atunci când sufletul meu, mut de durere, nu știe să vorbească cu Dumnezeu."
Nimeni nu poate face nimic. Să ceară socoteală, explicații sau ceva progneze, doar Dumnezeu știe, „dar fiți pe pace, avem tot ce ne trebuie” - așa spun doctorii. Vin medici din Germania, sunteți prezentați ca pacienți „Bine! Au tot ce le trebuie!” Vor să trimită paturi, pături, medicamente. Sunt refuzate: Avem tot ce ne trebuie! - declară doctorii. Rănile tale dor și nimeni nu te poate ajuta. De fapt, nu se prea dorește acest lucru. Doctorii zic că tu ești bine și te poți duce acasă. Și doar asistenta care s-a purtat frumos cu tine, te vizitează, îți tămăduiește rănile cum poate ea mai bine, cu ce a „împrumutat” din spital, și-ți spune că doctorii sunt, dar sunt ținute sub cheie, pentru că... Ești furios/oasă, mergi la terapie, și abia după ce primești fișa ta medicală îți dai seama cu ce monștri ai trăit în corpul tău atâta vreme.
Cartea nu este ficțiune, este biografia unui eveniment și autobiografia unei dureri imense care a distrus zeci de vieți, și îndurerat sute de oameni. O țară-ntreagă a privit cum, pe ascuns, sistemul corupt mușamalizează un caz monstruos de neglijență. De la incendiu, la spital, acasă, și reacția lumii per general- reușim să vedem ansamblul de capitole care te fac să-ți dai seama cum stau lucrurile de fapt, că imaginea unei instituții contează mai mult decât soarta oamenilor, viețile lor, lacrimile părinților, iar sutanele lungi mai bine arată cu degetul spre victime, ele au ales să fie acolo, în acea seară, ascultând rock (muzică demonică - după spusele credincioșilor îmbrăcați în veșminte liturgice). Cred că Dumnezeu s-a făcut roșu de rușine în acel moment.
" -Am mai văzut sechele ca ale voastre doar la pacienți care fuseseră răniți în conflicte armate. Imediat după arsură, au fost tratați în spitale de campanie cu improvizații, cu bai făcute în mate. De aceea, s-au ales cu niște cicatrici foarte bolnave.
Până la urmă, și noi tot dintr-un război am scăpat. Unul de 30 de ani pe care corupția il luptă împotriva vieților noastre. Unul ale cărui teatre sunt spitalele românești, devenite pepiniere ale morții."
Alexandra Furnea este numele victimei cu numărul 66 din lista lungă a Colectivului. Alexandra Furnea este numele omului care s-a ținut scai de viață și a refuzat să creadă că nu există sorți de izbândă în cercurile lui Dante. Alexandra a reușit să treacă din nou prin toată durerea trecutului, și să rememoreze anul chinului cel mai strașnic, în care și-a pierdut o parte din viață, prieteni, corp, sănătate și încrederea în sistemul sanitar din România. Dacă undeva sunt locuri unde oamenii se vindecă, la noi îți este frică să te îmbolnăvești, Și nu este doar închipuirea Alexandrei, ea a trecut prin acest coșmar, toți avem istorii, poate nu la fel de triste, dar am simțit cu toții umilință când ne-am adresat măcar o dată unui doctor. Și am mai auzit păreri că: dacă doctorii ar fi empatici, nu ar reuși să-și exercite meseria. Bun, dar în cazul celor arși la Colectiv ce s-a întamplat? Jurământul spune că vei depune efort să vindeci, nu să ții „cheița fermecată” în buzunar, unde doctoriile stau pline de praf.
„Mai bine că a murit. Dacă ar fi trăit, ar fi fost un monstru.”
„Monștrii nu au fața mutilată, ci sufletul. Dincolo de obrazul lor neted pe care îl poartă ca o mască, ceva putezește și le umple toată ființa cu ură și prostie.”
Capuri nu au zburat, lumea nu s-a întors cu fundul în sus, România continuă să se dezvolte, Colectivul are 7 ani de durere și tristețe în spate, noi avem în mâini o carte care plânge împreună cu mine, cu tine, cu cei care pot simți. Sunt pasaje unde înghițeam noduri enorm de amare și parșive, înjuram și nu înțelegeam cum este posibil așa ceva. Nu este o lectură ușoară, nu este o companie dorită sau visată, dar pentru ca să nu mai crezi tot ce auzi la televizor, să ștergi un pic din rozul lentilelor. M-am umplut de scârbă și cearcăne sub ochi. Dar, m-a bucurat stilul Alexandrei. Ea scrie extraordinar de coerent, are o luciditate în detalii care reușește să-ți redea cele mai mici emoții trăite de victimele acelei zile. Posedă puterea cuvântului. Păcat că a fost nevoită să-și folosească cunoștințele scriind acest testament dureros.
„Le aud țipetele și știu, deși nu am cum să văd, deși nu vreau să văd, că unii dintre ei ard deja."
foto: google
CCristina Platon multumesc pentru carte!
HHumanitas Fiction multumesc.
#foxbooks
March 19, 2023
"Inchid ochii si numar. Cifrele iau uneori locul rugaciunilor atunci cand sufletul meu, mut de durere, nu stie sa vorbeasca cu Dumnezeu."
Alexandra Furnea este unul din supravietuitorii din incendiu de la Colectiv. E un suflet care a cunoscut iadul, a coborat in intunecimea lui la fiecare " baita" traita pe viu, doar cu un ketonal. Ajunsese sa imi fie si mie frica de aceste baite, sa simt cum mi se strange stomacul, anticipand chinul pe care tanara era nevoita sa il traiasca. Singura farama de lumina a venit de la asistenta Alina, cu vocea ei ce canta doine pentru un minim de confort, cu ochii ei umeziti de lacrimile compasiunii, cu delicatetea cu care incerca sa curete corpul de greselile celor indiferenti.
Nu ne mai facem bine. Asta mi-am repetat continuu in timpul lecturii. Nu ne mai facem bine. Cei buni, cei cu mila si omenie, cei care fac un bine sau pur si simplu meseria cu constiinta impacata, sunt putini, sunt nevazuti, sunt inghititi de cei corupti. Am citit cu lacrimi in ochi, am simtit cum stomacul mi s-a strans in fata durerii si am tremurat o data cu Alexandra. Nu am facut-o din cauza febrei, a frigului sau fricii asa cum facea Alexandra. Am facut-o de indignare, din cauza socului ca astfel de oameni lucreaza in spitale, ca nu au pic de mila in fata unor dureri atat de atroce.
Nu e o lectura usoara, dar cumva e una esentiala! Nu e o lectura confortabila si sigur nu iti va lasa o stare de bine, dar cred ca avem nevoie sa privim adevarul in fata. Iar adevarul este ca: Nu ne mai facem bine! In ritumul asta, nu!
" Intr-o zi voi zambi intreg, fara fragmente de foc in inima, fara cenusa in suflet."
Alexandra Furnea este unul din supravietuitorii din incendiu de la Colectiv. E un suflet care a cunoscut iadul, a coborat in intunecimea lui la fiecare " baita" traita pe viu, doar cu un ketonal. Ajunsese sa imi fie si mie frica de aceste baite, sa simt cum mi se strange stomacul, anticipand chinul pe care tanara era nevoita sa il traiasca. Singura farama de lumina a venit de la asistenta Alina, cu vocea ei ce canta doine pentru un minim de confort, cu ochii ei umeziti de lacrimile compasiunii, cu delicatetea cu care incerca sa curete corpul de greselile celor indiferenti.
Nu ne mai facem bine. Asta mi-am repetat continuu in timpul lecturii. Nu ne mai facem bine. Cei buni, cei cu mila si omenie, cei care fac un bine sau pur si simplu meseria cu constiinta impacata, sunt putini, sunt nevazuti, sunt inghititi de cei corupti. Am citit cu lacrimi in ochi, am simtit cum stomacul mi s-a strans in fata durerii si am tremurat o data cu Alexandra. Nu am facut-o din cauza febrei, a frigului sau fricii asa cum facea Alexandra. Am facut-o de indignare, din cauza socului ca astfel de oameni lucreaza in spitale, ca nu au pic de mila in fata unor dureri atat de atroce.
Nu e o lectura usoara, dar cumva e una esentiala! Nu e o lectura confortabila si sigur nu iti va lasa o stare de bine, dar cred ca avem nevoie sa privim adevarul in fata. Iar adevarul este ca: Nu ne mai facem bine! In ritumul asta, nu!
" Intr-o zi voi zambi intreg, fara fragmente de foc in inima, fara cenusa in suflet."
November 21, 2022
„«Mai bine că a murit. Dacă ar fi trăit, ar fi fost un monstru.»
Realizez încă o dată ce definiție superficială avem asupra acestui cuvânt dacă îl folosim ca să descriem lipsa frumuseții.
Nu.
Nu aceia sunt monștrii adevărați, ci aceștia care se plimbă printre noi nestingheriți, cu chipuri și trupuri întregi, umilind și condamnând sub ascunzișul funcțiilor și al titlurilor fără însemnătate reală. Aici zace adevărată urâțenie a oamenilor.”
De citit și de plâns că nimic nu s-a schimbat și că lumea nu și-a învățat lecția.
Realizez încă o dată ce definiție superficială avem asupra acestui cuvânt dacă îl folosim ca să descriem lipsa frumuseții.
Nu.
Nu aceia sunt monștrii adevărați, ci aceștia care se plimbă printre noi nestingheriți, cu chipuri și trupuri întregi, umilind și condamnând sub ascunzișul funcțiilor și al titlurilor fără însemnătate reală. Aici zace adevărată urâțenie a oamenilor.”
De citit și de plâns că nimic nu s-a schimbat și că lumea nu și-a învățat lecția.
December 23, 2022
Trauma ireversibila si ravasitoare a Alexandrei reflectă starea degradantă a țării noastre, de la trafic de persoane, prostitutie, justitie, violenta domestica, invatamant, pana la sistemul sanitar execrabil. Suntem groapa de gunoi a U.E., din pacate. Am cumparat 2 exemplare, una cadou, cealalta pentru mine.
Când ai astfel de conducători, ce pretenții să emiți ca cetățean, mai ales când noi îi alegem ca reprezentanți? Politicianul este un disimulant amoral si psihopat, un asupritor al adevarului si un manipulator in serie, insa la inceput e Jesus reincarnated, face vin din apa, promite multe, ne scapa de saracie, creste PIB-ul tarii cu 200% etc. E o tactica comuna a naturii umane de a seduce tinta inainte de a-si dezvalui adevaratele intentii. Toate partidele politice din tara merg initial pe aceasta premisa, bunastarea poporului. El, de fapt, isi urmareste prada, cu calmul si ferocitatea leului, insa cu inteligenta vicleana a vulpei. Stie ca morala este o arma suprema, volatila, care inmoaie poporul si-l face slav. Romania este belsugul coruptiei si, conform teoriei geamurilor sparte, unde e mizerie, aceasta se revarsa pe toate palierele societatii. Comunismul s-a disipat, insa reminescentele post-sovietice ale mentalului colectiv subzistă.
România ocupă locul 3 la corupție din UE deoarece, printre altele, suntem și pe locul doi în UE privind riscul de sărăcie şi excluziune socială. Sărăcia generează lipsă de educație și susceptibilitate mare la comportamente antisociale și imorale. Nicolae Ciucă, Cîțu, Vasi Rădulescu, Grasu XXL sunt exponenți comuni ai națiunii și reprezintă idoli pentru următoarele generații de bombardieri. Plagiatul, furatul, șpaga, lipsa de educație etc. sunt acte raționalizate la noi. Scala de valori a acestei țări prezintă distorsiuni grave și parvenitismul a depășit cote astronomice. Știti ce e cel mai deranjant la noi? Că tolerăm. Că nu mai facem nimic. Nu avem lideri, ci doar hiene. Câțiva emigrează, în timp ce majoritatea se resemnează și se uită la Insula Iubirii, o analiză mirobolantă asupra naturii umane în patologia relațiilor amoroase. Suntem țara în care interlopul nu mai e ăla tatuat până-n gât, cu sabia la vedere, ci cel îmbrăcat la costum, cu CV inventat și vorbele la el, pe prăduială, dar cu același caracter de lepră. Tanjim dupa democratie si un nivel ridicat de integritate, insa suntem la mare distanta față de occidentali în multe privințe: sanitar, educatie, infrastructura etc.
Când ai astfel de conducători, ce pretenții să emiți ca cetățean, mai ales când noi îi alegem ca reprezentanți? Politicianul este un disimulant amoral si psihopat, un asupritor al adevarului si un manipulator in serie, insa la inceput e Jesus reincarnated, face vin din apa, promite multe, ne scapa de saracie, creste PIB-ul tarii cu 200% etc. E o tactica comuna a naturii umane de a seduce tinta inainte de a-si dezvalui adevaratele intentii. Toate partidele politice din tara merg initial pe aceasta premisa, bunastarea poporului. El, de fapt, isi urmareste prada, cu calmul si ferocitatea leului, insa cu inteligenta vicleana a vulpei. Stie ca morala este o arma suprema, volatila, care inmoaie poporul si-l face slav. Romania este belsugul coruptiei si, conform teoriei geamurilor sparte, unde e mizerie, aceasta se revarsa pe toate palierele societatii. Comunismul s-a disipat, insa reminescentele post-sovietice ale mentalului colectiv subzistă.
România ocupă locul 3 la corupție din UE deoarece, printre altele, suntem și pe locul doi în UE privind riscul de sărăcie şi excluziune socială. Sărăcia generează lipsă de educație și susceptibilitate mare la comportamente antisociale și imorale. Nicolae Ciucă, Cîțu, Vasi Rădulescu, Grasu XXL sunt exponenți comuni ai națiunii și reprezintă idoli pentru următoarele generații de bombardieri. Plagiatul, furatul, șpaga, lipsa de educație etc. sunt acte raționalizate la noi. Scala de valori a acestei țări prezintă distorsiuni grave și parvenitismul a depășit cote astronomice. Știti ce e cel mai deranjant la noi? Că tolerăm. Că nu mai facem nimic. Nu avem lideri, ci doar hiene. Câțiva emigrează, în timp ce majoritatea se resemnează și se uită la Insula Iubirii, o analiză mirobolantă asupra naturii umane în patologia relațiilor amoroase. Suntem țara în care interlopul nu mai e ăla tatuat până-n gât, cu sabia la vedere, ci cel îmbrăcat la costum, cu CV inventat și vorbele la el, pe prăduială, dar cu același caracter de lepră. Tanjim dupa democratie si un nivel ridicat de integritate, insa suntem la mare distanta față de occidentali în multe privințe: sanitar, educatie, infrastructura etc.
December 26, 2024
O carte cu adevărat excepțională, de o duritate greu de dus. Puteți face un experiment simplu. Deschideți cartea oriunde, citiți un paragraf la întâmplare și sunt șanse extrem de mari să fie cel mai dur fragment pe care l-ați citiți vreodată.
Alexandra Furnea are un talent incredibil și sper din suflet că această carte a durerii va fi urmată și de cărți ale speranței sau ale fericirii.
Dacă aș putea, aș face obligatorie lectura acestei cărți în liceu, astfel încât majoritatea oamenilor din țara asta să priceapă unde duc corupția, nepăsarea, incompetența și ignoranța.
Alexandra Furnea are un talent incredibil și sper din suflet că această carte a durerii va fi urmată și de cărți ale speranței sau ale fericirii.
Dacă aș putea, aș face obligatorie lectura acestei cărți în liceu, astfel încât majoritatea oamenilor din țara asta să priceapă unde duc corupția, nepăsarea, incompetența și ignoranța.
November 28, 2024
N-am cuvinte…. Dar nu cred că despre cuvinte e vorba aici, ci despre simțiri. Trebuie să citești cartea și tot nu ai putea înțelege pe deplin tot prin ce au trecut Alexandra și ceilalți tineri. Cum să descrii asemenea dureri în câteva cuvinte? Cum să-l faci pe celălalt să simtă? E aproape imposibil, dar poți să-i arăți cum e acolo și să demaști sistemul. E șocant, e revoltător, e strigător la cer!! Și trebuie citit! Plus că Alexandra scrie și foarte bine, atât cât poate fi remarcat într-un asemenea scenariu.
November 15, 2023
E foarte greu să dai rating la un jurnal, dar chiar dacă din punct de vedere literar "Jurnalul lui 66" nu e o capodoperă, îi ofer 5⭐ pentru că trebuie și merită citită de toată lumea.. e absolut sfâșietoare și o felicit pe Alexandra Furnea că a avut curajul să își scrie povestea. ❤️
July 6, 2024
Povestea, desi trista si sfasietoare, ne arata ca totusi au existat supravietuitori care au decis sa nu ramana tacuti in fata indiferentei statului roman si a incercarilor de musamalizare a cazului.
November 22, 2022
"Cum să schimbe ei ceva? Sunt mici, foarte mici.
Oamenii nu pot să accepte că lumea în care trăiesc este complet nesigură și că stâlpii pe care își susțin certitudinile sunt, de fapt, din burete. Unul inflamabil.
Noi nu suntem niște arși "obișnuiți", ci pacienții-problemă care au umilit sistemul, scoțând la iveală corupția care îl face incapabil să salveze.
Cu degete incomplete sau lipsă, ne atingem totuși sufletele. Nici acelea nu sunt întregi.
- Alex, să nu îți urăști corpul, mi-a spus. Rănile tale sunt semne ale puterii interioare pe care o ai.
Mi s-a negat metodic, premeditat, șansa la o îngrijire decentă de niște indivizi fără scrupule înveșmântați în uniformă medicală. Nu erau altceva decât bufonii sistemului.
Minciunile lor nu s-au isprăvit. Vor dăinui veșnic în pielea noastră bolnavă.
În acel iad nu puteai nici măcar să plângi. Nu te lăsau flăcările."
Este cu siguranță cea mai intensă dar și cea mai dureroasă carte pe care am citit-o vreodată,
deoarece am avut noduri în gât, pe tot parcursul celor 255 de pagini.
De nenumărate ori, durerea transcende dincolo de pagini și o simți adânc în trup și în suflet.
Jurnalul lui 66 ar trebui sa devină lectură obligatorie pentru toți românii.
Oamenii nu pot să accepte că lumea în care trăiesc este complet nesigură și că stâlpii pe care își susțin certitudinile sunt, de fapt, din burete. Unul inflamabil.
Noi nu suntem niște arși "obișnuiți", ci pacienții-problemă care au umilit sistemul, scoțând la iveală corupția care îl face incapabil să salveze.
Cu degete incomplete sau lipsă, ne atingem totuși sufletele. Nici acelea nu sunt întregi.
- Alex, să nu îți urăști corpul, mi-a spus. Rănile tale sunt semne ale puterii interioare pe care o ai.
Mi s-a negat metodic, premeditat, șansa la o îngrijire decentă de niște indivizi fără scrupule înveșmântați în uniformă medicală. Nu erau altceva decât bufonii sistemului.
Minciunile lor nu s-au isprăvit. Vor dăinui veșnic în pielea noastră bolnavă.
În acel iad nu puteai nici măcar să plângi. Nu te lăsau flăcările."
Este cu siguranță cea mai intensă dar și cea mai dureroasă carte pe care am citit-o vreodată,
deoarece am avut noduri în gât, pe tot parcursul celor 255 de pagini.
De nenumărate ori, durerea transcende dincolo de pagini și o simți adânc în trup și în suflet.
Jurnalul lui 66 ar trebui sa devină lectură obligatorie pentru toți românii.
November 20, 2022
Cred că a fost cea mai grea carte din viața mea. Și nu mă refer la greutatea ei ,ci la încărcătura ei emoțională. Doamne....sunt șocată, furioasă, dezgustată și dezamăgită de sistemul sanitar din Romania. Și nu numai.....
Alexandra e o luptătoare, da! Pot să spun asta cu mâna pe inimă. Doamne, fată, prin câte a trebuit să treci datorită nepăsării, a neajunsurilor din spitale.. cu toate că "avem de toate". Așa cum ai afirmat și tu, ai trecut prin lagăr. Un lagăr spitalicesc....
M-a durut sufletul cu fiecare " băiță" făcută in cada aia verde, cu fiecare ac înfipt in trupul tău....cu fiecare vorbă aruncată de un "medic" ce nu simte empatia... Ferească Dumnezeu!
Oare ne mai putem numi oameni atunci când nu îți pasă de seamănul tău??? Încotro ne îndreptăm???
Cartea asta e dură, dar e o parte din sufletul Alexandrei.
E o carte ce îți sapă cratere in suflet și dor...
Cartea asta este extrem de greu de citit,Doamne,... darămite de trăit. Mă doare sufletul ....😢
Alexandra e o luptătoare, da! Pot să spun asta cu mâna pe inimă. Doamne, fată, prin câte a trebuit să treci datorită nepăsării, a neajunsurilor din spitale.. cu toate că "avem de toate". Așa cum ai afirmat și tu, ai trecut prin lagăr. Un lagăr spitalicesc....
M-a durut sufletul cu fiecare " băiță" făcută in cada aia verde, cu fiecare ac înfipt in trupul tău....cu fiecare vorbă aruncată de un "medic" ce nu simte empatia... Ferească Dumnezeu!
Oare ne mai putem numi oameni atunci când nu îți pasă de seamănul tău??? Încotro ne îndreptăm???
Cartea asta e dură, dar e o parte din sufletul Alexandrei.
E o carte ce îți sapă cratere in suflet și dor...
Cartea asta este extrem de greu de citit,Doamne,... darămite de trăit. Mă doare sufletul ....😢
March 4, 2023
Nu am cuvinte să menționez cât de puternic m-a răvășit această carte!
Aș spune că nu îmi vine să cred ce atrocități se întâmplă în spitalele din România, dar așa cum spunea și Alexandra în cartea sa, cu toții cunoaștem pe cineva cu o poveste despre umilința, nedreptatea și corupția temeinică de la noi.
Este atât de dureros prețul plătit încât nu am cuvinte.
Cea mai terifiantă carte pe care am citit-o vreodată, am simțit așa profund durerea și neputința, am plâns alături de Alexandra și aș fi vrut să pot crede că este ficțiune ce am citit, mi-aș fi dorit să nu fi existat un asemenea dezastru niciodată!
Îmi pare tare rău pentru tot ce au pățit acești oameni!
Aș spune că nu îmi vine să cred ce atrocități se întâmplă în spitalele din România, dar așa cum spunea și Alexandra în cartea sa, cu toții cunoaștem pe cineva cu o poveste despre umilința, nedreptatea și corupția temeinică de la noi.
Este atât de dureros prețul plătit încât nu am cuvinte.
Cea mai terifiantă carte pe care am citit-o vreodată, am simțit așa profund durerea și neputința, am plâns alături de Alexandra și aș fi vrut să pot crede că este ficțiune ce am citit, mi-aș fi dorit să nu fi existat un asemenea dezastru niciodată!
Îmi pare tare rău pentru tot ce au pățit acești oameni!
April 23, 2024
Uneori nu realizam ce înseamnă durerea cu adevărat. Suntem atât de fragili, dar cu o putere interioara imposibil de exprimat în cuvinte. Mulțumim pentru lecție și ne cerem scuze.
March 10, 2023
Am plans, am plans, am plans...
M-am infuriat si iar am plans...
Cred ca e cea mai dureroasa carte pe care am citit-o vreodata.
Nici cartile despre razboi sau suferintele celor de la Auschwitz nu au redat vreodata atata durere, atata neputinta...
Am plans si imi vine sa urlu scriind acest review. Cum e posibil, cum ?
Cum e posibil ca un om sa fie tratat asa in spitalele din tara noasta?Cum e posibil ca un copil sa sufere atat (sunt mama si pentru mine suferinta mamei Alexandrei si a Alexandrei m-au terminat)?
Cum e posibil ca un medic, un om care ar trebui sa isi dedice viata pacientilor, un om care depune juramant, sa isi trateze pacientii cu atata lipsa de compasiune si dezinteres.
Spitalele nevindecarii....de ce acceptam? de ce nu schimbam oamenii astia?
Cred ca toti romanii ar trebui sa citeasca aceasta carte. Sa citeasc suferintele Alexandrei, neputinta de care s-a lovit, coruptia si mizeria, minciunile si musamalizarea. Ar trebui sa nu mai acceptam sa fim tratati in spitalele de stat ca niste nimicuri, cum poate un medic sa zica :' si daca te dai cu cacat o sa iti treca' cand Alexandra era infecatata cu bacterii intraspitalicesti, cand Alexandra infrunta durerea 'baitelor' fara anestexie doar cu Ketonal, cum?
Iti multumesc Alexandra pentru curajul de a scrie aceasta carte! Pentru ca ai prezentat cruntul adevar, pentru ca ai scris si despre oamenii frumosi (putini), oamenii care sa lupta sa faca ceva desi sunt panditi de rechinii sistemului nostru medical bolnav.
Sunt trista, furioasa, dezamargita si dezgustata de sistemul sanitar din Romania, cred ca stim cu totii sau ne imaginam ca stim cum functioneaza...ne inselam e mult mai rau, mult mult mai rau...iar Alexandra a experimentat asta si aproape a costat-o viata...
Sper ca nu te vei opri din scris Alexandra, in spatele suferintei se vede un jurnalist, un stil frumos de a scrie si de a te conecta cu cititorul.
Va rog cititi acesta carte!
M-am infuriat si iar am plans...
Cred ca e cea mai dureroasa carte pe care am citit-o vreodata.
Nici cartile despre razboi sau suferintele celor de la Auschwitz nu au redat vreodata atata durere, atata neputinta...
Am plans si imi vine sa urlu scriind acest review. Cum e posibil, cum ?
Cum e posibil ca un om sa fie tratat asa in spitalele din tara noasta?Cum e posibil ca un copil sa sufere atat (sunt mama si pentru mine suferinta mamei Alexandrei si a Alexandrei m-au terminat)?
Cum e posibil ca un medic, un om care ar trebui sa isi dedice viata pacientilor, un om care depune juramant, sa isi trateze pacientii cu atata lipsa de compasiune si dezinteres.
Spitalele nevindecarii....de ce acceptam? de ce nu schimbam oamenii astia?
Cred ca toti romanii ar trebui sa citeasca aceasta carte. Sa citeasc suferintele Alexandrei, neputinta de care s-a lovit, coruptia si mizeria, minciunile si musamalizarea. Ar trebui sa nu mai acceptam sa fim tratati in spitalele de stat ca niste nimicuri, cum poate un medic sa zica :' si daca te dai cu cacat o sa iti treca' cand Alexandra era infecatata cu bacterii intraspitalicesti, cand Alexandra infrunta durerea 'baitelor' fara anestexie doar cu Ketonal, cum?
Iti multumesc Alexandra pentru curajul de a scrie aceasta carte! Pentru ca ai prezentat cruntul adevar, pentru ca ai scris si despre oamenii frumosi (putini), oamenii care sa lupta sa faca ceva desi sunt panditi de rechinii sistemului nostru medical bolnav.
Sunt trista, furioasa, dezamargita si dezgustata de sistemul sanitar din Romania, cred ca stim cu totii sau ne imaginam ca stim cum functioneaza...ne inselam e mult mai rau, mult mult mai rau...iar Alexandra a experimentat asta si aproape a costat-o viata...
Sper ca nu te vei opri din scris Alexandra, in spatele suferintei se vede un jurnalist, un stil frumos de a scrie si de a te conecta cu cititorul.
Va rog cititi acesta carte!
February 5, 2023
Mâine se împlinesc 7 ani de la incendiul din Colectiv. 186 de persoane au fost rănite și 65 de persoane au murit. In Jurnalul lui 66, Alexandra Furnea povestește ororile prin care a trecut la Spitalul de Arși din București și mocirla in care se scaldă sistemul medical românesc.
Un sistem medical in care pacientul e de vina, e “prea deprimat si are pielea prea albă” ca sa i se prindă grefele, in care doctorii au de toate, își permit sa respingă donații către spital pe persona fizica, sau posibil transfer in străinătate a pacienților, încuie cu cheia produsele cumparate de aparținători pentru folosul bolnavilor, unde ești făcut nesimțit si ești un deranj pentru asistente, infirmiere, doctori, unde nu exista empatie, doar aroganta si autosuficienta, unde nimeni nu se bagă, unde nu exista Infecții deși cu aceeași pătura pe care o pui pe jos pe la uși acoperi bolnavul cu răni deschise, unde ești un simplu spectator si niciodată implicat in tratamentul tău, unde n-ai dreptul sa ceri socoteala, unde se spală lumea de mâini de tine, unde atârna icoane pe pereți, dar nu si-n suflet. Un sistem intr-o tara atât de corupta, încât, după cum spune Alexandra, normalul ni se pare lux, si ajungem sa acceptam realitatea noastră ca sa nu înnebunim.
Alexandra descrie niste orori greu de citit, si imposibil de trăit. Rămânea foarte demnă si empatica in toată oroarea asta. Am plans cu ea, pentru neputința ei, pentru modul in care a fost mințita, si tratată, si pentru ca a putut într-un final sa aibă parte de o experiența “normala” in ceea ce înseamnă îngrijire medicală.
Cartea asta ne pune fata in fata cu RĂUL, care se plimba nestingherit prin Instituțiile României. E un studiu de caz pentru mocirla in care ne scăldăm, corupția, indolenta si incompetenta.
Nu știu de unde ai avut atata putere, fata draga.
Un sistem medical in care pacientul e de vina, e “prea deprimat si are pielea prea albă” ca sa i se prindă grefele, in care doctorii au de toate, își permit sa respingă donații către spital pe persona fizica, sau posibil transfer in străinătate a pacienților, încuie cu cheia produsele cumparate de aparținători pentru folosul bolnavilor, unde ești făcut nesimțit si ești un deranj pentru asistente, infirmiere, doctori, unde nu exista empatie, doar aroganta si autosuficienta, unde nimeni nu se bagă, unde nu exista Infecții deși cu aceeași pătura pe care o pui pe jos pe la uși acoperi bolnavul cu răni deschise, unde ești un simplu spectator si niciodată implicat in tratamentul tău, unde n-ai dreptul sa ceri socoteala, unde se spală lumea de mâini de tine, unde atârna icoane pe pereți, dar nu si-n suflet. Un sistem intr-o tara atât de corupta, încât, după cum spune Alexandra, normalul ni se pare lux, si ajungem sa acceptam realitatea noastră ca sa nu înnebunim.
Alexandra descrie niste orori greu de citit, si imposibil de trăit. Rămânea foarte demnă si empatica in toată oroarea asta. Am plans cu ea, pentru neputința ei, pentru modul in care a fost mințita, si tratată, si pentru ca a putut într-un final sa aibă parte de o experiența “normala” in ceea ce înseamnă îngrijire medicală.
Cartea asta ne pune fata in fata cu RĂUL, care se plimba nestingherit prin Instituțiile României. E un studiu de caz pentru mocirla in care ne scăldăm, corupția, indolenta si incompetenta.
Nu știu de unde ai avut atata putere, fata draga.
November 30, 2025
Nu ai cum să citești cartea aceasta fără să simți că înnebunești de furie. Poți să fii cel mai calm om de pe planetă, tot vor exista momente descrise de autoare în care îți vei dori să fi fost acolo și să fi luat un medic sau o asistentă la palme. Autoarea vorbește și despre oameni din sistemul medical care și-au făcut datoria cu adevărat, în ciuda unui sistem corupt, dar citești unele lucruri care te îngrozesc de-a dreptul și te umplu de furie.
De la băile făcute pacienților treji, fără anestezie, la lipsa paturilor speciale pentru oamenii arși, la minciunile privind infecția cu bacterii, la lipsa de compasiune a medicilor și asistentelor, până la eternul „avem tot ce ne trebuie”, citești cartea aceasta și, uneori, furia și frustrarea te fac să-ți pulseze sângele în tâmple.
Și aș mai adăuga ceva aici, legat de minciunile spuse la acea vreme și de adevărata situație din spitalele românești. Pot să înțeleg logica criminală și monstruoasă a unor oameni care ar alege să sacrifice vieți omenești pentru a-și salva reputația — mă dezgustă, dar pot să o înțeleg. Dar trebuie să fii tâmpit de-a dreptul ca să nu îți dai seama că, având în vedere amplitudinea dezastrului, impactul mediatic și numărul mare de „martori”, este imposibil să mai ascunzi adevărul, să mușamalizezi totul, să te prefaci că 30 de ani de corupție nu au existat. Să abandonezi oameni, să le ucizi șansele de a fi salvați, pentru a ascunde adevărul încă câteva luni, mi se pare nu doar criminal, ci de-a dreptul aberant. Nu știu în câte țări, în afară de a noastră, mai este posibil ca cineva să meargă până în pânzele albe pentru a acoperi 30 de ani de corupție, doar pentru a-și salva reputația pentru maximum câteva luni. Pentru că, dacă nu ești de-a dreptul idiot, trebuie să îți dai seama că adevărul o să iasă la suprafață.
Și asta s-a întâmplat: după Colectiv s-au aflat multe, despre neregulile din spitale, despre lipsa de pregătire în situații de urgență, despre lipsa de compasiune, despre modul în care se dădeau aprobările la noi în țară, despre corupție în general. Prin urmare, acela ar fi trebuit să fie momentul în care oamenii aflați în funcții de conducere (în spitale sau în administrația țării) ar fi trebuit să facă tot ce le stă în putință pentru a reduce amplitudinea dezastrului. Acela ar fi trebuit să fie momentul zero al reconstrucției sistemului de sănătate. Din păcate, nu a fost.
Este ușor de zis „au trecut 10 ani și nu s-a schimbat nimic”. Asta fac toți influencerii (și chiar și oamenii obișnuiți) pe internet. În fiecare an, pe 30 octombrie, intră la un videoclip legat de Colectiv (o melodie, o știre etc.) sau fac o postare și spun clasicul: „au trecut x ani și nu s-a schimbat nimic”.
Cred că ar cam fi cazul să discutăm și, concret, despre ce ar trebui să se schimbe. Să ne plângem puțin de milă, mai mult pentru atenție, și să ne batem pe spate unii pe alții că „ne pasă”, nu este cu nimic productiv. Sunt de acord că tragedia nu trebuie uitată și că victimele sale nu trebuie uitate nici ele. Dar ce trebuie schimbat?
În ceea ce privește aprobările pentru construcții și jocuri de artificii în interior, lucrurile chiar par că s-au schimbat. Din păcate, a fost nevoie de o tragedie, dar impresia mea generală este că tot ce ține de măsuri de siguranță este luat mult mai în serios acum. Ce ne lipsește în continuare cu adevărat? Încă nu avem o clinică de recuperare ca cea în care a fost autoarea în Germania. Avem nevoie de clinici și spitale bine dotate. Avem nevoie ca oamenii din sistemul de sănătate să învețe ce înseamnă compasiunea, pentru că până și cel mai curajos om de pe lume se va teme și va fi vulnerabil dacă suferă. Chiar și cel mai curajos om are nevoie să fie tratat cu blândețe, nu cu dispreț și aroganță, când simte că viața îi este în pericol. Și avem nevoie ca medicilor și asistentelor să li se ofere condițiile de muncă adecvate pentru a nu mai pleca să muncească în străinătate. Nu poți avea o echipă întreagă de oameni care să se ocupe de fiecare problemă a unui pacient, ca în acea clinică din Germania, dacă tu duci lipsă de personal.
Acestea sunt observațiile mele după ce am citit „Jurnalul lui 66” de Alexandra Furnea, o carte care te va cutremura până în adâncul ființei. Nu mă voi preface că am expertiza necesară pentru a explica eu toate măsurile care ar trebui luate pentru ca lucrurile să se schimbe, dar am simțit nevoia să spun ce idei mi-au trecut prin minte în timp ce citeam cartea.
Autoarea încheie romanul cu un capitol care prezintă o lume alternativă, în care un personaj se culcă în 2020 și se trezește în 2015. Citind acel capitol, realizezi cât de ușor ar fi putut fi prevenit totul (asta a fost și intenția scrierii lui, cel mai probabil). Pentru că ceea ce s-a întâmplat la Colectiv nu a fost un cutremur sau o erupție vulcanică, un eveniment natural care nu poate fi prevenit, ci rezultatul a 30 de ani de corupție și al neglijenței multor oameni care au mers pe principiul „lasă că merge și așa!”.
De la băile făcute pacienților treji, fără anestezie, la lipsa paturilor speciale pentru oamenii arși, la minciunile privind infecția cu bacterii, la lipsa de compasiune a medicilor și asistentelor, până la eternul „avem tot ce ne trebuie”, citești cartea aceasta și, uneori, furia și frustrarea te fac să-ți pulseze sângele în tâmple.
Și aș mai adăuga ceva aici, legat de minciunile spuse la acea vreme și de adevărata situație din spitalele românești. Pot să înțeleg logica criminală și monstruoasă a unor oameni care ar alege să sacrifice vieți omenești pentru a-și salva reputația — mă dezgustă, dar pot să o înțeleg. Dar trebuie să fii tâmpit de-a dreptul ca să nu îți dai seama că, având în vedere amplitudinea dezastrului, impactul mediatic și numărul mare de „martori”, este imposibil să mai ascunzi adevărul, să mușamalizezi totul, să te prefaci că 30 de ani de corupție nu au existat. Să abandonezi oameni, să le ucizi șansele de a fi salvați, pentru a ascunde adevărul încă câteva luni, mi se pare nu doar criminal, ci de-a dreptul aberant. Nu știu în câte țări, în afară de a noastră, mai este posibil ca cineva să meargă până în pânzele albe pentru a acoperi 30 de ani de corupție, doar pentru a-și salva reputația pentru maximum câteva luni. Pentru că, dacă nu ești de-a dreptul idiot, trebuie să îți dai seama că adevărul o să iasă la suprafață.
Și asta s-a întâmplat: după Colectiv s-au aflat multe, despre neregulile din spitale, despre lipsa de pregătire în situații de urgență, despre lipsa de compasiune, despre modul în care se dădeau aprobările la noi în țară, despre corupție în general. Prin urmare, acela ar fi trebuit să fie momentul în care oamenii aflați în funcții de conducere (în spitale sau în administrația țării) ar fi trebuit să facă tot ce le stă în putință pentru a reduce amplitudinea dezastrului. Acela ar fi trebuit să fie momentul zero al reconstrucției sistemului de sănătate. Din păcate, nu a fost.
Este ușor de zis „au trecut 10 ani și nu s-a schimbat nimic”. Asta fac toți influencerii (și chiar și oamenii obișnuiți) pe internet. În fiecare an, pe 30 octombrie, intră la un videoclip legat de Colectiv (o melodie, o știre etc.) sau fac o postare și spun clasicul: „au trecut x ani și nu s-a schimbat nimic”.
Cred că ar cam fi cazul să discutăm și, concret, despre ce ar trebui să se schimbe. Să ne plângem puțin de milă, mai mult pentru atenție, și să ne batem pe spate unii pe alții că „ne pasă”, nu este cu nimic productiv. Sunt de acord că tragedia nu trebuie uitată și că victimele sale nu trebuie uitate nici ele. Dar ce trebuie schimbat?
În ceea ce privește aprobările pentru construcții și jocuri de artificii în interior, lucrurile chiar par că s-au schimbat. Din păcate, a fost nevoie de o tragedie, dar impresia mea generală este că tot ce ține de măsuri de siguranță este luat mult mai în serios acum. Ce ne lipsește în continuare cu adevărat? Încă nu avem o clinică de recuperare ca cea în care a fost autoarea în Germania. Avem nevoie de clinici și spitale bine dotate. Avem nevoie ca oamenii din sistemul de sănătate să învețe ce înseamnă compasiunea, pentru că până și cel mai curajos om de pe lume se va teme și va fi vulnerabil dacă suferă. Chiar și cel mai curajos om are nevoie să fie tratat cu blândețe, nu cu dispreț și aroganță, când simte că viața îi este în pericol. Și avem nevoie ca medicilor și asistentelor să li se ofere condițiile de muncă adecvate pentru a nu mai pleca să muncească în străinătate. Nu poți avea o echipă întreagă de oameni care să se ocupe de fiecare problemă a unui pacient, ca în acea clinică din Germania, dacă tu duci lipsă de personal.
Acestea sunt observațiile mele după ce am citit „Jurnalul lui 66” de Alexandra Furnea, o carte care te va cutremura până în adâncul ființei. Nu mă voi preface că am expertiza necesară pentru a explica eu toate măsurile care ar trebui luate pentru ca lucrurile să se schimbe, dar am simțit nevoia să spun ce idei mi-au trecut prin minte în timp ce citeam cartea.
Autoarea încheie romanul cu un capitol care prezintă o lume alternativă, în care un personaj se culcă în 2020 și se trezește în 2015. Citind acel capitol, realizezi cât de ușor ar fi putut fi prevenit totul (asta a fost și intenția scrierii lui, cel mai probabil). Pentru că ceea ce s-a întâmplat la Colectiv nu a fost un cutremur sau o erupție vulcanică, un eveniment natural care nu poate fi prevenit, ci rezultatul a 30 de ani de corupție și al neglijenței multor oameni care au mers pe principiul „lasă că merge și așa!”.
May 9, 2024
Cea mai copleșitoare și grea (emoțional) lectură de anul acesta. Am plâns, am citit, iar am plâns. Unele fragmente din carte sunt extrem de greu de citit, cu noduri în gât. Câtă durere și nedreptate a îndurat Alexandra, cât și toate victimele incendiului de la Colectiv, doar pentru că unora nu le pasă de siguranța altora și nu respectă normele de rigoare.
Cât de putred și abject este sistemul de sănătate românesc, doamne ferește. Câte ilegalitățile și nedreptăți se trec cu vederea, înfiorător. Unii lucrători medicali se obișnuiesc cu toate neregulile din sistem încât ajung să creadă că asta e o normalitate.
E o carte care se citește greu pentru că Alexandra reușește să descrie cu lux de amănunte și cu o acuratețe neîndoielnică tot ce i s-a întâmplat.
Câtă putere zace în tine, Alex, nu trebuia să ți se întâmple toate câte s-au întâmplat ca să afli despre despre magnitudinea ei ♥️
Cât de putred și abject este sistemul de sănătate românesc, doamne ferește. Câte ilegalitățile și nedreptăți se trec cu vederea, înfiorător. Unii lucrători medicali se obișnuiesc cu toate neregulile din sistem încât ajung să creadă că asta e o normalitate.
E o carte care se citește greu pentru că Alexandra reușește să descrie cu lux de amănunte și cu o acuratețe neîndoielnică tot ce i s-a întâmplat.
Câtă putere zace în tine, Alex, nu trebuia să ți se întâmple toate câte s-au întâmplat ca să afli despre despre magnitudinea ei ♥️
October 26, 2022
Not all heroes wear capes, some of them have burn marks.
We will never, ever, ever forget! Keep fighting, Ale!
We will never, ever, ever forget! Keep fighting, Ale!
Displaying 1 - 30 of 251 reviews