The Tyranny of Talent: How it compels and limits athletic achievement… and why you should ignore it

by Joseph Baker

Are our destinies controlled by unseen factors, exerting powerful influences on how we experience the world? Beliefs about 'talent' affect how we respond to challenges, the way we think about our goals and accomplishments, and how we interact with people. This book investigates the concept of ‘talent’ in the domain that has arguably focused on it most – sport.

For the past two decades, Joe Baker and his colleagues have studied this concept and its value in sport and non-sport settings. For many coaches, parents, and athletes, misunderstandings about ‘talent’ continue to constrain how they think about their long-term development and achievement. This book explores the elements that affect people's likelihood of success, starting with a thorough discussion of what 'talent' is, why both nature and nurture are critical factors, and why this distinction no longer matters. Regrettably, tyrannical views of talent, held by many sport stakeholders, limit how sports are designed, discussed, and delivered, often undermining the very elements needed for long-term success. It is time for a 21st century approach to sporting talent.

240 pages, Kindle Edition

Published October 12, 2022

Reviews

[Vincze Andrada · Rating 5 out of 5]

În ultimii 10 ani am auzit de nenumărate ori că “un copil e talentat”. Așa că am tot citit și ascultat, gândit și reflectat la ce înseamnă talent de fapt. Și mai ales, m-am preocupat să văd dacă această etichetă (de a fi sau a nu fi talentat) ajută copilul în cauză, antrenorii, părinții sau pe oricine altcineva. Cui servește această etichetă? Când un copil e ales într-o echipă „mai bună” (uneori la o categorie de vârstă superioară sau uneori la echipa națională) sau când i se spune că are „potențial”, încep să se pună în mișcare niște rotițe care pot schimba tot parcursul lui. Îi crește încrederea, primește mai multă atenție, e dus la competiții mai bune, se antrenează cu sportivi mai buni și ca în pilda lui Matei “căci oricui are, i se va da mai mult și va avea din abundență, dar de la cel ce n-are se va lua chiar și ce are”.
Însă studiile ne spun că aceeași etichetă, de a fi talentat, reduce motivația și reziliența sportivului, doi factori critici pentru performanța (și aș adăuga și bunăstarea sportivului) pe termen lung. Astfel, eticheta “ești talentat” nu doar că îi afectează pe cei care nu o primesc, dar îi afectează în aceeași măsură și pe cei care o primesc, subminând potențialul lor pe termen lung.
Ce facem însă cu toți ceilalți copii care nu sunt? Uneori, diferențele dintre cei care rămân în urmă (a se citi nu mai progresează sau abandonează sportul) și cei care merg mai departe nu au nicio legătură cu talentul real, însă parcursul acestor copii este extrem de diferit.
De multe ori ne uităm la cine e „bun” acum (azi) și credem că asta ne spune și cine va fi bun în viitor. Însă, așa cum am văzut de nenumărate ori, talentul, evoluția, capacitatea de a progresa nu sunt ceva fix. Și acel criteriu care “ia ochii” părinților, antrenorilor, investitorilor, și anume, performanța timpurie sau performanța la nivel de copii, nu e un indicator al performanței viitoare sau performanța la seniori (în funcție de sportul investigat procentele pot varia între 0,01% și 3% ajung să fie performer la nivel de seniorat). Putem să alegem să ne uităm la câțiva “supraviețuitori” ai sistemului, care au fost buni de la nivel de juniori și au ajuns să fie buni și la nivel de seniori, dar ne facem un deserviciu major ignorând cohorte întregi de sportivi rămași în urmă.
Înțeleg și raționamentul “dacă încep de mic să mă antrenez, acumulez mai multe ore de antrenament” deci automat îmi cresc șansele de a ajunge un expert mai devreme. Chiar și practica deliberată – oricât de valoroasă ar fi – nu e magică. Doar a repeta și a te antrena nu înseamnă progres. Contează cum repeți, cât de motivat ești și ce feedback primești. Un indicator care este însă asociat cu o curbă de învățare și progres rapidă sunt indicatorii de performanță. Mai precis, anumiți indicatori obiectivi, preciși care să îmi spună că azi am făcut mai bine sau mai puțin bine ca ieri.
De câte ori am reușit să execut o lovitură? De câte ori am reușit să o execut cu un anumit nivel de precizie? De câte ori am reușit cu un anumit nivel de forță? Atunci când acești factori sunt măsurabili, vizibili, ei devin extrem o motivație puternică pentru progresul sportiv. Însă pentru ca acești indicatori să fie puși în practică, avem nevoie de antrenori extrem de competenți, dedicați și care înțeleg că dincolo de numărul de ore de antrenament, contează cum sunt acumulate acele ore. Și dacă tot i-am menționat pe antrenori, știm cât de bune sunt predicțiile antrenorilor pentru cine va avea succes? Studiile ne spun că nu foarte bune. Și aș completa, spunând că asta nici măcar nu e o problemă atât de mare. Paradoxal, incertitudinea – faptul că nu știm cu exactitate cine va reuși – e poate chiar un motor pentru angajament și efort din partea copiilor. Dacă sistemul de predicție ar deveni prea exact, am risca să tăiem din rădăcină motivația celor care pot deveni sportivi valoroși, dar nu au reușit încă să o demonstreze.

Dezvoltarea sportivă (implicit și a talentului) nu se face după un model unic și liniar. E un proces viu, care cere flexibilitate și adaptare în care trebuie să integrăm în permanență date pentru predicții acurate.
Sportul are o forță socială remarcabilă: unește comunități, creează modele și poate inspira generații întregi. Dar în același timp, poate distruge vieți, poate lăsa familii în ruină și poate întări stereotipuri culturale și etnice problematice. Făcut greșit, sportul devine un loc al agresivității, în care sunt recompensate comportamente care, în alte contexte, ar atrage condamnări penale (de ex. pentru agresiune fizică, hărțuire, discriminare). Există o parte întunecată a sportului care trebuie inclusă în conversația despre dacă și cum vrem să-l promovăm pentru copiii noștri.
Ca să putem integra rezultatele cercetărilor în practicile noastre, e relevant să încercăm în procesul (inevitabil) al selecțiilor prin care trecem, să ne punem următoarele întrebări:
•⁠ ⁠Ce contează, cu adevărat, la vârsta asta (copilărie, adolescență, adult tânăr)? (De exemplu: Contează la 10 ani numărul de execuții corecte? Sau contează mai mult faptul că a avut un număr de încercări mare și nu a abandonat exercițiul?)
•⁠ ⁠Cum sunt relaționați indicatorii pe care îi măsurăm azi cu performanța pe termen lung? (De exemplu: Contează că a dat două goluri într-un meci la 16 ani? Sau contează mai mult că același sportiv nu pune în practică instrucțiunile antrenorului?)
•⁠ ⁠Acești indicatori pe care îi măsurăm sunt antrenabili sau instabili de-a lungul perioadelor de dezvoltare? (De exemplu: Faptul că un copil de 14 ani este anxios, îi tremură vocea, nu gândește limpede înainte de un meci este un factor problematic? Se poate îmbunătăți acest aspect? Dacă factorul în cauză se poate modifica, înseamnă că nu este un factor suficient de puternic pentru a renunța la un copil)

Și astfel, ne vom regăsi mai mulți de partea bună a sportului.

[Tyler · Rating 5 out of 5]

Brilliant deep dive on the concept of talent and its complexities. Written by one of the (if not the) foremost experts on the topic.

[Mohamed Razali · Rating 4 out of 5]

The age old dichotomy/ debate between nature and nature, packaged in a newish box of research (inconclusive), sprinkled with glitter dust mentions of Babes, Tigers and Phelps. If you are familiar with the 10000 hours rule, or are working with youths in sports, this is a useful addition to your knowledge base. What I really liked about it - its proposition that a focus on teaching self-regulation to young athletes, and lowering the barriers to entry in sport as key solutions to balance this tyranny. The subtitle is misleading though - people may be tempted to interpret that they should ignore talent or that it exists. On the contrary, the book acknowledges that talent exists, but it is not a single or monolithic concept, even within a particular sport...