Ultimul an cu Ceaușescu

by Daniela Rațiu

În ultimul an al erei ceaușiste, românii așteptau „să se întâmple ceva”, în vreme ce Europa de Est era cutremurată de căderea Zidului Berlinului. Pe acest fundal, romanul urmărește viața unei familii care trăiește experiențele traumatizante ale totalitarismului, aflat la final.

„Daniela Rațiu ne invită într-o călătorie de vindecare, de asumare, fără ranchiună. Începe iarna și se termină iarna. Totul durează un an, dar la fel arătau aproape toți anii, toate viețile. Totul era o uniformă. Și-n uniforma asta are loc un spectacol al detaliilor. Peste ani, aș vrea să recitesc romanul și să mi se pară totul o distopie bine scrisă și atât.“ Carmen Lidia Vidu

Genres: Romanian Literature

288 pages, Paperback

Published August 22, 2022

Reviews

[Cosmin Leucuța · Rating 3 out of 5]

Ce face Daniela Rațiu aici e să încropească un fel de „Cum să trăiești în România anilor '80 Starter Pack”, care descrie cu acuratețe și foarte multă răbdare (revin asupra acestui cuvânt mai târziu) cam toate experiențele de care ar fi putut avea cineva parte pe vremea respectivă: statul la coadă ca sport național, frigul constant, foamea constantă, frica de a nu fi auzit în timp ce te plângeai de Ceaușescu și raportat Securității, avorturile ilegale, încercarea (uneori reușită) de trecerea a frontierei spre alte locuri mai bune, primirea de pachete de la cei scăpați pe afară, privirea cu jind la vecini care au obținut vize de plecare și se pregătesc să plece în Occident, cu promisiunea că vor trimite pachete înapoi, rudele care se ajută între ele, aliate împotriva sistemului, frustrarea și furia împotriva sistemului arogant și dezumaniza(n)t, colegi de clasă care au părinți ce lucrează pentru Securitate și diferențele materiale foarte evidente dintre ei și tine etc.

Mi-au plăcut foarte mult motivul tabloului lui Ceaușescu mereu strâmb, sau căzând tot mai des de pe cuiele pe care era atârnat, și întrebarea pe care personajul principal și-o pune în legătură cu orice personaj nou întâlnește: „oare (cutare) ascultă Radio Europa Liberă?”. Aceste două chestiuni sunt ca niște refrene subversive ce prefigurează unirea secretă și lentă, dar sigură, a oamenilor împotriva sistemului opresiv, totul culminând cu revoluția decembristă.

Perspectiva pare să fie a unei fetițe preadolescente, dar vocea nu e foarte bine mascată, limbajul și modul în care problematizează sunt incongruente cu vârsta, și te prinzi urgent că în spatele ei se află o femeie matură, iar asta rupe o parte din vrajă. Fetița, ca personaj, nu are aproape nicio preocupare copilărească, e absolut obsedată doar de lucruri mature, ceea ce, OK, se poate întâmpla când trăiești în condiții abrutizante, singur, fără iubire, etc, dar aici nu e cazul. Mi-e greu să cred că un copil adolescent, chiar așteptând la cozi interminabile și făcându-și griji pentru cutremurul social care urmează, nu se gândește la jocuri, prieteni, teme etc. Cred că ar fi fost mult mai interesant să vedem cum se împletesc preocupările ei de copil cu realitățile din jur, contrastele dintre ceea ce ar fi vrut și ceea ce ar fi primit (există o scenă de genul acesta, una singură, dar e destul de elementară și oricum insuficientă), dar poate intenția autoarei a fost să ne arate tocmai cum poate fi răpită o copilărie, strivită sub asemenea griji adulte. Poate.

Stilul de scriere e un alt subiect interesant. Prima sută de pagini e compusă din fraze pe care nu le pot numi altfel decât epileptice: media cuvintelor pe frază nu trece de 5 în zona asta a cărții. Subiect adjectiv predicat complement. Atât. Și uneori nici măcar atât. Deși e cam la fel de plăcut ca a sta pe scaunul pasagerului cu un șofer care frânează din 10 în 10 secunde, stilul creează un fel de stare de anxietate cu privire la ce se povestește, și te ține pe muchie destul de eficient. După jumătatea cărții însă, stilul se îmbunătățește și devine mult mai fluid. Repetițiile abundă.

Din punct de vedere narativ, nu se petrece mare lucru, până spre final. Nu există un fir epic, niciun story-arc, personajele nu evoluează în niciun fel, scenele sunt vignete care descriu aspectele vieții unei familii din perioada respectivă. Avem vreo 6 (!) scene de stat la coadă, urmate de câte o cină copioasă, avem o scenă cu un avort, o tăiere de porc, muncă patriotică, o scenă cu judecata și condamnarea unchiului prins că încercase să treacă granița fraudulos, vizita la pușcărie, zilele Revoluției de la Timișoara etc, pe care nu le leagă decât constanța personajelor. Repetițiile... continuă.

Motivul principal pentru care cartea pierde puncte sunt personajele.
Daniela Rațiu reușește, prin repetiție, să îți inducă senzația de foame și de frig în care trăiesc personajele, dar pur și simplu nu e de ajuns, dacă nu-ți pasă de personaje însele.
Și ce se întâmplă cu aceste personaje este ceva foarte interesant, ceva ce n-am observat decât trecând de prima sută de pagini, și anume faptul că lipsesc cu precădere, sau, mai degrabă, sunt identice și definite exclusiv prin mantra mi-e frig, mi-e foame, mi-e frică. Ziceam mai sus că autoarea dă dovadă de multă răbdare în creionarea experiențelor, iar prin răbdare vreau să zic că își creează o listă de fraze esențiale, și personajele ei sunt cele care repetă pentru ea aceste fraze la nesfârșit (repetitivitatea e piatra de temelie a acestei cărți, nu pot sublinia asta îndeajuns, și pare că vrea să țină locul tuturor celorlalte elemente care lipsesc), iar chestia asta te fraierește, măcar pentru o vreme, să crezi că personajele există cu adevărat și sunt tridimensionale.
Dar nu-i. Deloc. Așa.
Îmi plac (cui nu?) personajele bine creionate, uneori un asemenea personaj poate chiar să salveze o poveste slabă, dar în cartea de față, ele nu există. Avem fetița-personaj principal, care are o soră, un frate, un tată, o mamă, vreo două mătuși și doi unchi, există vecini, profesori, colegi de școală, colegi de stat la coadă, tot felul de oameni pe care fetița îi întâlnește, dar toți sunt doar... acolo. În afară de mi-e frig, mi-e foame, mi-e frică și „Oare (cutare) ascultă Radio Europa Liberă?” (sau vreo variațiune a acestora), niciunul dintre ei nu dă semne că ar mai face sau s-ar mai gândi la altceva. Membrii familiei nu prea interacționează între ei dincolo de scenele lungi, multe și tăcute în care sunt descrise clinic gătitul și mâncatul, sau cautatul postului Europa Liberă la radio, frații nu ne arată că se iubesc sau se urăsc, cu prea puține excepții, nu-i prea vedem ajutându-se unul pe altul, luându-se în brațe când le e frig, sărindu-și în apărare, șoptindu-și chestii, îmbărbătându-se când lucrurile merg mai prost decât de obicei, având secrete față de adulți, nutrind altceva decât blugi și Coca-Cola, nu vedem mici manifestări de afecțiune sau de, nu știu, dispreț, răutate, invidie etc, orice să ne dea de înțeles că aceștia sunt COPII în carne și oase, iar copiii sunt destul de volatili, și lucrurile astea ar trebui să iasă foarte repede la suprafață. Părinții nu se ceartă între ei, nu se răzvrătesc, nu își varsă amarul și frustările pe cei din jur, nu îi învață nimic pe cei mici, nu greșesc cu nimic, n-au slăbiciuni, discuțiile sunt și ele repetitive și nu fac altceva decât să repete ce a fost narat înaintea lor, toți sunt niște adevărate bastioane ale disciplinei și autocontrolului... Nu țin minte să fi văzut vreodată un set de personaje atât de uniforme cum e familia din cartea asta.
Nu avem acces la gândurilor lor interioare, și mai ales se observă că nu au agenție, nu actionează după o voință proprie, ci doar reacționează la ce se petrece în jur. E destul de fascinant să vezi așa o panoplie de personaje și după 300 de pagini să ajungi să constați că, de fapt, nu știi absolut NIMIC despre niciunul dintre ei, și prin urmare, e greu să îți și pese de destinul lor, dincolo de faptul generalisim că fac parte dintr-o nație care reușește în final să arunce cât colo jugul comunist. Personajele secundare au parte de mai multă caracterizare, dar e din cauză că multe dintre ele sunt extensii ale sistemului detestat, și prin urmare toate sunt trecute prin tușe satirice groase.

M-am lungit destul de mult, așa că închei spunând asta: „Ultimul an cu Ceaușescu” e o carte-documentar care bifează tot ce e de bifat la capitolul „trai în comunism în România anilor '80”, e competent scrisă, are meritul ei în anumite zone și dacă ar fi fost publicată acum 30 de ani ar fi fost impresionantă, dar nu prea are umor, geme de toate clișeele speciei fără să adauge ceva nou, și mi se pare prea detașată de factorul uman pe care vrea să îl evidențieze.
Îmi place, dar nu mă mișcă.

[Emma Ioana · Rating 5 out of 5]

Foarte bine scris, cu emoție. Un talent incredibil de a evoca imagini vii. Cu adevărat cinematografic.

Recomand citirea atunci când simți că o duci rău sau ai probleme sau te simți ghinionist. Cand suferi. Pun într-o perspectivă mai largă lucrurile.

Ajuta la dezvoltarea empatiei fata de generațiile trecute. Acum înțeleg mai multe lucruri despre comportamentele lor, pentru mine enervante.

[Alexandra Ruscanu · Rating 3 out of 5]

“Ultimul an cu Ceaușescu rămâne, însă, un roman visceral și puternic din punct de vedere emoțional, datorită tehnicii detaliului pe care autoarea o stăpânește și o manevrează cu ușurință. Autoarea reconfigurează un univers captivant și emoționant, ce ne devoalează fricile și lipsurile vieții în perioada lui Ceaușescu, reliefând străduința oamenilor de a depăși o nouă zi și, implicit, felul în care comunismul românesc a afectat comportamente și mentalități.”

https://fictiunea.ro/2022/139/art4/

[Natalia Pana · Rating 3 out of 5]

"Ultimul an cu Ceaușescu", o carte plină de sensibilitate și speranță, departe de ceea ce am crezut că voi găsi în momentul în care am ales-o de pe raft.
" Coada", personaj aparte, te tulbură, te mângăie, te încălzește, te face să tremuri de frig și frică, dar îți dă și speranța că  "Ceva o să se întâmple și la noi. O să gvedeți!", pentru că " noi știm să înaintăm prin întuneric. Noi știm să stăm în întuneric. Noi știm să așteptăm lumina."
Coada.
Coada se mișcă. Coada a prins viață. Coada se bucură. Plescăie. Uită. Respiră ușurată. Se agită. Nu mai are răbdare.
Se unduiește. Oftează. E dezamăgită.
"Coada discută, pune la cale, află infomații."
Coada e nervoasă. E înfofolită. O coadă cu umbrele.
" Cele mai serioase cozi sunt cele la carne, lapte, ouă, portocale și banane. Sunt cozile la care te lași călcat pe picioare, cozile oamenilor furioși. Coada asta e una liniștită, se tace."
Cozile groazei.

[Gritcan Elena · Rating 3 out of 5]

Aerul rece se încolăcește pe mâini, pe față, am nasul rece. Părul a căzut de pe urechi, simt aerul cum se unduiește rece, urechile îmi sunt reci. Mi-am pregătit de aseară hainele și le-am pus la capul patului, sub plapumă. Să fie calde. Îmi fac curaj să ies de sub dună. O aud pe mama din bucătărie: "Haideți, am făcut ceai!" Nu am nicio strategie pentru a scăpa de statul la coadă. Nu pot fi evitate. E imposibil. Doar în mintea mea îmi imaginez cum aș putea să scap sau ce să le spun părinților. Că sunt răcită. Nu sunt. Că mă doare capul. Nu mă doare. Că aș vrea să dorm. Și ei vor. (Daniela Raţiu, ultimul an cu Ceaușescu)

[Roxana Blu · Rating 5 out of 5]

O radiografie bine realizata a vietii in comunism! Detalii, descrieri exacte; parca ne aflam si noi in mijlocul familiei din carte; luam parte la evenimente, bem ceai de menta impreuna, ne punem intrebari... Mi-am revazut o buna parte din copilarie!