„Gene dominante e o carte despre lucrurile care se repetă dincolo de schimbarea vremurilor, a generațiilor. Și despre faptul că oamenii nu se schimbă, de fapt, așa de mult cum ne-am putea închipui. Ei moștenesc și transmit mai departe experiențe tulburi, comportamente, trăsături de familie, „gene dominante“. Nimeni nu e singur! Problemele personale sunt aceleași dintotdeauna, doar decorurile sunt altele. Lumina cade aici mai ales pe niște personaje feminine: fetițe devenite adolescente, tinere femei, una dintre ele mamă a celeilalte, bântuite de aceleași frici, de aceeași teamă difuză, de aceleași obsesii, secrete, vulnerabilități. Ștefania Mihalache ne propune o proză cu puternice accente lirice, în care semnificațiile adevărate ale vieții se arată pornind de oriunde, de la orice: de la niște rufe de spălat, de la un concert în care se repetă versul Push the sky away, de la dorința de a gusta o caisă, de la un concediu la mare – secvențe-interfață pentru varii substraturi. O carte despre noi, oamenii obișnuiți, și, cum se știe, atât de complicați!“ — SIMONA POPESCU
„Când am început volumul, am intuit doar foarte vag întrebările care aveau să mă preocupe pe măsură ce se profilau personajele și întâmplările: Oare e adevărat că sensul unei existențe se desprinde mai bine dacă o privești de la coadă la cap, sau, mă rog, de la un moment t+1 la momentul t? Sau nici așa nu are cu adevărat vreo semnificație? Sau: Oare de câți factori aleatorii depinde conceperea unei ființe? Sau: Oare nu cumva aerul, atmosfera, întâmplările din preajma conceperii unei ființe o vor influența mai mult chiar decât moștenirea genelor? Și așa am ordonat povestirile, astfel încât cartea să se prezinte ca un coming of age in reverse.“
Volumul a fost scris cu sprijinul Burselor și rezidențelor de creație Cărturești, în parteneriat cu Pro Patrimonio și Asociația Maria.
A debutat editorial cu volumul Est-falia, la editura Paralela 45. Romanul a fost nominalizat la Marile Premii Prometheus, ediția a IV-a, categoria Opera Prima. A publicat proză și recenzii în revistele Pana mea, Vatra, Observator Cultural și Time Out. În 2010 a publicat romanul Poemele secretarei la editura Cartea Românească.
Nu știu de ce Ștefania Mihalache a considerat acest volum ca unul de „povestiri”, deși putea prea bine să-i spună „roman” sau „micro-roman”. Sigur, este o culegere de povestiri, dar povestirile ei au aceleași personaje și o curgere (aproape) firescă a evenimentelor din viața destul de obișnuită a acestora: aproape toate sunt femei/fete, aproape toate trăiesc întâmplări normale, dar pe care le privesc ca mici tragedii, toate au în comun viața unei familii care se deplasează din rural în urban, toate au în comun copilăria, adolescența și (im)probabila maturizare, cu câteva personaje definitorii, care sunt împrumutate din realismul generației mele. Totul sub o formulă naturală și captivantă și care atrage cititorul, deși viața descrisă nu are decât rareori înflorituri (suprarealiste).
O carte care se poate citi ca un ,,scurt tratat despre feminitate" realizat cu mijloace literare. O incursiune în universul profund al femeilor, atât cel exterior, fizic și lumesc, cât și cel intim, senzorial și sufletesc. Factorul masculin este prezent în diverse ipostaze de contact-confruntare, ceea ce îi conferă subtile accente feministe, în sensul pozitiv al termenului. Totuși, parcă paharul nu a fost umplut până la capăt. Nivelul înalt de așteptare creat de titlu și de exercițiul literar intuit de la primele două-trei povestiri nu a fost satisfăcut pe deplin de realizarea textuală finală.
Un volum de povestiri, toate despre Ileana și familia ei. O vedem la început pe Ileana cea matură și apoi ne e redată copilăria ei, unele întâmplări comice, altele mai serioase.
Am întâlnit mai multe femei din viața Ilenei, femei care i-au conturat viața și i-au dat o parte din ele. Mama ei Lidia, bunica doamna Craiu, de care mi-a plăcut enorm, și mătușa Nuca .
Sunt foarte frumos scrise povestirile, cu o notă de fantastic pe alocuri, precum niște vise. Preferata mea e "Pipote și căpșuni" pentru că m-a binedispus și m-am prăpădit de râs cu ideile doamnei Craiu bătrâne 🤭 Mi-a adus aminte de bunica mea și multele veri petrecute "la țară".
Am rămas impresionată la final și cu o poftă de a mai citi autori români contemporani.
Parfumul trebuie să fie parte din ființa florii, cum e sângele în oameni, el nu are cum să plutească pur și simplu la suprafață, probabil se smulge din floare, este împins în sus de undeva din adânc. De aia oamenii mari se dau cu parfum din sticlă, pentru că nu pot face efortul să-l producă singuri din corpul lor, își spune Ileana mirosind corola închisă a unei flori.
Prima carte citită în noul an și prima din noul Goodreads Reading Challenge :) O serie de 12 povestiri ce o au în centrul atenției pe Ileana, fiica Lidiei, nepoata doamnei Craiu celei bătrâne (bunica), dar și a mătușii Nuca (sau doamna Craiu cea tânără) și a unchiului Titi. De-a lungul acestor povestiri, o putem urmări pe Ileana în diverse episoade din copilărie, în adolescență și în prima tinerețe. De fiecare dată, întâmplările la care ia parte, aparent banale, sunt învăluite de magie, de fantastic, de supranatural, ba chiar și de poezie, ceea ce face ca aceasta să devină un personaj memorabil. Iar asta, de bună seamă, i se datorează autoarei. Recunosc, nu am mai citit decât câteva poezii răzlețe semnate de Ștefania Mihalache, care mi-au plăcut, desigur. Dar de acum, îmi iau angajamentul să mai citesc și alte cărți de-ale sale, fie de proză, fie de poezie.
O carte care am sperat și am vrut să-mi placă, dar nu m-a convins, nici prin conținut, nici prin scriitură. Cel puțin asta e experiența mea.
Este povestea a trei generații de femei - Ileana, cu mama ei, Lidia și bunica ei, doamna Craiu, surprinsă în mai multe povestiri din viața lor, care nu am înțeles de ce este o carte de povestiri scurte și nu un roman, din moment ce toate relatările au legătură între ele și sunt despre cele trei femei. Bărbații nu prea sunt conturați ca personaje. Există și ei pe acolo desigur, dar cititorul nu are ocazia să-i cunoască mai îndeaproape.
Titlul de referă la moștenirea transmisă din generație în generație, de la mamă la fiică, iar piersica de pe copertă se regăsește și în una dintre povestiri cu Ileana când era fetiță.
Deși avea potențial inițial, am simțit că volumul și-a pierdut din intensitate pe parcurs și nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele.
4 din 5 pentru că nu pot rezona atât cât mi-aș dori cu lumea satului, DAR o carte excelentă. Am regăsit aceeași căutare și simultană pierdere în interior, în creier care-mi place teribil și pe care Ștefania Mihalache reușește s-o pună în cuvinte minunat. E printre primele dăți când reușesc să mă apropii atât de mult de toate personajele și mi-ar plăcea să pot să analizez (în mai multe cuvinte) cum a reușit cartea asta să descrie tipologii feminine - aș putea vedea "romanul"(!) ăsta ca un punct de analiză pentru natura femeii/feminității. Extrem de interesant pentru tinere cititoare, cu siguranță cartea asta mi-ar fi deschis ochii la legătura pe care o am cu genele de la strămoașele mele dacă eram în liceu acum :)
Proaspăt stil sau o voce a ei + personaje rotund construite. Vreau să spun că nu am simțit curbarea tuturor cuvintelor și ideilor sub formule date de scriere creativă, chestia care mă enervează cel mai mult la mulți autori contemporani (nu doar români). Nu sună ultrașlefuit, nu se simte efortul de prelucrare a textului până îi moare tot spiritul. Povestirile Ștefaniei Mihalache - un roman à rebours - curg natural și acaparator.
Ce mi-a plăcut în mod deosebit la cartea Ștefaniei este modul în care evidențieză faptul că suntem întotdeauna influențați de un trecut pe care literalmente, nici măcar nu l-am trăit. Chiar dacă am prefera să credem că ne-am construit propria persoană după alegerile noastre, păstrând doar ceea ce ne-a plăcut cel mai mult, există aceste legături intergeneraționale care ne influențează mai mult decât ne-am putea aștepta. Există în trecutul familiilor noastre, alegeri pe care noi le-am moștenit și care au fixat anumite lucruri pe care nu le mai putem schimba. Păstrăm în noi aceste gene dominante, ca pe însemne ale unui întreg trecut.
Am ramas foarte confuza. 1 stea in minus pentru romengleza de la inceput care pe parcurs a disparut ceea ce m-a lasay in si mai multe semne de intrebare. 1 stea e pentru obsesia de a scrie dialogul ca si cum femeile in varsta de acum 30 de ani ar vorbi dar un dialog ce denota o exagerare cumplita 1 stea ca sincer nu inteleg genele care au foat subliniate de-a lungul povestii. Am ramas prea confuza fata de personaje.
3.5 N-am regasit elementele de transgenerational care m-au facut curioasa initial. Mi-a placut ideea de poveste in sens cronologic inversat, chiar si forma de scurte povesti de sine statatoare. O lectura aerata, proaspata, dar fara intelesurile profunde la care ma asteptam. Blazarea mea e probabil doar o chestiune de diferenta intre asteptari si realitate.
Ma întreb de unde vine fascinația scriitoarelor contemporane române pentru momentele triviale ale vieții de tranziție?
Nu de alta, dar pe mine mă transpun instant în clipe si locuri recognoscibile din copilărie. Și ador asta! E o combinație de viață casnică, între sat și oraș, in care spațiul e populat de niște femei universal valabile. Le recunosc pe bunica, pe mama sau pe vecine din detalii extrem de specifice și de necontestat. Și sigur autoarea nu a scris despre bunica sau mama mea. Dar a surprins atât de bine amprenta românească a feminității.
Tare mult mi-a plăcut infuzia de suprarealism din poveștile astea ce se vor legate, dar nu e musai să fie. ‘Hija de la luna’ poate rivaliza și chiar depăși orice nuvelă de-ale lui Eliade. Am simțit-o vie și va rămâne cu mine mereu imaginea ochilor verzi cu flăcări roșii.
Aș fi dat cinci stele cărții dacă primele două povești, setate în timpul prezent, ar fi fost mai credibile. Limbajul personajelor mi s-a părut forțat și nenatural. În rest, o delectare!
În textele din volumul „Gene dominante”, aflate sub semnătura Ștefaniei Mihalache, am descoperit multe substraturi. Ileana asistă într-o alternanță temporală, când mică, când mare, la manifestările figurilor materne din viața ei: Lidia, doamna Craiu cea bătrână, Nuca, ea însăși fiind expusă la diverse episoade care îi conturează personalitatea.
Stefania Mihalache ne plimbă abil dintr-un text într-altul, cu o sensibilitate aparte, oscilarea între prezent și trecut e, de fapt, un canal prin care avem prilejul să tragem propriile concluzii. Nimic nu e sugerat, istoriile se întrepătrund și curg într-un mod natural, scriitoarea nu emite nicio opinie, nu face decât să redea comportamente, experiențe, întâmplări și, mai ales, trăsături comune de familie, din cele mai fidele, cât să tragem noi propriile concluzii.
O carte care m-a convins în primul rând, prin galeria de personaje și prin schimbul de replici. Oamenii Stefaniei Mihalache se oglindesc clar în vorbele pe care le scot pe gură, în gesturi, chiar și subtile, în interacțiunile dintre ei. Am spus-o și în alte locuri, doamna Craiu cea bătrână este vie, am văzut-o mișcându-se sub ochii mei. Și am și-o poveste preferată: cea din vacanța de la mare. Foarte bine păstrat echilibrul dintre frustrarea adultului în comunism, tensiunile din familie și bucuria copilului de a vedea marea. Recomand.
O carte care deschide portile trecutului, a istoricului personal si a experientelor obisnuite din viata de zi cu zi. O radiografie de familie, in care gasim inocenta si universul imaginar al unui copil, drame si provocari ale vietii de cuplu/ familie, imposibilitatea unui refuz de casatorie (“vinul era bun”), viata in perioada comunista si nu in ultimul rand nostalgia unui timp trecut.