Ajunsă în pragul adolescenței, Donnatela își vede familia destrămându-se sub presiunea problemelor tipice pentru cartierele mărginașe ale orașelor românești din anii ‘90: șomaj, sărăcie, declasare, alcoolism. Salvarea ei din abjecția cotidianului stă în poezie, grație căreia trăiește scurte momente de evadare, când „se extrage din realitate”, înălțându-se deasupra ființelor și lucrurilor ce o înconjoară. În ziua în care mătușa sa și patroana familiei sale, Florentina, îi găsește „agenda muncitorească de scris poezii” și o ridiculizează, Donnatela își arde textele și devine o adolescentă rebelă care își va trăi, asemenea tuturor oamenilor, inițierea în viața pământească. Povestea ei seduce îndeosebi prin îmbinarea de candoare și brutalitate, de umor benign și ironie distrugătoare în zugrăvirea tribulațiilor eroinei ce-și caută propria cale în mijlocul unei lumi în derută.
O carte de o sinceritate emoțională rară (și duritate, de altfel, aproape în aceeași măsură), despre cum purtăm în noi familia și copilăria pentru totdeauna. Vocea adolescentei nefericite, provenind dintr-o familie disfuncțională este foarte convingătoare, atmosfera „de cartier” a triștilor ani de tranziție la fel, pentru mulți dintre noi aceeași, cu sărăcia, alcoolismul și violența de rigoare. Eu am citit-o și-am simțit-o ca pe o altă autoficțiune importantă a generației mele (alături de „Nu mai e nimeni acasă” a Sabinei Yamamoto) – mi-a atins niște zone sensibile bine ascunse, iar ultimele două pagini mi-au umezit literalmente ochii.
„În momentul acela, în mijlocul ceții, am fost convinsă că zburătăcirea sinelui nu e neapărat ceva care ține de vis, ci de stare și de capacitatea de-a înlătura deșeurile minții. Iar eu aveam o mizerie completă în cap, mă simțeam năclăită în mămăliga familială a alor mei atât de adânc, încât niciun elicopter nu ar fi putut să mă desprindă de ea.” (p. 226)
Una din cărțilea alea care m-au făcut să simt invidie în timp ce-o citeam. Beatris știe să scrie scene de-o brutalitate emoțională covârștitoare. Iar pe lângă asta mai are și foarte mult umor. Ce poți să-ți dorești mai mult? Mai zic că „Donnatela” are ceva și din Elena Ferrante, care-mi place enorm.
"Lumea se învârtea cu mine pe un carusel, de pe care tot picau lucruri și oameni."
În timp ce citeam ma gândeam cat se simte de puternic apăsarea propriei istorii. Cred ca BS ar fi dozat lucrurile un pic diferit dacă acest volum nu ar fi conținut asa de multă poveste personală. În rotirea caruselului, cred ca din rândurile cărții ar fi zburat un număr de scene legate de Florentina&Doru&Bondi, un trio de care m-am cam saturat sa citesc. Prozaicul este, pe alocuri, ca o mâzgă ce ți se lipește de tălpi. Începi sa-l simți enervant și te vrei extras din el, vrei sa-l scuturi, sa-l depășești. Temele lui Robi, rafturile din Flory, păcălelile înșirate lui Florinel sunt prea multe. Pe de alta parte, în exteriorul familiei e multa ceață, o lume indistinctă, aproape absentă. Casa/magazinul e un spațiu ca un șarpe constrictor în care Donnatela e forțată sa rămână, sa revină, un spațiu dominat de niște zei decrepiti, declasati, abuzatori, egoiști. Asta nu înseamnă că cercul strâmt în care suntem ținuți nu are puterea sa ilustreze cât de profundă a fost degringolada de dupa caderea comunismului, cat de mutilantă a fost perioada anilor 90 pentru toate segmentele de vârstă și cu predilecție pentru copii.
Familiile sunt pentru cei mici ca niște cuptoare încinse în care mințile lor vulnerabile sunt topite, modelate, vărsate în matrițe. Adulții își lasă amprentele în materia lor expusă. Sa vadă limpede ceea ce Ii s-a întâmplat in copilarie, este unul din lucrurile mari pe care un copil devenit adult, îl poate face. Poate e de la sine înțeles că procesarea propriului trecut, chiar intr-o forma de literatură, are limitele ei și poate că, in realitate, aceasta evaluare a daunelor este un proces fără sfârșit. Zic ca este meritul cel mai mare al cărții aceasta expunere la lumină, chiar și înainte de a veni iertarea, dacă ea mai este posibilă.
Procesarea literară a autofictiunilor mi se pare mereu dificilă. Eu, ca cititor, am o măsură. În mine vine omul care sunt și ii spune cititorului: da mai lasă, domne' toate fleacuri astea! Pentru că mă gândesc la omul real și totul se modifică. Schimbul de replici între mine și mine a fost continuu.
Pot sa afirm lejer că Beatris Serediuc are o proză fluida și elastică. Are ritm și o incredibilă naturalețe, o frază deloc crispată, împiedicată, are o limbă firească precum mersul pe jos. Manipulează întâmplările nude, ca pe niște animale libere, nedomesticite. Asta face romanul viu, sincer, nemilos. Mi-a lipsit puțin introspecția, întoarcerea către sine a Donnatelei, dar m-am gândit, la final, dacă asta n-ar fi furat romanului aceasta trăsătură frustă, francă, necompusă. Poate ca e mai valid așa, cu zonele lui bine luminate și altele opace, neclare, neexplorate. Cred ca trebuie luat ca un mare gest de curaj. Sigur este un roman care completează, pe lângă altele, zona gri a tranziției în care mulți ne-am pierdut visele, inocența, proiecția luminoasă despre lume, ne-am devoalat filmul în care imaginam o viață ce conținea varianta noastră ideală.
Chiar dacă nu e fără cusur, zic ca e o carte de citit dacă va interesează zona asta de postcomunism-copilarie în România.
Ca un fel de "Șuncă pe pâine" a lui Bukowski în varianta feminină românească, convingătoare și antrenantă, chiar dacă mi-am pierdut interesul în al treilea sfert al cărții - un final bun, totuși, care mai șterge din "păcatul" ăsta. Se citește ca o autoficțiune despre adolescență, cu situații în care se pot regăsi mulți dintre cei născuți în anii 80.
Un roman al adolescentei, cu actiunea plasata in anii 90 intr-un cartier din Timisoara care, pe masura ce citeam, mi se arata atat de familiar incat m-a speriat (anii 90 ai mei au avut loc intr-un oras mic din Dobrogea). Autoarea surprinde excelent zbaterile din perioada respectiva, saracia, prostia, lipsa viziunii, disperarea dupa acumulare, libertatea primita si debusolarea venita odata cu ea, lupta pentru supravietuire, ratarea data de consumul de alcool si mintile inguste. Totul trecut prin filtrul adolescentei Donnatela, o voce evocata de un autor matur, care stie sa intervina cand trebuie si sa pastreze echilibrul narativ. Este o poveste spusa de la firul ierbii, una a devenirii. Se trec in revista relatile familiale (o familie complet disfunctionala) sau personale, de prietenie, gasca sau iubire. Este acolo o atmosfera care te acapareaza si te tine conectat pe parcursul a peste 300 de pagini. Mi-a placut mult.
3,5* ... doar 3,5* pentru că mi-a plăcut mai mult Beatris Serediuc în Varza. Știu că nu ar trebui să fac comparație, dar nu m-am putut abține pentru că le-am citit un după cealaltă. Pe Donnatela am citit-o ceva mai greu, dar mi-a plăcut răbdarea cu care Beatris a prezentat fiecare mic detaliu din acea atmosferă de falsă libertate. Și eu, la fel ca și alți cititori, am asemănat-o, pe alocuri, cu Ferante. În Romania acelor ani, mai toate orașele țării aveau (și cred că încă mai au) astfel de cartiere al căror univers ar putea umple volume întregi, dar acesta este primul pe care-l citesc și la care acea comparație mi-a venit în minte. Romanul tratează un amestec destul de dur de contexte. Am mai întâlnit așa ceva și în alte romane scrise de autoare din România (Nu mai e nimeni acasă scrisă de Sabina Yamamoto). Este o combinație între trauma unei fete în perioada ei de tranziție adolescentină (cu toate tentațiile posibile - alcool, țigări, sex etc.) și profilul familiei ei disfuncționale care o tratează mai mult ca pe o povară, fără să o încurajeze sau să-i ia în considerare orice fel de pasiuni care ies din arealul lor limitat de înțelegere. Mi-ar plăcea să mai citesc ceva scris de Beatris Serediuc, dar aș vrea să fie în stilul plin de „lirism” în care a scris Varza.
Mi-a plăcut personajul Donnatelei la nebunie - chiar dacă reprezintă imaginea eșecului unei societăți de a-și proteja copiii și implicit viitorul. Ea nu a primit aproape nimic bun de la viață - poate doar puțină poezie și o putere fantastică de a privi în jur cu claritate (chiar dacă asta îi aduce durere).
Pentru că pun mult preț pe zonele sensibile pe care mi le atinge o carte, personajul Donnatelei m-a făcut să mă întreb cât este de adevărat că putem să ne depășim familia, având în vedere că ea este în noi. De cele mai multe ori vom gândi cu vocea mamei și ne vom reproșa lucruri cu tonul tatălui și nu va fi ușor să învățăm să ne vorbim altfel.
“Lumea noastră era o lume clădită pe reproș (…) Scuzele sincere nu existau atunci. Nu făceai nimic cu scuzele, ba din contră, erai văzut ca slab, cârpă, tăntălău, leșinată. Cu reproșurile însă se construiau, se întrețineau și se administrau lumi întregi.”
* Limbajul romanului este pe măsura întâmplărilor relatate, iar frumusețea lui nu vine din metafore sau imagini frumoase, ci mai degrabă din reușita cuvintelor de a cuprinde exact stările eroinei și urâtul realității.
Timisoara, inceputul anilor 90, un cartier muncitoresc, o comunitate defecta, Stana Izbasa, Caritas, marfa adusa de peste granita, Angelli Cherry, testoasele ninja, miros de ardei copti, Donnatela si familia careia trebuie sa-i supravietuiasca.
O carte bine scrisa, o poveste greu de dus si un personaj care mi-a placut teribil de mult.
O surpriză neașteptată, un roman excelent, greu și splendid, un portret al anilor de tranziție și al copilăriei într-o familie disfuncțională. Anii ‘90 surprinși prin prisma cartierului, a afacerilor ivite peste noapte. O construcție remarcabilă despre tot ce însemna greul pentru copiii și adolescenții acelor ani.