Poezia Olgăi Ștefan se aseamănă cu cele două faze ale mareelor: citind-o, ai prima dată senzația că forța ei discursivă te paralizează, inundând tot spațiul mental și emoțional prin flamboaianța imaginarului, prin rimele interioare sofisticate și prin rafale de referințe culturale sau inserții de critică socială. După care, așa cum refluxul dezvăluie tot felul de vietăți bizare, scoici și resturi de pe fundul mării, așa și versurile ei scot la iveală însăși natura oximoronică a realității imediate: esteticul coexistând cu inesteticul, adevărul cu minciuna, falsul și fariseismul cultural, binele cu răul, normalul cu anormalul. Nerămânând la periferia realului, ci mergând dincolo de documentarea observațională, "Resursa" deconstruiește și reconstruiește fiecare segment constitutiv al vieții, fiecare mare experiență fondatoare, vorbind despre dragoste, erotism, despre moarte sau despre devenirea literară printr-o abordare frontală, neconcesivă. Orice țintă și-ar fixa în bătaia obiectivului poetic, Olga Ștefan rămâne unul dintre cei mai autentici și originali poeți de după 2000. (Anastasia Gavrilovici)
„«Resursa» e o pledoarie pentru recunoașterea complexelor, pentru denunțarea minciunilor și a falselor enclave de «autenticitate morală», pentru critica acerbă a automatismelor existențiale și culturale și, cel mai mult, pentru revoltă. O biografie dezabuzată și feroce, «condamnată la clișeu», care are la bază, precum în final, extincția. Totul este cuantificat, ajustat și malițios observat; totul este o resursă inepuizabilă, regenerabilă prin autoconvingere masochistă și circularități defensive într-un roller coaster care te desfigurează, apoi te lasă exact așa. Totuși, «Resursa» este și un proiect de supraviețuire al scriitoarei, artistei, femeii, fetei, mamei, iubitei etc., care ascultă și nu tace, care observă monstruos de metaforic și de concret, trăindu-și existența printr-o luciditate viscerală, prin verva cuvintelor care niciodată nu evită, ci reclamă, prin reconstrucția unei realități de nișă, cu ecourile unui Cluj îmbâcsit, pe cale să se fărâmițeze, în care subiecții sunt niște infuzii inadecvate de stări scabroase, orgolii și ratări.” (Teona Farmatu)
Am vrut și ar fi trebuit să-mi placă volumul ăsta. It didn't happen. Greoaie și pe alocuri criptice, poemelor din Resursa le-a lipsit integritatea structurală; multe dintre ele nu par să aibă nici început, nici sfârșit, doar continuă același discurs nemulțumit de tot și toate și lipsit de o miză anume.
a doua jumătate mi-a plăcut cel mai mult, m-am simțit reprezentată și am reușit să dau de Olga pe care am căutat-o în prima jumătate. Volumul ăsta are o forță nebună - ca un val care te plesnește neașteptat în moalele capului. Mi-a plăcut mult.
Un volum fără cusur. Poezia Olgăi Ștefan(pentru mine) e întotdeauna cu salturi de la înălțime și aterizări periculoase, dar la capătul lor rămîi mereu întreg. ❤️
o bijuterie one of a kind. o plantă rară, variegată, cu foliaj dezarmant. o poezie ca o vrajă și-o lectură-n slow motion, de teamă să nu ies din spellul în care m-am aruncat. un limbaj ca o apă care te lovește până te spală, cartea asta rămâne cu tine ca un tatuaj.
Stăpânit cu măiestrie, discursul fragmentar, aparent dezlănțuit al Olgăi devine o armă încărcată cu denunțuri și autodenunțuri livrate pe un ton din care nu lipsește uneori grotescul acid. Adeseori, în timpul lecturii, am avut senzația unui car crash absurd, urmat de o descarcerare pe măsură. Apare în Resursa o întreagă recuzită specifică anilor 2000, cartele pre-pay, clădirile funcționărimii construite în acea perioadă, Nova Brazilia, Știi și câștigi etc. De asemenea, cred că la nimeni din literatura română contemporană, dezamăgirea nu îmbracă atâtea și atât de felurite forme de expresie.
Noul volum de poeme al Olgăi Ștefan, Resursa, pare să fie o continuare firească al celui anterior, Civilizații, atât din punct de vedere al esteticii abordate, cât și din acela al mesajului pe care aceasta îl are de transmis. Dacă în Civilizații poeta protestează fără rezerve împotriva mai multor mostre de încălcări flagrante și grosolane ale ideii de civilizație, într-o manieră frustă și un limbaj tăios de tip manifest, în Resursa ea își continuă efectiv revolta, adăugând pe listă noi capete de acuzare aduse societății.
,,într-un oras din fonduri si functii la care n-am avut niciodatã acces, identitatea ta e o caroserie furata din mers,
cum si adevarata culoare a parului meu, sub 15 ani de vopsea, a încetat sã fie adevărata,
in realitatea bifurcat, nu ne-am aprins (lumânări) si nu ne-am scris (poezii.)
COINCIDENTA E SINGURA MESERIE IN CARE NE MAI PUTEM INTALNI”
,,un ochi râde, dar ochiul care plânge l-am scos, te-am utat.
absenta ta m-a obligat la un inceput de exoschelet (...)”
,, că exist universuri lipsite de imaginatie, in care ne repetăm, dar, apropo de liberi arbitri si arbitri corupti, comisia pentru fair-play a determinat că lucrurile puteau sta si altel....”
Am simțit de prea multe ori ca poeziile nu reușeau sa își mențină coerența.
Dar mi-au plăcut mult mici fragmente din volum, pe care le-am izolat în mintea mea de poeziile întregi, ca:
"...ai ascultat poeme și Dream Number 9 și ti-ai tăiat bretonul ca pe un mănunchi de cabluri și vene în baie, cum e să fii premiu de consolare? l-ai consolat? Crăciun cu tsunami, schimba canalul, ai și uitat."
și muulte altele foarte frumoase, dar nu pot trece peste faptul că a fost o dezordine de care n-am prea putut sa ma bucur.
Mai trăiești? [...] în visul pe care ți-l aduc, purtam un tatuaj pe coapsă și nu-mi aminteam decât că te fascinase cândva, chiar dacă acum, în bucătăria acestei relații, sunt o farfurie nu foarte murdară într-un maldăr de vase de care nu-ți vine să te apuci. o surpriză plăcută
Manierisme [...] să fii gol e să mă primești numai pe mine într-un univers de yale vrigine,
fără să te privească în ochi, în oglinda de râu, în chiuveta crăpată,
literatura se-ncheie la șliț, se spală pe mâini și pleacă.
Am evitat multă vreme cartea de față, aveam un oarecare sentiment că va fi o lectură dificil de comentat și într-adevăr așa este. Resursa cred că este cartea mea favorită de poezie pe care am citit-o anul acesta. Un discurs poetic de o profunzime rară, un proiect care poate să reprezinte cu lejeritate întreaga operă a Olgăi Ștefan. Absolut impecabilă, viscerală și liniștitoare, pentru că vocea poetică este sinceră când critică societatea consumeristă, segregată și înnebunitoare în care trăim.
Cea mai frumoasă carte de poezie citită de mine de până acum. Olga Ștefan are felul ei captivant de a scrie șlefuit, reușind să abordeze cu lejeritate orice fel de subiect.
Rectific: Cum scria cineva aici, cartea nu e compactă. Nicio poezie nu respectă un subiect anume. Poemele se construiesc cu ajutorul bifurcării ideii principale. Ca cititor, simți cum trebuie să înoți printre sensuri și cuvinte ca să ajungi la ce te interesează, să te prinzi ce a vrut să spună autorul. Dacă nu cumva poeziile au fost scrise doar pentru acele pasaje frumoase din ele, acele figuri de stil cu sens.
Ce apreciez e că a publicat din nou și se ține de treabă. Oferă publicului din puținul pe care îl are, indiferent în ce mod alege să te surprindă scriind.
iată-mă: neumblată, singură-n lume ca într-un cimitir reformat. m-ai adus aici pentru liniște, dar și pentru că sunt vulnerabilă. discretă și intangibilă, o statuie dintr-un material ordinar expusă la intrarea într-un conac scăpătat de la țară.
o femeie la gâtul tău ca o gheară.
P.S.: Mulțumesc mult, Mihaela, pentru acest volum. Cu gânduri bune, ne auzim pe Yahoo Mail (chiar dacă nu e premium)!
“…am ieșit îngălată, neobservată, iar florile sub care scrisesem ceva destinat ochiului intens al unui poet. își purtau cu modestie culorile noi.poza asta în care fetele pure au devenit mame si fete bătrâne nu-i decât din excursia pe care am planificat-o, apoi am stricat-o
vorbindu-ți cu superioritate si dezvăluind lucruri care trebuiau să ți se pară rușinoase,