What do you think?
Rate this book
Omul recent
O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?“
„Omul recent este o meditație despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernității care nu se mulțumește nici cu proclamațiile suficiente ale postmodernității, nici cu regretele tradiționalismului – o interogație asupra modernității suscitată de presimțirea dureroasă că ori de câte ori ți se deschide în față un drum, altele ți se închid în spate ori în laterală. Când ne închinăm bigot la minunile modernității, cum ne îndeamnă zelatorii modernității și delatorii tradiției, în sufletele noastre se tânguiesc toate bogățiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat afară.
Răul modernității nu ține de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieților noastre. Ca și marxismul pentru „progresiști“, modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelnițătorii lor de azi condiția umană însăși. Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa.
Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiție însă: dacă vom avea inteligența să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor.
Să fim dar – nihil sine Deo!“
(Horia-Roman Patapievici)
„Omul recent este o meditație despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernității care nu se mulțumește nici cu proclamațiile suficiente ale postmodernității, nici cu regretele tradiționalismului – o interogație asupra modernității suscitată de presimțirea dureroasă că ori de câte ori ți se deschide în față un drum, altele ți se închid în spate ori în laterală. Când ne închinăm bigot la minunile modernității, cum ne îndeamnă zelatorii modernității și delatorii tradiției, în sufletele noastre se tânguiesc toate bogățiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat afară.
Răul modernității nu ține de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieților noastre. Ca și marxismul pentru „progresiști“, modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelnițătorii lor de azi condiția umană însăși. Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa.
Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiție însă: dacă vom avea inteligența să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor.
Să fim dar – nihil sine Deo!“
(Horia-Roman Patapievici)
507 pages
First published January 1, 2001
20 people are currently reading
285 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 13 of 13 reviews
August 30, 2024
Excelentă această carte! Omul recent este o pledoarie pentru redescoperirea rădăcinilor religioase ale prezenței omului în lume și o tentativă de a regândi omul modern din perspectiva unității sale premoderne. Autorul prezintă problema timpului nostru, cu condiția sa de modern tulburat. Câteva dintre temele abordate în carte sunt: timpul, fluiditatea, modernitatea, postmodernitatea, corectitudinea politică, discernământul față de lucrurile pe care omul le pierde atunci când umanitatea progresează. Modernitatea a fost folosită pentru a ne convinge că Invizibilul nu există și că a fi cu adevărat modern înseamnă a fi doar vizibil, doar corp, doar materie. Nu modernitatea trebuie schimbată, ci ideea greșită că modernității trebuie să îi subordonăm totul. Critica pe care o face Horia-Roman Patapievici modernității se poate reduce la ,,nimic peste măsură”. Nici un lucru nu e bun peste măsura care îi e proprie. Critica sa apare din repulsia față de exces și se nutrește din convingerea elementară că nu există pe lumea aceasta nici un principiu care să poată fi extins la întreaga existență, decât dacă se întâmplă să fie deopotrivă transcendent, personal și creator. Concluzia criticii sale este că nu modernitatea este rea, rea este transformarea ei într-un orizont lipsit de alternativă al vieții. HRP vorbește de două soluții în cartea sa: una este discernământul, iar cealaltă este referința la Dumnezeu.
,,Modernitatea singură este deja excesul unei lipse - al lipsei celor nevăzute. Pentru a nu mai fi un exces, modernitatea ar trebui contrabalansată cu ceva, așa cum se întâmplă cu textele manuscriselor medievale, purtătoare ale unei imagini perfect ordonate a lumii, care, fără a-i șoca pe savanții călugări, erau ilustrate în chenarul paginii cu acele stranii și exuberante marginalia, purtătoarele unui comentariu al lumii pe dos. În Evul Mediu, oamenii mai aveau încă forța de a accepta și viața, și pe Dumnezeu așa cum sunt, potrivit unei bune separații a puterilor în cosmos- a Creatorului transcendent față de lume și a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanță proximă. Îți trebuie un formidabil instinct al adevărului pentru a îndrăzni să comentezi imaginea lumii de sus printr-o imagine a lumii pe dos! Omul ultimei tradiții premoderne îl mai avea.”
,,Alternativa la neghiobia modernităţii nu mai poate fi, de îndată ce deja am apucat să devenim moderni, decât bunătatea modernităţii. Iar bunătatea modernităţii ţine de încadrarea mijloacelor puse la dispoziţie de ea prin scopuri şi idealuri care o depăşesc şi care îi vin din vechimea noastră cea mai adâncă. Care sunt aceste idealuri? Sunt idealurile de totdeauna ale vieţii pure şi simple: curăţenia sufletului, arsura păcatului, setea de aequanimitas, discernămîntul binelui şi discriminarea răului, deosebirea ticăloşiei de nobleţe şi preţuirea fără invidie a lucrurilor înalte, speranţa în viaţa de după moarte, ierarhia stărilor, gândurilor şi emoţiilor, viaţa în acord cu prezenţa vie a lui Dumnezeu, simplitatea vieţuirii fireşti.”
,,Suprimând lumea de deasupra noastră, modernitatea ne-a lipsit de mediul natural de înrădăcinare al obligaţiilor, corelatul strict al drepturilor, şi ne-a lăsat la cheremul unei indefinite revendicări de drepturi, revendicare care a devenit nevroza modernităţii postmoderne. [...] Pe vremuri, omul ştia ce are de făcut şi mulţumirea sa venea din sentimentul că şi-a făcut datoria. Astăzi, el nu mai îndeplineşte deloc vechea datorie. Şi se întâmplă două lucruri: (a) la nivelul conştienţei (ideile), are impresia că s-a eliberat şi că abia acum viaţa sa e liberă şi fructuoasă; dar, într-un mod ciudat, această mulţumire e mai degrabă o exaltare maniaco-depresivă, nu un sentiment durabil; (b) la nivelul subconştienţei (instinctele), are sentimentul că nu-şi face datoria, ceea ce îi dă o profundă nemulţumire latentă, fără obiect şi difuză; în mod global, omul modern are entuziasme şi exaltări, articulate pe un fond mocnit de nemulţumire. El nu îşi face datoria faţă de instinctele sale încă creştine - aceasta este problema sa, iar modul în care încearcă să o rezolve nu face decât să o accentueze: cu cât mai mare este eliberarea sa de creştinism, cu atât îşi devalorizează mai mult datoria [...].”
,,Modernitatea singură este deja excesul unei lipse - al lipsei celor nevăzute. Pentru a nu mai fi un exces, modernitatea ar trebui contrabalansată cu ceva, așa cum se întâmplă cu textele manuscriselor medievale, purtătoare ale unei imagini perfect ordonate a lumii, care, fără a-i șoca pe savanții călugări, erau ilustrate în chenarul paginii cu acele stranii și exuberante marginalia, purtătoarele unui comentariu al lumii pe dos. În Evul Mediu, oamenii mai aveau încă forța de a accepta și viața, și pe Dumnezeu așa cum sunt, potrivit unei bune separații a puterilor în cosmos- a Creatorului transcendent față de lume și a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanță proximă. Îți trebuie un formidabil instinct al adevărului pentru a îndrăzni să comentezi imaginea lumii de sus printr-o imagine a lumii pe dos! Omul ultimei tradiții premoderne îl mai avea.”
,,Alternativa la neghiobia modernităţii nu mai poate fi, de îndată ce deja am apucat să devenim moderni, decât bunătatea modernităţii. Iar bunătatea modernităţii ţine de încadrarea mijloacelor puse la dispoziţie de ea prin scopuri şi idealuri care o depăşesc şi care îi vin din vechimea noastră cea mai adâncă. Care sunt aceste idealuri? Sunt idealurile de totdeauna ale vieţii pure şi simple: curăţenia sufletului, arsura păcatului, setea de aequanimitas, discernămîntul binelui şi discriminarea răului, deosebirea ticăloşiei de nobleţe şi preţuirea fără invidie a lucrurilor înalte, speranţa în viaţa de după moarte, ierarhia stărilor, gândurilor şi emoţiilor, viaţa în acord cu prezenţa vie a lui Dumnezeu, simplitatea vieţuirii fireşti.”
,,Suprimând lumea de deasupra noastră, modernitatea ne-a lipsit de mediul natural de înrădăcinare al obligaţiilor, corelatul strict al drepturilor, şi ne-a lăsat la cheremul unei indefinite revendicări de drepturi, revendicare care a devenit nevroza modernităţii postmoderne. [...] Pe vremuri, omul ştia ce are de făcut şi mulţumirea sa venea din sentimentul că şi-a făcut datoria. Astăzi, el nu mai îndeplineşte deloc vechea datorie. Şi se întâmplă două lucruri: (a) la nivelul conştienţei (ideile), are impresia că s-a eliberat şi că abia acum viaţa sa e liberă şi fructuoasă; dar, într-un mod ciudat, această mulţumire e mai degrabă o exaltare maniaco-depresivă, nu un sentiment durabil; (b) la nivelul subconştienţei (instinctele), are sentimentul că nu-şi face datoria, ceea ce îi dă o profundă nemulţumire latentă, fără obiect şi difuză; în mod global, omul modern are entuziasme şi exaltări, articulate pe un fond mocnit de nemulţumire. El nu îşi face datoria faţă de instinctele sale încă creştine - aceasta este problema sa, iar modul în care încearcă să o rezolve nu face decât să o accentueze: cu cât mai mare este eliberarea sa de creştinism, cu atât îşi devalorizează mai mult datoria [...].”
June 13, 2016
This text is a strange mix of idiocy: on one hand Patapievici is rehashing what his teachers have read from the manual, on the other he is trying real hard to have a personality of his own and hopefully some new ideas. Only his teachers were anything but original so the poor man is left turning in circles. He likes new ideas, which in the context of the Iron Guard and the Orthodox right go as recent as earlier Hayek, yet thinkers with all direct descendants and disciples dead for millennia are safer. He likes the idea of freedom, yet rigid, even somewhat putrid, scholasticism is all he knows. This way he can put Plato and Hayek on consecutive pages and never blink an eye.
The text is heavy, but I admire his effort to break with his teachers and make it less 'universal' in the sense that the ideas are less contorted. Maybe Patapievici is sincerely trying to express some ideas. Maybe he is just missing the point of all the great men before him: an opaque text make even an imbecile insightful.
Sadly, as with Noica's work, the text is born dead. Eurocentric, everything revolves around the white man (and never the woman). There is no open racism, but every page is about 'us, the white'. Misogyny is not obvious, there it is. I can't blame him: in a society where the woman is having a job, rising the children, keeps the house spotless, tries to be a whore in the bedroom and ends up a Cinderella with broken skin drinking Champagne at some Party (the only party!) party (let's call it a meeting) - Horia-Roman is what he was raised to be: a nobody floating on self-generated hot air.
I would have liked a real break up with the past. Something original on any part: structure, form, ideas. But there is none. Just a small step forward, one wasted generation making its incremental progress.
In the end only the dissonance is left. There is god. And god commands. But without a prophet who is able to understand what the capricious god wants? So people should unite along the moral lines left by long dead prophets awaiting the new one. Yet in every chapter there is talk about freedom and will. Freedom to fit a set pattern? That is no freedom. Will to obey and give away the will? A deeply troubled mind, thorn between the Iron Guard mysticism and the supposedly unlimited choice of 'the west'. Reading his later works, Patapievici made the safe choice: become one of those living dead sucking state grants, waiting for the prophet to come and raise the dead from their university desks.
The text is heavy, but I admire his effort to break with his teachers and make it less 'universal' in the sense that the ideas are less contorted. Maybe Patapievici is sincerely trying to express some ideas. Maybe he is just missing the point of all the great men before him: an opaque text make even an imbecile insightful.
Sadly, as with Noica's work, the text is born dead. Eurocentric, everything revolves around the white man (and never the woman). There is no open racism, but every page is about 'us, the white'. Misogyny is not obvious, there it is. I can't blame him: in a society where the woman is having a job, rising the children, keeps the house spotless, tries to be a whore in the bedroom and ends up a Cinderella with broken skin drinking Champagne at some Party (the only party!) party (let's call it a meeting) - Horia-Roman is what he was raised to be: a nobody floating on self-generated hot air.
I would have liked a real break up with the past. Something original on any part: structure, form, ideas. But there is none. Just a small step forward, one wasted generation making its incremental progress.
In the end only the dissonance is left. There is god. And god commands. But without a prophet who is able to understand what the capricious god wants? So people should unite along the moral lines left by long dead prophets awaiting the new one. Yet in every chapter there is talk about freedom and will. Freedom to fit a set pattern? That is no freedom. Will to obey and give away the will? A deeply troubled mind, thorn between the Iron Guard mysticism and the supposedly unlimited choice of 'the west'. Reading his later works, Patapievici made the safe choice: become one of those living dead sucking state grants, waiting for the prophet to come and raise the dead from their university desks.
January 14, 2022
Truly erudite book on how, from the "heights" of Greek thinking, Europe has slowly changed direction to develop what we now call the "modern" project - and how the problems of our "postmodern" times are actually the consequences of this very modernity.
Patapievici claims that we haven't actually find a way to exit modernism and that "postmodernism" is simply the shape of modernism after a century of intense modernization - which is an understandable way to put it. The more than questionable part is when Patapievici claims that the only way to get rid of the modernist nihilism is . That is such an obviously ridiculous idea that no wonder it would have been easily rejected in some Western European country (mind you, the "right-wing" thinkers of the Humanitas publishing house have quasi-monopoly over the younger intellectuals of the still underdeveloped "new left"). The pace of modernism can't really be slowed down anymore, but that vague possibility at least renders Patapievici in line with the more lucid Italian thinker Vattimo.
However, "The Recent Man" remains one of the few Romanian books of history of thinking (and not only) that are actually ambitious and relatively well-written, in spite of the parts that you may fully accept without question or reject just as easily (simply due to his ideology). Nevertheless, you might want to go through the bibliography - a lot of food for thought...
Patapievici claims that we haven't actually find a way to exit modernism and that "postmodernism" is simply the shape of modernism after a century of intense modernization - which is an understandable way to put it. The more than questionable part is when Patapievici claims that the only way to get rid of the modernist nihilism is . That is such an obviously ridiculous idea that no wonder it would have been easily rejected in some Western European country (mind you, the "right-wing" thinkers of the Humanitas publishing house have quasi-monopoly over the younger intellectuals of the still underdeveloped "new left"). The pace of modernism can't really be slowed down anymore, but that vague possibility at least renders Patapievici in line with the more lucid Italian thinker Vattimo.
However, "The Recent Man" remains one of the few Romanian books of history of thinking (and not only) that are actually ambitious and relatively well-written, in spite of the parts that you may fully accept without question or reject just as easily (simply due to his ideology). Nevertheless, you might want to go through the bibliography - a lot of food for thought...
January 3, 2023
Din programa pentru emexamenele din sesiune am ajuns să iubesc mai mult alți autori decât pe Patapievici. Este foarte interesant, însă destul de greu de citit.
January 24, 2010
This is not a novel. It is a phylosophical work on modern and recent times, explaining the evolution that led to current man and society. Basically the message is pretty simple: the modern and post-modern societies are based on the negation of God from all aspects of life. While in modernism God still had a place in the personal life of each individual, post-modernism expelles It even from there. And more even, the recent man lost his values. Basically lost intrinsec values from recognizing a superior authority and also lost the link to his ancestors, what it is called tradition. This are the causes of contemporary society. A society that lost its values and coordinates, where everything is regarded as an artificial construct.
After reading this interesting book I can now understand better contemporary society and man of our times. I can also understand my frustration sometimes when comparing myself with some of the people I read about from previous centuries.
My copy of this book is in romanian.
After reading this interesting book I can now understand better contemporary society and man of our times. I can also understand my frustration sometimes when comparing myself with some of the people I read about from previous centuries.
My copy of this book is in romanian.
June 18, 2021
foarte bună mai ales prima jumătate și sfârșitul, adică părțile despre creștinism și știință dar mare parte din a doua jumătate e cred o interpretare nu chiar exactă a postmodernității și o critică standard nu foarte filozofică împotriva "leftismului"
January 8, 2023
Această carte reflectă realitatea "omului recent", trăirea și concepția sa asupra lumii. Modernitatea reprezintă produsul întregilor schimbări, pe scară mondială. Omul recent sau omul modern devine acel personaj care se va adapta schimbărilor sau va rămâne ancorat în trecut și tradiție.
April 25, 2020
O apologie a trecutului din ipostaza unui apartinator al prezentului ce nu a avut niciodata un acces direct la acest trecut.
Argumente extrem de eseiste si oarecum greu accesibile si usor neconvingatoare, este mai degraba in perspectiva mea o lucrare de politologie decat de filosofie politica. O prezentare oarecum impresionanta a foarte multor argumente ale politologilor din trecut cu privire la organizarea societala, impartirea puterilor in stat, rolul traditiei si al religiei si asa mai departe. Nu am simtit ca toate aceste argumente se leaga pentru a crea un tot unitar, o idee fundamentala. Poate doar intoarecerea la traditie si la religie ca si dorinta suprema a autorului si oprobriu pentru tot ce inseamna nou si recent, considerat superficial si prost de autor. Nu am putut sa fiu de acord cu ideile despre feminism, idea de politically correctness ca fiind complet eronata, tirania minoritarii si asa mai departe.
Am apreciat munca depusa in colectarea atator idei din trecut, insa pentru mine cartea a lasat o impresie fragmentata. Intre 2 si 3 stele.
Argumente extrem de eseiste si oarecum greu accesibile si usor neconvingatoare, este mai degraba in perspectiva mea o lucrare de politologie decat de filosofie politica. O prezentare oarecum impresionanta a foarte multor argumente ale politologilor din trecut cu privire la organizarea societala, impartirea puterilor in stat, rolul traditiei si al religiei si asa mai departe. Nu am simtit ca toate aceste argumente se leaga pentru a crea un tot unitar, o idee fundamentala. Poate doar intoarecerea la traditie si la religie ca si dorinta suprema a autorului si oprobriu pentru tot ce inseamna nou si recent, considerat superficial si prost de autor. Nu am putut sa fiu de acord cu ideile despre feminism, idea de politically correctness ca fiind complet eronata, tirania minoritarii si asa mai departe.
Am apreciat munca depusa in colectarea atator idei din trecut, insa pentru mine cartea a lasat o impresie fragmentata. Intre 2 si 3 stele.
January 10, 2021
M-am întrebat adeseori, în ultima vreme, asupra diferențelor majore de mentalitate între oamenii pe care-i văd zi de zi în societate, dintre care fac parte, și între oamenii care erau odinioară. M-am întrebat, de pildă, de ce astăzi oamenii îl exclud pe Dumnezeu și tind să excludă religia tot mai mult și mai mult din societate. De unde acest spirit nihilsit care este la fel de frecvent printre tineri și adulți cum era credința printre (stră)bunicii noștri? Apoi, de ce oamenii pun valoare pe lucrurile cele mai recente, cele mai noi, de ultimă generație, alegând un criteriu de ordonare a valorilor bazat pe temporalitate?
Într-o zi, am găsit câteva direcții de răspuns. Era un interviu minunat cu Horia-Roman Patapievici, autorul cărții Omul recent, luat de Mirela Nagâț, dacă îmi amintesc bine. Am încercat să-l găsesc pe Youtube și acum, dar cred că a fost șters. În orice caz, mi-a plăcut atât de mult răspunsul domnului Patapievici, un intelectual român cunoscut, la aceste întrebări, la problema omului (post)modern, încât m-am hotărât să-i citesc și cartea (pe baza căreia era luat și interviul, de fapt).
Așa cum mă așteptam, nu m-a dezamăgit. Am găsit în Omul recent, volum de eseuri publicat în 2001 la Humanitas, o carte provocatoare, plină de linii de gândire diferite din diverse domenii (filosofie, economie, istorie, fizică și alte științe exacte, religie, teologie etc.) unite într-o privire de ansamblu asupra ultimelor secole ale omenirii. O privire, îndrăznesc să spun, acidă. Căci pentru Patapievici modernitatea, la fel ca și postmodernitatea, sunt niște epoci urâte ale omenirii, traumatice chiar, așa cum le va descrie chiar el. De aceea, cartea sa constituie o critică a modernității, din perspectiva unei întrebări: ce se pierde atunci când ceva se câștigă?
Recenzie integrală aici: https://booknation.ro/recenzie-omul-r...
Într-o zi, am găsit câteva direcții de răspuns. Era un interviu minunat cu Horia-Roman Patapievici, autorul cărții Omul recent, luat de Mirela Nagâț, dacă îmi amintesc bine. Am încercat să-l găsesc pe Youtube și acum, dar cred că a fost șters. În orice caz, mi-a plăcut atât de mult răspunsul domnului Patapievici, un intelectual român cunoscut, la aceste întrebări, la problema omului (post)modern, încât m-am hotărât să-i citesc și cartea (pe baza căreia era luat și interviul, de fapt).
Așa cum mă așteptam, nu m-a dezamăgit. Am găsit în Omul recent, volum de eseuri publicat în 2001 la Humanitas, o carte provocatoare, plină de linii de gândire diferite din diverse domenii (filosofie, economie, istorie, fizică și alte științe exacte, religie, teologie etc.) unite într-o privire de ansamblu asupra ultimelor secole ale omenirii. O privire, îndrăznesc să spun, acidă. Căci pentru Patapievici modernitatea, la fel ca și postmodernitatea, sunt niște epoci urâte ale omenirii, traumatice chiar, așa cum le va descrie chiar el. De aceea, cartea sa constituie o critică a modernității, din perspectiva unei întrebări: ce se pierde atunci când ceva se câștigă?
Recenzie integrală aici: https://booknation.ro/recenzie-omul-r...
May 13, 2022
H R Patapievici's book is a brilliant analysis of the 'malaise du societe' in the West, he is the equivalent of Jordan Peterson for Eastern Europe. It is highly necessary to bring to light to East Europeans the traps of postmodern-nihilism, so the population can recognize the poisoned apple the EU offers and pushes aggressively in countries ravaged by socialism.
HRP did not recommend abuse against women (so common outside the Western world), or a traditional lifestyle common to pre-industrial era, as some commenters hurried to imply, he warns us about being wise and not throwing out the baby with the bathwater - literally. He brought into discussion Christina Hoff Sommers and Camille Paglia's writings (both feminists), who decry the hijack and misuse of noble feminist ideas, also the war on boys (well documented).
HRP also warns us about blatant anti-White writers and opinion makers who express views which parallel those of the fuhrer, with the difference that now Whites are the paria of society. All evil starts from evil ideas and it is of utmost importance to bring them to light and accountability. We cannot afford new genocides based on totalitarian ideologies.
Patapievici's book is a breath of fresh air in a world which heads towards self-destruction. Open your eyes!
HRP did not recommend abuse against women (so common outside the Western world), or a traditional lifestyle common to pre-industrial era, as some commenters hurried to imply, he warns us about being wise and not throwing out the baby with the bathwater - literally. He brought into discussion Christina Hoff Sommers and Camille Paglia's writings (both feminists), who decry the hijack and misuse of noble feminist ideas, also the war on boys (well documented).
HRP also warns us about blatant anti-White writers and opinion makers who express views which parallel those of the fuhrer, with the difference that now Whites are the paria of society. All evil starts from evil ideas and it is of utmost importance to bring them to light and accountability. We cannot afford new genocides based on totalitarian ideologies.
Patapievici's book is a breath of fresh air in a world which heads towards self-destruction. Open your eyes!
January 3, 2025
Excelent, sunt multe de spus, dar pe scurt:
Amplu eseu de filosofie politică pe tema modernității, a evoluției și impactului acesteia asupra umanității, insistându-se mult pe asemănările și mai ales pe diferențele dintre modernitatea clasică și modernitatea recentă, între omul tradițional, omul modern și progresistul contemporan, numit generic „omul recent”. Practic, lucrarea este o foarte amplă critică la adresa "politicii corecte" ("political correctness") și a aberațiilor susținătorilor acestei ideologii de stânga.
Eseistul insistă asupra ideii că tot ce urmează Antichității intră sub incidența conceptului de modernitate, pentru că tot ce urmează unui moment mai vechi se consideră a fi nou, deci modern, remarcând faptul că înșiși oamenii Evului Mediu și mai ales cei din sex. XVII făceau astfel de diferențe, numindu-se ei înșiși „moderni”.
„Noi nu dorim o "contra-revoluție", ci "opusul" revoluției.” – Joseph de Maistre
Considerându-se un individ ponderat și echilibrat, HR Patapievici condamnă excesele și exagerările contemporane, vizibile mai ales în America, dar și în vestul Europei.
„Critica mea țâșnește din repulsia față de exces și se nutrește din convingerea elementară că nu există pe lumea aceasta nici un principiu care să poată fi extins la întreaga existență, decât dacă se întâmplă să fie deopotrivă transcendent, personal și creator.” (p.17)
În "Cuvânt înapoi" HR Patapievici se declară un modern tulburat, adică un modern conștient de răul care stă ascuns în formula modernității. Instrumentele modernității ar fi: "spiritul științific", "capitalismul", "statul arbitru neutru al intereselor private", "rațiunea", iar acestea sunt procedee și activități, nu substanțe. „Nu sunt nici substanțe, ca în tradiție, nici simulacre, cum vor postmodernii. Sunt vehicule de tip șenilă, care nu au nevoie de drum pentru a înainta: își poartă drumul cu ele. Sunt "naturaliter" ex-fundate, fără a fi "realiter" ficționale.” (p.474)
Amplu eseu de filosofie politică pe tema modernității, a evoluției și impactului acesteia asupra umanității, insistându-se mult pe asemănările și mai ales pe diferențele dintre modernitatea clasică și modernitatea recentă, între omul tradițional, omul modern și progresistul contemporan, numit generic „omul recent”. Practic, lucrarea este o foarte amplă critică la adresa "politicii corecte" ("political correctness") și a aberațiilor susținătorilor acestei ideologii de stânga.
Eseistul insistă asupra ideii că tot ce urmează Antichității intră sub incidența conceptului de modernitate, pentru că tot ce urmează unui moment mai vechi se consideră a fi nou, deci modern, remarcând faptul că înșiși oamenii Evului Mediu și mai ales cei din sex. XVII făceau astfel de diferențe, numindu-se ei înșiși „moderni”.
„Noi nu dorim o "contra-revoluție", ci "opusul" revoluției.” – Joseph de Maistre
Considerându-se un individ ponderat și echilibrat, HR Patapievici condamnă excesele și exagerările contemporane, vizibile mai ales în America, dar și în vestul Europei.
„Critica mea țâșnește din repulsia față de exces și se nutrește din convingerea elementară că nu există pe lumea aceasta nici un principiu care să poată fi extins la întreaga existență, decât dacă se întâmplă să fie deopotrivă transcendent, personal și creator.” (p.17)
În "Cuvânt înapoi" HR Patapievici se declară un modern tulburat, adică un modern conștient de răul care stă ascuns în formula modernității. Instrumentele modernității ar fi: "spiritul științific", "capitalismul", "statul arbitru neutru al intereselor private", "rațiunea", iar acestea sunt procedee și activități, nu substanțe. „Nu sunt nici substanțe, ca în tradiție, nici simulacre, cum vor postmodernii. Sunt vehicule de tip șenilă, care nu au nevoie de drum pentru a înainta: își poartă drumul cu ele. Sunt "naturaliter" ex-fundate, fără a fi "realiter" ficționale.” (p.474)
December 16, 2023
O carte îndrăzneață, aș putea spune, care ne creionează cu claritate o imagine sumbră, defectuoasă și a societății noastre actuale, cu toate substraturile ei adiacente. Domnul Patepievici are experiența necesară, și mai mult de atât, deține abilitatea împreună cu lumina rațională care este indispensabilă, pentru a face această operație pe cord deschis a societății moderne și postmoderne, indicând unde este situat cancerul ei, arătând de ce lucrurile merg cum merg și ce trebuie întreprins ca să depășim situația dată.
Desigur, ca orice medic abil, el propune un tratament pacientului, care doare când este aplicat, ustură, dar care vindecă dacă este luat. Am găsit argumentele sale ca fiind unele solide, atent construite, care vor rezista testului timpului și intransingelor celor mai critici cititori. Cred că generațiile viitoare vor găsi între aceste două coperți mai multe răspunsuri și soluții decât o facem noi astăzi, pentru că noi azi nu apreciem îndeajuns acest demers intelectual și nu îl găsim atât de valoros sau necesar.
Mai cred că HRP este, în prezent, cel mai capabil și înzestrat gânditor român care poate îndrepta cultura românească înapoi pe o traiectorie dreaptă și sunt sigur că poate corecta felul în care românul de rând gândește și acționează în societate, dacă într-adevăr el citește, dacă pune burta pe carte. Felul său de a scrie nu este unul simplist, superficial, de aceea poate unii se vor poticni în estetica expunerii sau în stuctura argumentelor. Nu disperați. Trebuie un pic de exercițiu, însă în final merită. De asemenea, această carte a intrat pe lista cărților pe care le voi reciti și le voi cita toată viața mea. Ilustrațiile, de asemenea, sunt interesante și s-au potrivit bine întregului volum.
Desigur, ca orice medic abil, el propune un tratament pacientului, care doare când este aplicat, ustură, dar care vindecă dacă este luat. Am găsit argumentele sale ca fiind unele solide, atent construite, care vor rezista testului timpului și intransingelor celor mai critici cititori. Cred că generațiile viitoare vor găsi între aceste două coperți mai multe răspunsuri și soluții decât o facem noi astăzi, pentru că noi azi nu apreciem îndeajuns acest demers intelectual și nu îl găsim atât de valoros sau necesar.
Mai cred că HRP este, în prezent, cel mai capabil și înzestrat gânditor român care poate îndrepta cultura românească înapoi pe o traiectorie dreaptă și sunt sigur că poate corecta felul în care românul de rând gândește și acționează în societate, dacă într-adevăr el citește, dacă pune burta pe carte. Felul său de a scrie nu este unul simplist, superficial, de aceea poate unii se vor poticni în estetica expunerii sau în stuctura argumentelor. Nu disperați. Trebuie un pic de exercițiu, însă în final merită. De asemenea, această carte a intrat pe lista cărților pe care le voi reciti și le voi cita toată viața mea. Ilustrațiile, de asemenea, sunt interesante și s-au potrivit bine întregului volum.
Displaying 1 - 13 of 13 reviews