Încă de la copertă, ”Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru strălucește într-o mângâiere de lumină. Împărțit în trei, volumul ne trece prin momente ale vieții, întâlniri, frustrări și prietenii povestite dintr-o perspectivă atât feminină, cât și feministă. Avem dorința de explorare a spațiilor publice în care bărbații sunt în siguranță, dar femeile nu, din „Cântec de adormit fata care se întoarce târziu acasă”, regândirea relațiilor toxice din trecut în „Transfer”, aprecierea recurentă a fotbalului în poemele „Întâlnirea” și „Petarde cu SPF”, călătorii imaginare prin browsere sau călătorii reale, masa de consultație, corpul feminin - văzut, analizat. Mai jos, o să vorbesc un pic de două părți ale volumului care mi-au rămas puternic în minte.
În prima parte, au fost poemele despre adolescență, școală și sport, pauze și hărțuirile băieților. Nu pot să spun cât ador poemul ”Suspendarea”, care începe fix într-un fel în care am știut din prima despre ce va fi: „Ca să fim scutite / putem să zicem că suntem pe stop.”. Exprimă exact frica de a fi văzută, de a fi ridicolă, de a fi un corp (feminin, adolescent) care se prăbușește în fața tuturor, care nu reușește să sară, să îndeplinească cerința. Aceste emoții continuă să fie explorate în poemele umrătoare, „Cybersport” și ”Intrări”, apoi ajungem la „Înviorare. Recreație”, care explorează tocmai oroarea pauzelor, nu doar a orelor. Pauzele, în care trebuie „să ne ferim” (/34), mai ales iarna, când băieții „ne trântesc pe cimentul înghețat / și ne freacă pe față cu bulgări”. Îmi amintesc atât de bine cum ne ceream mai repede de la ultima oră tocmai ca să scăpăm de ritualul ăsta, cum nici nu puteam concepe că acesta ar putea înceta, era doar ceva ce se întâmplă și de care trebuie să te eschivezi prin diverse metode. Revenirea la acest moment în poezie atrage atenția la multele momente sexiste, la gesturile neconsensuale, din viața unei femei, care încep devreme și influențează înțelegerea asupra propriului corp și a felului în care poate naviga spațiul public.
În ultima parte, poemele din seria „Dragă Gitte”, care explorează sentimentul de vionvăție ce vine la pachet cu critica consumerismului ca practică pur individuală deschid un amplu spațiu de discuție ce ar putea fi dus mai departe. De la enumerările încarcate vizual de lucruri și de „glitter. Copiii adoră glitterul, adoră să-l pudreze peste caca, în toaletă, și apoi să te cheme să vezi” (/71) avem realizarea că schimbările sistemice nu stau (doar) pe umerii noștri „Mă lupt cu refuzul de a mă transforma într-un dispozitiv mobil de compost. [...] Mă lupt cu cine nu trebuie.” (/72). Gitte, acest personaj dintr-o țară din Vest ce ține un canal de vloguri despre zero-waste, e interlocutoarea imaginară a poetei din Est, unde alternativele sustenabile nu se găsesc atât de ușor. Astfel, această diferență de bunăstare socială canalizează și implozia vionvăției care „ofertelor / conștiința mea n-a putut să le facă față” (/75). În mod interesant, întâlnirea mea cu poemele astea în contextul volumului m-a făcut să le văd diferit decât în antologia „Perturbări în desfășurare” (ed. V. Leac), unde le-am citit prima oară. Dacă în antologie le interpretasem mai mult ca un stream-of-consciousness eco al individului prins în lanțuri de consum, aici ele vin în completarea unei responsabilități feminizate asupra lumii, unei tot mai multă luare în grijă a tot ce e în jur, un fel de mitică încercare de a întrupa femeia-ca-salvatoare-a-naturii, care, de fapt, eșuează tocmai în fața măsuței de toaletă, „în cutii și cutioare / caut, cu toate astea, în continuare / tot mai multă / splendoare / iertare” (/76). Blândețea cu care e întâmpinat acest eșec de a refuza consumul atunci când el aduce atâta „splendoare”, e urmată tocmai de neputința întâlnirii cu „natura” în poemul „Rezervația” - un refuz care vine din partea bărbatului „care păzește rezervația”. Așadar, avem alăturate, lângă responsabilizarea individului pentru lanțurile de consum și de dorințe capitaliste, și îngrădirea naturii în mod patriarhal, doar pentru cei ce sunt abili și se descurcă pe cont propriu. Ambele pot face, de fapt, o critică la împărțirea dintre natură și cultură, dintre individ și sistem, deschizând o zonă în care aceste categorii sunt refuzate, în care schimbarea vine și-și (colectiv și individual, în natură-cultură).
„Splendoarea” din volmului Alinei Purcaru te prinde în mrejele ei estetice, dar ea conține și o articulație politică feministă și, deseori, ecologică - dorința/căutarea unui spațiu care să primească, care să nu traumatizeze, care să facă loc multora și care să împartă responsabilitățile mai just.