In anul 1904, la Roman, elevul Cezar Petrescu il are ca profesor de limba si literatura romana pe Nicolae Apostol. Profesorul ii va ramane in suflet viitorului scriitor si sub indrumarea acestuia, tanarul Cezar Petrescu compune caiete intregi de schite literare. Trei decenii mai tarziu, in anul 1933, scriitorul Cezar Petrescu publica romanul Apostol, personajul principal fiind inspirat de figura profesorului de limba si literatura ” un apostol in impartasirea iubirii de patrie.
S-a născut la Hodora-Cotnari, județul Iași, fiu al inginerului Dimitrie Petrescu, profesor la Școala agricolă Trifești lângă Roman, unde viitorul scriitor a și învățat între 1901-1903. Urmează liceul la Roman și apoi la Iași, unde își ia bacalaureatul în anul 1911. Obține licența în drept în anul 1915. Cezar Petrescu, scriitor fecund, care pe urmele lui Honoré de Balzac aspira să scrie o nouă "Comedie umană", o Cronică românească a veacului XX. Este unul din cei mai de seamă gazetari din prima jumătate a veacului. Alături de Lucian Blaga, A. Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista "Gândirea" în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul și Curentul în 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei România literară, 1938- suprimate în 1940; membru al Academiei Române, din 1955. Se afirmă ca romancier cu romanul "Întunecare" (1927-1928). Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului - colaborare cu M. Nivicov
Cu toate că subiectul romanului poate părea 'depăşit', pe scurt: eforturile depuse de Nicolae Apostol pentru a ridica o şcoală în satul Ponoarele şi modul în care evenimentele şi oamenii din jur împiedică sau facilitează acest lucru, oricine îl va citi în ziua de azi va regăsi în el idei şi circumstanțe care nu îi vor fi străine. Idealismul şi aspirațiile înalte ale lui Apostol se vor lovi de realitate şi de ambițiile josnice şi egoiste ale celor din jur, dar prin muncă, sacrificiu şi îndârjire, scopul său va fi atins. Romanul ilustrează perfect modul în care viața taie avântul tinereții prin dezamăgiri şi deziluzii, înlocuindu-l, în cel mai fericit caz, cu răbdare şi o oarecare resemnare. Spre final, mi-a plăcut foarte mult acest citat: '(...) drumul nostru prin viață nu-i scris, cu o linie dreaptă şi întreruptă, într-o carte. E plin de ocoluri, de şovăieli, de opriri. De căderi, chiar. Unii au putere să se ridice. Alții rămân acolo, căzuți. N-avem de ce-i osândi. Dreptul acesta nu-l avem (...)'.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Nu e una dintre cele mai bune cărți ale lui Cezar Petrescu, dar e, cu siguranță, una dintre lecțiile bune de istorie națională la început de secol XX. E și un manual ușor naiv despre renunțare, despre cum să abdici de la tine, pentru a-i înălța pe alții, ca tânăr dascăl într-un sat mizer din regatul României care adăpostește toată galeria figurilor consacrate de o ierarhie anacronică: moșierul inflexibil, primarul slugarnic, jandarmul cinic, notarul interesat, cârciumarul evreu ș.a.m.d. Literatura română continuă să fie mult mai onestă și mai eficientă decât istoriografia, atât timp cât aceasta din urmă insistă să ignore corupția și cinismul mai marilor timpului. Fără Apostol nu e usor să pricepi cât de mult seamănă azi, cu alaltăieri, mai degrabă decât cu ieri. Cu democrația începuturilor, nu cu socialismul tovarășilor. Citiți Apostol și-o să vă înspăimântați de cât de mult seamănă, din anumite puncte de vedere, Brătianu cu Băsescu sau Averescu cu Ciucă, de pildă. Responsabilitatea educației este imensă azi, ca și atunci. Discernământul este esențial.
Proaspăt absolvent, dascălul Apostol alege să lucreze într-un sat mic, unde nu există o şcoală, ci mai degrabă o odaie amărâtă. Îi sunt dragi elevii şi vrea să le construiasă o şcoală. Pentru asta trebuie să convingă satul să se implice, dar să evite lupta de putere între preot şi boier.
O carte puţin cam lungă, dar care te face conştient de sacrificiile necesare îndeplinirii unei vocaţii.
Halta era în câmp. O clădire dreptunghiulară, posomorâtă şi hâdă în bura de toamnă. Trei salcâmi piperniciţi. O magazie într-o râlă, pe piloţi, cu uşile vraişte. Şi câteva vagoane de prund, ruginite şi putrede, răzleţite pe unica linie moartă, uitate poate acolo de la întemeierea Căilor Ferate Române. Toate ca în România acelui an, 1908, cu doi ani după măreaţa Expoziţie jubiliară şi cu un an după epilogul ei: răscoalele ţărăneşti. Toate potopite de-o lâncedă nepă-sare. Toate scufundate în mohorâtele neguri, care nu erau numai ale toamnei, ci se lăsaseră să înece şi cugetele.
Un ins mustăcios, cu şapca roşie trasă pe sprâncenele stufoase ca o altă pereche de mustăţi, strigă ceva răguşit spre vagonul de poştă. Rotunji mâna pâlnie la urechi, să prindă răspunsul.
Nu auzi, nu înţelese sau nu-l mulţumi răspunsul acela, căci păşi mânios într-acolo, în noroiul negru, peste băltoace cu apa murdară, clefăind în hlisa lipicioasă cu galoşii uriaşi cât exemplarele de reclamă din vitrinele prăvăliilor cu încălţăminte.
„Trebuie să fie un om-reclamă de la galoşii «Triunghi»!” gândi, glumind cu el însuşi, Nicolae Apostol.
Dar voioşia lui tinerească îndată se stinse.
N-avea cine-i asculta gluma. Nu era cine să răspundă surâsului vesel cu alt surâs vesel.
Revenit la realitatea încruntată, îşi târî cele două geamantane pe treapta vagonului. Căuta cu ochii un hamal.
Nu se arăta nimeni.
Le coborî singur, neîndemânatic; iar rotind privirea, se simţi deodată surghiunit, fără vină şi fără nădejde, undeva, într-o pustietate duşmănoasă de la capătul lumii.