Încă de când am citi volumul „Cea mai mică femeie din lume” (care reunește, de asemenea, o parte din prozele scurte scrise de Clarice Lispector), mi-am dat seama că o să vreau să citesc cât mai multe cărți de această autoare. M-a fascinat în multe feluri și cred că încă nu știu nici eu cum să explic toată această fascinație. Totuși, Benjamin Moser o explică extraordinar vorbind despre Clarice Lispector și m-am regăsit în lucrurile pe care le spune. Sunt fascinată de această femeie care a scris și care a reușit s-o facă în ciuda obstacolelor obișnuite care stăteau în calea femeilor în anii aceia. Bineînțeles, trebuie spus că „avea ajutor în casă”, cum spune Moser și, deci, câteva ore pentru ea, „o cameră doar a ei”, dar este chiar și așa o victorie pentru că a scris încă din adolescență și până la sfârșitul vieții și e una dintre primele scriitoare care au avut același parcurs ca „marii scriitori” bărbați, cum ne place să-i numim. Dar e mai mult de atât, bineînțeles, și o spune și Moser, e poate printre primele care scriu așa despre femei. Unde așa înseamnă nu doar să le analizeze viața, plictiselile, fericirile, obstacolele, ci și gândurile intime care adesea nu sunt deloc în zone practice, ci reflecții filosofice și identitare. Iar personajele ei sunt, în fond, femei complet obișnuite. Ador asta la Clarice Lispector.
Acestea fiind spuse, m-am apucat cu foarte mult entuziasm de proza scurtă din Fericire clandestină (care reunește ultimele sale texte de proză scurtă, 1971-1977) convinsă că o să-mi placă absolut totul la cartea asta. Mi-a plăcut absolut totul? De fapt, nu. Au fost mai multe proze care nu mi-au plăcut deloc și câteva m-au plictisit. Însă… ce mi-a plăcut, mi-a plăcut în cel mai înalt grad. Sunt mai multe povestiri aici care m-au cucerit în întregime și, deși aș putea spune că e o relație binară unde se adună și plăcerea și neplăcerea cu volumul ăsta, totuși nu pot să nu-l privesc ca pe o reușită. Deci, deși sunt multe care nu mi-au plăcut deloc, nu sunt gata să spun că nu merită atenția, din contră. Mi-a plăcut mai mult celălalt volum de proză scurtă, ca întreg, dar și această vizită a fost una prielnică, în ansamblu.
Mi-a plăcut tare mult ce-a spus Clarice Lipsector într-o notă explicativă pentru o serie de proze pe care, aparent, le scrisese la comandă și redau aici (Via crucis a trupului):
„Cineva mi-a citit povestirile și a spus că aceea nu e literatură, e gunoi. Sun de acord. Dar există un timp pentru toate. Există un timp și pentru gunoaie. Cartea aceasta este destul de tristă, pentru că am descoperit, ca un copil prost, că lumea asta e ticăloasă.”
3.5/5