What do you think?
Rate this book
Timpul ce ni s-a dat - Memorii 1944–1947
Annie Bentoiu (născută în 1927) are de-o viaţă întreagă obiceiul de a-şi nota în agende evenimentele personale şi ale lumii în care trăieşte, şi jurnalul acesta ţinut cu consecvenţă a stat la baza celor două extraordinare volume de memorii intitulate Timpul ce ni s-a dat, publicate în primă ediţie la Editura Vitruviu (2000 şi 2006).
În anii 1944-1947, autoarea a fost martora atentă a nenumăratelor „simptome“ prin care se manifesta instaurarea comunismului în Romania. Nu s-a mulţumit să observe: a citit despre cele trăite, a reflectat asupra lor, a descoperit mecanisme. De aceea amintirile ei depăşesc, am putea spune, genul memorialistic. Ele se constituie într-un veritabil manual de istorie – viu, pasionant – a acelor vremuri tulburi ce aveau sa devină în curând violente.
„Cartea... e scrisă cum îmi închipuiam că se va face mult mai târziu“, spune Monica Lovinescu într-un foarte elogios articol apărut în România literară sub titlul Timpul ce ni s-a luat: „fără patimă, fără complexe, cumpătat, cu toate nuanţele îndoielii, într-un cuvant cu bun-simţ... Amintirile se recompun bizuindu-se nu doar pe privirea naratoarei, ci şi pe alte mărturii şi uneori pe ziare din epocă. Prezentată astfel, istoria trăită pierde poate din patetismul ei extravagant pentru noi toţi, cei care am suportat-o, dar câştigă în credibilitate... Am insistat atât de mult pe termeni ca obiectivitate, bun-simţ, cumpătare, încât s-ar putea crea impresia unui text rece, a unei priviri îndepărtate, nescăldate de emoţie. Ar fi fals, emoţia există. Reţinută în general pe pragul unei lacrimi, proza autoarei poate da şi tonul durerii uimite...“
În anii 1944-1947, autoarea a fost martora atentă a nenumăratelor „simptome“ prin care se manifesta instaurarea comunismului în Romania. Nu s-a mulţumit să observe: a citit despre cele trăite, a reflectat asupra lor, a descoperit mecanisme. De aceea amintirile ei depăşesc, am putea spune, genul memorialistic. Ele se constituie într-un veritabil manual de istorie – viu, pasionant – a acelor vremuri tulburi ce aveau sa devină în curând violente.
„Cartea... e scrisă cum îmi închipuiam că se va face mult mai târziu“, spune Monica Lovinescu într-un foarte elogios articol apărut în România literară sub titlul Timpul ce ni s-a luat: „fără patimă, fără complexe, cumpătat, cu toate nuanţele îndoielii, într-un cuvant cu bun-simţ... Amintirile se recompun bizuindu-se nu doar pe privirea naratoarei, ci şi pe alte mărturii şi uneori pe ziare din epocă. Prezentată astfel, istoria trăită pierde poate din patetismul ei extravagant pentru noi toţi, cei care am suportat-o, dar câştigă în credibilitate... Am insistat atât de mult pe termeni ca obiectivitate, bun-simţ, cumpătare, încât s-ar putea crea impresia unui text rece, a unei priviri îndepărtate, nescăldate de emoţie. Ar fi fals, emoţia există. Reţinută în general pe pragul unei lacrimi, proza autoarei poate da şi tonul durerii uimite...“
312 pages, Paperback
First published January 1, 2000
14 people are currently reading
314 people want to read
About the author
Annie Bentoiu
18 books7 followersANNIE BENTOIU, fiica unui medic român şi a unei elveţiene din cantonul francofon Vaud, şi-a petrecut copilăria alternativ în Bucureşti şi Olteniţa. Liceul la foarte tradiţionala Şcoală Centrală de Fete din Capitală; studii universitare la Facultatea de Drept; cursuri de literatură şi istorie la Institutul Francez din Bucureşti. Căsătorită din 1949 cu compozitorul Pascal Bentoiu. Perfect bilingvă, a publicat în franceză traduceri din literatura română şi (la Lausanne, Éditions de l'Aire) mai multe volume de poezie şi proză poetică: Poèmes I, Poèmes II, Dix méditations sur une rose, Phrases pour la vie quotidienne, Voyage en Moldavie. În limba română i-au apărut un roman de debut (Strada Mare, EPL, Bucureşti, 1969) şi câteva traduceri din franceză. A publicat în primă ediţie cele două volume de memorialistică intitulate Timpul ce ni s-a dat la Editura Vitruviu (în 2000, respectiv 2006).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 16 of 16 reviews
January 4, 2022
Mi-a plăcut mult si am citit-o pe nerăsuflate. Annie scrie foarte frumos, pe întelesul tuturor, cu maturitatea necesară sa înțeleagă evenimentele si sa le redea cititorului cat mai obiectiv. Bucureștiul inainte de război si de comunism era, conform descrierilor ei, un loc frumos, plin de oameni veseli si culți, bogat si verde, cu bijuterii arhitecturale si o atmosfera romantica. Păcat ca a fost nevoit sa treacă prin atatea, ca întreaga noastra țara. Mi-a plăcut asa mult tabloul redat de Annie, pare ca au pe cat de grei au fost acei ani, pe atat au fost de frumoși. Cum spune si ea, jumătatea de veac comunista nu a trecut fara sa lase urme in mintea si sufletele oamenilor, dar eu cred ca le-a lasat chiar si in cultura.
Memoriile ei reprezinta o lecție de istorie ce merita citită, pentru ca surprinde ceea ce niciun manual din școala nu ar putea si, mai ales, spune adevarul, chiar daca dupa atat de multi ani.
Memoriile ei reprezinta o lecție de istorie ce merita citită, pentru ca surprinde ceea ce niciun manual din școala nu ar putea si, mai ales, spune adevarul, chiar daca dupa atat de multi ani.
January 29, 2021
În excelentul său eseu, Castelul, biblioteca, pușcăria (datorită căruia am descoperit de fapt memoriile lui Annie Bentoiu, și nu numai), Dan C. Mihăilescu mărturisește că abia la lectura celui de-al doilea volum din Timpul ce ni s-a dat început să aprecieze stilul autoarei: în primul volum i se păruse, prin contrast cu cel al Aniței Nadriș (20 de ani în Siberia) sau al Adrianei Georgescu (La început a fost sfîrșitul), rece, lipsit de participare afectivă, pentru a-și da mai apoi seama că de fapt „lenta, voit nespectaculoasa acumulare a detaliilor ce pustiesc individualitatea și desfigurează (irepresibil și irecuperabil) ființa rațională” nu poate fi redată decît pe un ton a cărui principală calitate este „moderația, echilibrul, accentul nerevendicativ, oroarea de patetism”.
Ei bine, mie tocmai tonul acesta oarecum distant mi s-a părut interesant, văzînd în el o modalitate inedită, fără să fie totuşi discordantă, de abordare a ororilor instaurării comunismului. După Anița Nandriș, vocea obidit resemnată a țăranului român trimis în Siberia de regimul sovietic tocmai din vina de a fi țăran și român, sau Adriana Georgescu, vocea pătimaș indignată a politicianului patriot păcălit de un sistem care a schimbat toate regulile jocului, Annie Bentoiu reprezintă vocea critic analitică a intelectualilor, victime colaterale ale evenimentelor pe care le observă cu mirare sau neîncredere, încercînd uneori să găsească explicații sau justificări, dar de cele mai multe ori povestind fără patimă pentru a-i lăsa cititorului o imagine, ca să zic așa, obiectivă, a absurdului.
De altfel, autoarea ține să precizeze că paginile pe care le-a scris nu sînt personale, că nu e vorba despre viața ei în ele, ci despre epoca în care a trăit și al cărei ochi a încercat să fie, chiar dacă „acest ochi nu este atotvăzător, nu-și poate depăși condiționarea, nici limitele propriului câmp – și timp – de viziune”. Iar spre finalul primului volum, dezvăluie și cel de-al doilea obiectiv al memorialului său: dorința de a menține, în conștiința tuturor, o anumită „culpabilitate ideologică” menită să-i facă, mai ales pe tineri, să se gîndească de două ori înainte de a adera la orice ideologie politică „în care se practică, pe de o parte, agresivitatea (cu corolarele ei, indiferența față de mijloace), iar pe de alta, ascultarea totală și necondiționată față de superiorul ierarhic. Reunirea acestor trei elemente – natura politică a ideologiei, natura ei agresivă și ascultarea oarbă practicată de adepții săi – nu poate duce decât la rezultatele pe care le-am văzut în timpul existenței noastre, ea fiind prezentă în toate ideologiile totalitare, de dreapta sau de stânga, pe care le-am cunoscut până acum.”
Perioada 1945-1947 este reconstituită așadar de acest „ochi” atent și critic, care încearcă să surprindă epoca cu toată diversitatea și tragismul ei, cu toate rosturile sale iremediabil stricate. Dintre toate, imaginea Bucureștiului, atît de strălucitor și de neștiutor că-și trăiește ultimele clipe de glorie, este poate cea mai tristă metaforă a vremilor abătute peste români:
Prin același procedeu al antitezei între trecut și prezent este descrisă degradarea rapidă, din nepăsare, rea-credință sau pur și simplu, vorba cronicarului, din multă neștiință, a tuturor instituțiilor statului. Declinul învățămîntului, de exemplu, se poate urmări din simpla evocare a două școli frecventate de autoare: una absolvită cu mîndrie, Școala Centrală, veche de aproape un secol și recunoscută pentru calitatea educației pe care o oferea, de la care i-a rămas amintirea unor profesoare minunate, care nu vor mai putea preda cînd clădirea va deveni Liceul Zoia Kosmodemianskaia, și una abia începută, Facultatea de Drept, de la care i-a rămas o poveste aiuritoare: la festivitatea de deschidere din 1946, avocatul Istrate Micescu, legendă vie a baroului, îşi ținea ca în fiecare an conferința de deschidere în fata unui amfiteatru arhiplin care îl asculta într-o liniște vrăjită, cînd ușa s-a deschis violent si un grup de tineri au năvălit înăuntru, începînd să insulte atît profesorul cît și studenții înmărmuriți. Patruzeci de ani mai tîrziu, autoarea o va întîlni la niște prieteni pe Nina Cassian, care, atunci cînd se aduce vorba de Istrate Micescu, va recunoaște candid că făcuse parte din grupul cu pricina, care primise sarcină de la partid să strice cursul celebrului avocat, pentru că era „o bestie moșierească”. (Mai e nevoie de precizarea că, la un an și cîteva luni de la acel incident, Micescu va fi condamnat la muncă silnică pe viață și închis la Aiud, unde va muri după cinci ani?)
Același amestec de tragism și umor negru caracterizează și viața artistică a epocii, de la Constantin Tănase, care a plătit probabil cu viața îndrăzneala de a apărea pe scenă (fără să scoată o vorbă, fiindcă autoritățile îi interziseseră cupletele) cu brațele goale pline de ceasuri pînă la umeri, la Ian Iancovescu, proaspăt membru de partid care, cînd i s-a trasat prima sarcină, a refuzat-o cu o replică devenită notorie: „Mă, eu m-am înscris la voi de lichea, nu de tîmpit!” sau la Nadia Cantacuzino, și ea o actriță cunoscută în epocă, care i-a căzut în genunchi Anei Pauker rugînd-o să-i aprobe emigrarea, pe motivul că oricum n-ar face decît să încurce noua stăpînire dacă rămîne în țară, argument care se zice că a amuzat-o pe Pauker, care a lăsat-o să plece. Cea mai absurdă poveste este însă aceea a cedării vilei de la Sinaia de către George Enescu, vilă pe care Ministerul Artelor s-a angajat atunci să o folosească conform condițiilor din actul de donație. Doi ani mai tîrziu însă, guvernul își naționalizează propriul minister, iar casa e vandalizată de țărani (unul dintre ei, Labă, se lăuda încă după ani de zile că el a fost cel care a dat foc cărților lui Enescu).
În ceea ce privește mediul politic, impresionează eforturile supraomenești ale partidelor istorice de a menține o oarecare normalitate legislativă (într-o paranteză umoristică, autoarea își justifică greșeala de a-l fi votat pe Radu Cîmpeanu în 1990 prin faptul că îl știa de cînd era studentă ca pe un tînăr foarte implicat în activitatea partidului liberal) dar mai ales portretul lui Nicolae Rădescu, ultimul nostru prim-ministru care s-a putut exprima liber și a mai crezut, sincer și o, atît de naiv, în triumful valorilor democratice:
În sfîrșit, pe ici pe colo unele sînt inserate și povestiri care par a nu avea legătură cu perioada evocată, dar se dovedesc de fapt o consecință a ei:
Am să închei simetric, tot cu vorbele lui Dan C. Mihăilescu, care a observat cu acuratețe că povestea pare să se desfășoare „în siajul biblicului îndemn pascalian „ne jugez pas”. Nu victimizare și nu condamnare cu orice preț. Ci discernerea, înțelegerea, asumarea și, în final, buna resemnare înaintea istoriei, a sistemului, a destinului personal.”
Ei bine, mie tocmai tonul acesta oarecum distant mi s-a părut interesant, văzînd în el o modalitate inedită, fără să fie totuşi discordantă, de abordare a ororilor instaurării comunismului. După Anița Nandriș, vocea obidit resemnată a țăranului român trimis în Siberia de regimul sovietic tocmai din vina de a fi țăran și român, sau Adriana Georgescu, vocea pătimaș indignată a politicianului patriot păcălit de un sistem care a schimbat toate regulile jocului, Annie Bentoiu reprezintă vocea critic analitică a intelectualilor, victime colaterale ale evenimentelor pe care le observă cu mirare sau neîncredere, încercînd uneori să găsească explicații sau justificări, dar de cele mai multe ori povestind fără patimă pentru a-i lăsa cititorului o imagine, ca să zic așa, obiectivă, a absurdului.
De altfel, autoarea ține să precizeze că paginile pe care le-a scris nu sînt personale, că nu e vorba despre viața ei în ele, ci despre epoca în care a trăit și al cărei ochi a încercat să fie, chiar dacă „acest ochi nu este atotvăzător, nu-și poate depăși condiționarea, nici limitele propriului câmp – și timp – de viziune”. Iar spre finalul primului volum, dezvăluie și cel de-al doilea obiectiv al memorialului său: dorința de a menține, în conștiința tuturor, o anumită „culpabilitate ideologică” menită să-i facă, mai ales pe tineri, să se gîndească de două ori înainte de a adera la orice ideologie politică „în care se practică, pe de o parte, agresivitatea (cu corolarele ei, indiferența față de mijloace), iar pe de alta, ascultarea totală și necondiționată față de superiorul ierarhic. Reunirea acestor trei elemente – natura politică a ideologiei, natura ei agresivă și ascultarea oarbă practicată de adepții săi – nu poate duce decât la rezultatele pe care le-am văzut în timpul existenței noastre, ea fiind prezentă în toate ideologiile totalitare, de dreapta sau de stânga, pe care le-am cunoscut până acum.”
Perioada 1945-1947 este reconstituită așadar de acest „ochi” atent și critic, care încearcă să surprindă epoca cu toată diversitatea și tragismul ei, cu toate rosturile sale iremediabil stricate. Dintre toate, imaginea Bucureștiului, atît de strălucitor și de neștiutor că-și trăiește ultimele clipe de glorie, este poate cea mai tristă metaforă a vremilor abătute peste români:
Bucureștii din vremea aceea deveniseră și în literatură – cu bune și rele – un loc magic. Se construia mult, și dintr-o dată foarte modern. Nu toată lumea era de acord cu asta; țin minte că ochiul occidental al mamei se întrista de neconcordanța stilistică între noile blocuri și vechiul București neoclasic. Eu găseam că e grozav să ai reclame luminoase, să vezi, de pildă, picurând pe cerul nopții apa de dinți Odol în paharul cu apă, iar uruitul tramvaielor pe Bulevardul Elisabeta și scânteietoarele scurt-circuituri de la îmbinarea firelor electrice în intersecții, la trecerea garniturilor, nu mă supărau cu nimic. Între arterele cu circulație intensă rămâneau atâtea cartiere calme, cu vilișoare și grădini îngrijite! Toate casele pe care le vedem azi dărăpănate, nezugrăvite și nereparate de zeci de ani, erau pe atunci noi. Nu știu cum făcea Primăria, probabil că amenzile stipulate de ordonanțele ei erau mari și chiar se aplicau, dar cel ce nu-și strângea zăpada din fața casei, nu mătura trotuarul sau tulbura în vreun fel curățenia și liniștea orașului n-o ducea prea bine. Existau în același scop și inițiative mai fanteziste: țin minte, dincolo de statuia Pache, un loc viran, mărginit de un calcan pe care se vopsise cu litere mari următoarea inscripție: „murdăriea oprită cu bătae“.
Prin același procedeu al antitezei între trecut și prezent este descrisă degradarea rapidă, din nepăsare, rea-credință sau pur și simplu, vorba cronicarului, din multă neștiință, a tuturor instituțiilor statului. Declinul învățămîntului, de exemplu, se poate urmări din simpla evocare a două școli frecventate de autoare: una absolvită cu mîndrie, Școala Centrală, veche de aproape un secol și recunoscută pentru calitatea educației pe care o oferea, de la care i-a rămas amintirea unor profesoare minunate, care nu vor mai putea preda cînd clădirea va deveni Liceul Zoia Kosmodemianskaia, și una abia începută, Facultatea de Drept, de la care i-a rămas o poveste aiuritoare: la festivitatea de deschidere din 1946, avocatul Istrate Micescu, legendă vie a baroului, îşi ținea ca în fiecare an conferința de deschidere în fata unui amfiteatru arhiplin care îl asculta într-o liniște vrăjită, cînd ușa s-a deschis violent si un grup de tineri au năvălit înăuntru, începînd să insulte atît profesorul cît și studenții înmărmuriți. Patruzeci de ani mai tîrziu, autoarea o va întîlni la niște prieteni pe Nina Cassian, care, atunci cînd se aduce vorba de Istrate Micescu, va recunoaște candid că făcuse parte din grupul cu pricina, care primise sarcină de la partid să strice cursul celebrului avocat, pentru că era „o bestie moșierească”. (Mai e nevoie de precizarea că, la un an și cîteva luni de la acel incident, Micescu va fi condamnat la muncă silnică pe viață și închis la Aiud, unde va muri după cinci ani?)
Același amestec de tragism și umor negru caracterizează și viața artistică a epocii, de la Constantin Tănase, care a plătit probabil cu viața îndrăzneala de a apărea pe scenă (fără să scoată o vorbă, fiindcă autoritățile îi interziseseră cupletele) cu brațele goale pline de ceasuri pînă la umeri, la Ian Iancovescu, proaspăt membru de partid care, cînd i s-a trasat prima sarcină, a refuzat-o cu o replică devenită notorie: „Mă, eu m-am înscris la voi de lichea, nu de tîmpit!” sau la Nadia Cantacuzino, și ea o actriță cunoscută în epocă, care i-a căzut în genunchi Anei Pauker rugînd-o să-i aprobe emigrarea, pe motivul că oricum n-ar face decît să încurce noua stăpînire dacă rămîne în țară, argument care se zice că a amuzat-o pe Pauker, care a lăsat-o să plece. Cea mai absurdă poveste este însă aceea a cedării vilei de la Sinaia de către George Enescu, vilă pe care Ministerul Artelor s-a angajat atunci să o folosească conform condițiilor din actul de donație. Doi ani mai tîrziu însă, guvernul își naționalizează propriul minister, iar casa e vandalizată de țărani (unul dintre ei, Labă, se lăuda încă după ani de zile că el a fost cel care a dat foc cărților lui Enescu).
Locuința a căpătat apoi, timp de vreo douăzeci de ani, întrebuințările cele mai diverse: a fost stațiune de mașini și unelte agricole, școală agricolă profesională și chiar crescătorie de găini. De abia în 1968, odată cu testamentul prin care Maruca Enescu dona statului și Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, Tescanii și-au asumat rolul de casă de odihnă pentru artiști, exclusiv români până în 1989, iar de atunci încolo sosiți din toate zările.
În ceea ce privește mediul politic, impresionează eforturile supraomenești ale partidelor istorice de a menține o oarecare normalitate legislativă (într-o paranteză umoristică, autoarea își justifică greșeala de a-l fi votat pe Radu Cîmpeanu în 1990 prin faptul că îl știa de cînd era studentă ca pe un tînăr foarte implicat în activitatea partidului liberal) dar mai ales portretul lui Nicolae Rădescu, ultimul nostru prim-ministru care s-a putut exprima liber și a mai crezut, sincer și o, atît de naiv, în triumful valorilor democratice:
Drama acestui ofițer curajos și cinstit, care pare mereu obligat să se scuze, care se indignează sincer și se lasă surprins de tertipuri atât de previzibile astăzi, căutând în propriul său popor un aliat împotriva unor forțe încă fără nume, are pentru noi ceva insuportabil, ținând cont de inegalitatea luptei și de înfrângerea finală.
În sfîrșit, pe ici pe colo unele sînt inserate și povestiri care par a nu avea legătură cu perioada evocată, dar se dovedesc de fapt o consecință a ei:
Înainte de faimoasele alegeri din „Duminica orbului“ (mai 1990, în care partidul foștilor comuniști a fost ales cu o majoritate covârșitoare), un prieten, trecând pe lângă o grădiniță, a auzit educatoarea cântând în cor cu copiii versulețe cu rimă, compuse ad-hoc împotriva lui „Rațiu și Câmpeanu“, cei doi lideri de atunci ai opoziției. Nici într-un coșmar, îmi ziceam eu, nu puteam imagina în copilărie o grădiniță în care s-ar fi cântat refrene pro-Maniu sau pro-Brătianu!
Am să închei simetric, tot cu vorbele lui Dan C. Mihăilescu, care a observat cu acuratețe că povestea pare să se desfășoare „în siajul biblicului îndemn pascalian „ne jugez pas”. Nu victimizare și nu condamnare cu orice preț. Ci discernerea, înțelegerea, asumarea și, în final, buna resemnare înaintea istoriei, a sistemului, a destinului personal.”
November 4, 2009
Spre deosebire de jurnale (care au savoarea lor, pentru ca sint scrise 'la cald'), memoriile au particularitatea ca pot fi filtrate prin sita timpului (vai dar ce cliseu minunat tocmai am produs, insotit de o aproape -neintentionata- aliteratie!). Asa ca, drept sa spun, prefer jurnalele, pentru ca sint mai juicy, mai dinamice si mai autentice. Memoriile, desigur, au valoarea lor; cum spuneam, chiar timpul e cel care filtreaza ce e demn de retinut si ce nu, asezarea in timp si spatiu etc.
Memoriile lui Annie Bentoiu se concentreaza pe anii 1944-1947 dar merg uneori si mai departe in timp si de multe ori, chiar mai aproape. Exista suficiente detalii inter si post belice (din pacate lipsesc picanteriile specifice jurnalelor / memoriilor de scriitori), dar si o multime de date, fapte si analize istorice, la care uneori -trebuie sa-mi recunosc superficialitatea- m-am plictisit. Din pacate tot ceea ce parea frumos, interesant, toate oportunitatile care pareau a se deschide, au fost umbrite fie de ororile razboiului, fie de cele ale comunismului. Autoarea face chiar, in ultimele pagini ale cartii, un soi de inventar al comunismului (ce-am avut si la ce ne-a folosit, ce ne-a lipsit etc.), care nu stiu in ce masura serveste economiei cartii, din partea mea putea sa se lipseasca de el.
Memoriile lui Annie Bentoiu se concentreaza pe anii 1944-1947 dar merg uneori si mai departe in timp si de multe ori, chiar mai aproape. Exista suficiente detalii inter si post belice (din pacate lipsesc picanteriile specifice jurnalelor / memoriilor de scriitori), dar si o multime de date, fapte si analize istorice, la care uneori -trebuie sa-mi recunosc superficialitatea- m-am plictisit. Din pacate tot ceea ce parea frumos, interesant, toate oportunitatile care pareau a se deschide, au fost umbrite fie de ororile razboiului, fie de cele ale comunismului. Autoarea face chiar, in ultimele pagini ale cartii, un soi de inventar al comunismului (ce-am avut si la ce ne-a folosit, ce ne-a lipsit etc.), care nu stiu in ce masura serveste economiei cartii, din partea mea putea sa se lipseasca de el.
September 16, 2022
Autoarea povestește perioada trăită, arătând ce efecte a avut asupra ei și a cunoscuților istoria.
Cel mai mult îmi place cum e scrisă, o carte de istorie povestită cu o voce blândă ce încercă să înțeleagă si să argumenteze situațiile.
“Câți au suferit, conștient, de lipsa de libertate? Câți ar fi știut cu adevărat ce să facă cu ea? Dulcea anchiloză a lipsei de răspundere amorțește creierul oricui.”
Cel mai mult îmi place cum e scrisă, o carte de istorie povestită cu o voce blândă ce încercă să înțeleagă si să argumenteze situațiile.
“Câți au suferit, conștient, de lipsa de libertate? Câți ar fi știut cu adevărat ce să facă cu ea? Dulcea anchiloză a lipsei de răspundere amorțește creierul oricui.”
January 19, 2025
“Sub numele de destin însumez toate acele evenimente sau circumstanțe hotărâtoare pentru o existență umană și pe care subiectul acelei existențe nu le poate nici prevedea, nici suprima. În desfășurarea vieții sale în timp, omul e nevoit să se supună elementelor destinice, să-și modifice drumul în funcție de ele și să le dea un sens: ele sunt prea puternice ca să-i permită o adevărată, practică răzvrătire. În timp însă, între una sau alta din aceste manifestări (ale hazardului sau ale unei puteri ascunse) există perioade calme, cele în care voința subiectului se poate insera cu inițiative, atitudini și acțiuni personale; ele vor compune, împreună cu evenimentele destinice pe care le integrează, traiectoria finală, istoria omului.
Uneori, în limbajul curent, însăși această “istorie a omului” e și ea numită, impropriu, destin, uitându-se că ea cuprinde și o parte de libertate individuală. E clar însă că această ultimă parte e foarte mică, dacă ținem socoteala că în adevăratul destin (cuprinzând ceea ce nu se află în niciun fel sub raza acțiunii noastre) intră nu numai programul genetic existent la naștere, nu numai mediul în care urmează să trăiască, dar chiar și condiția umană în sine, cu toate limitările și uriașele sale aspirații. El aduce de altfel și evenimente sau circumstanțe favorabile; de multe ori însă, pe acestea le trecem cu vederea sau le atribuim propriilor noastre merite, ceea ce explică de ce cuvântul “destin” are conotații mai degrabă întunecate.”
Uneori, în limbajul curent, însăși această “istorie a omului” e și ea numită, impropriu, destin, uitându-se că ea cuprinde și o parte de libertate individuală. E clar însă că această ultimă parte e foarte mică, dacă ținem socoteala că în adevăratul destin (cuprinzând ceea ce nu se află în niciun fel sub raza acțiunii noastre) intră nu numai programul genetic existent la naștere, nu numai mediul în care urmează să trăiască, dar chiar și condiția umană în sine, cu toate limitările și uriașele sale aspirații. El aduce de altfel și evenimente sau circumstanțe favorabile; de multe ori însă, pe acestea le trecem cu vederea sau le atribuim propriilor noastre merite, ceea ce explică de ce cuvântul “destin” are conotații mai degrabă întunecate.”
February 5, 2014
excellent stuff so far; hard to put down; the descent of Romania into terror and poverty after the short-lived euphoria of leaving the German side in WW2
while there are some uneven parts where the experiences of the author as a young girl do not really fit with the rest of the book, this memoir of those crucial years in the history of Romania is maybe the best I've read about the time as it manages to convey the sense of how it was at the time without the foreknowledge of what came after, while at the same time to bring a lot of arguments/digressions about what communism meant and how it is both evil in theory and in practice; and this while balancing the "good" it did - or better put what its proponents argue that was said good which the author mostly demolishes with ease both at the philosophical level where she shows how any collectivism is against human nature and is destructive in principle, and at the "real socialism" level where its terrorist implementation is shown for what it was
Lots of poignant moments, both personal and societal - the last discourse of the last democratic prime minister of Romania before the Russians imposed the Groza government, the stunned reaction of people at the forced abdication of the king and the illegal proclamation of the Republic...
Excellent stuff
while there are some uneven parts where the experiences of the author as a young girl do not really fit with the rest of the book, this memoir of those crucial years in the history of Romania is maybe the best I've read about the time as it manages to convey the sense of how it was at the time without the foreknowledge of what came after, while at the same time to bring a lot of arguments/digressions about what communism meant and how it is both evil in theory and in practice; and this while balancing the "good" it did - or better put what its proponents argue that was said good which the author mostly demolishes with ease both at the philosophical level where she shows how any collectivism is against human nature and is destructive in principle, and at the "real socialism" level where its terrorist implementation is shown for what it was
Lots of poignant moments, both personal and societal - the last discourse of the last democratic prime minister of Romania before the Russians imposed the Groza government, the stunned reaction of people at the forced abdication of the king and the illegal proclamation of the Republic...
Excellent stuff
September 12, 2010
"Poate ar trebui să ne mulţumin, în motivarea poziţiei anticomuniste, cu două observaţii simple, elementare: această ideologie utilizează sistematic, pe plan intelectual, minciuna, iar pe plan afectiv, ura şi invidia. Aşadar, în ceea ce priveşte cele două funcţii esenţiale ale psihicului omenesc - intelectul şi afectivitatea - ea se situează în opoziţie cu valorile centrale ale fiecăruia: adevărul şi dragostea. Iar asta ar putea fi de ajuns".
Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii 1944-1947, Editura Humanitas, 2007, p. 302.
Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii 1944-1947, Editura Humanitas, 2007, p. 302.
September 9, 2014
Nu am putut sa o las din mână.
January 25, 2025
Obișnuita formulă a memorialisticii, trecută prin filtrul unei femei care a cunoscut direct epoca; prezentarea se face în maniera sensibilă și sensibilizată de timp a unei doamne venerabile, care, cel mai probabil, a fost „împinsă” în această întreprindere și de propria-i dorință, dar și de ceea ce se cerea pe piață, imediat după Revoluție – amintiri, memorii, fapt concret, trăi pe viu și prezentat de către protagoniști. Nu trebuia să fii scriitor sau om de cultură, literat, filosof, artist sau intelectual cu diplomă; ajungea să te încadrezi în ceea ce Vladimir Tismăneanu numește „intelighenția terifiată” a acelor ani de teroare. Textul, spre deosebire de un Nicolae Balotă sau Ion Ioanid sau chiar Steinhardt e simplu, lipsit de veleități artistice și, indiscutabil, de pretenții culturale – stilul unei gospodine mai răsărite, care a cunoscut niște oameni de cultură adevărați, a învățat ceva de la ei, a fost educată încă din familie într-un anume fel și a beneficiat de o anumită imagine și un anume statut social. Dar textul e sensibil și descrie viața de zi cu zi, existența cotidiană. Când intră în politică, în analize sociologice sau interpretări, textul șchioapătă și pare forțat, cumva școlăresc și facil, lipsit de profunzime și de informație, deși date și cifre există, dar nu sunt prea bine prinse în substanța textului. Aceste secvențe (vezi al doilea volum, la final, când face o paralelă între regimurile comunist și fascist și o istorie foarte succintă a etapelor care au dus la cele două regimuri, începând cu Revoluția Franceză și Iluminismul).
Ceea ce mă frapează însă, nu atât în această carte, cât la modul general, în ceea ce privește abundența de memorialistică din epocă, e faptul că se scrie, se spune că „se cere așa ceva”, se publică și se difuzează așa ceva, dar... care e beneficiul?
Să nu se uite? Se uită.
Să se știe? Nu interesează pe nimeni care nu a trăit atunci, ci tot pe cei care au cunoscut pe viu epoca îi pasionează și, din nefericire, îi doare, îi doare dublu, pentru că le redeschide niște răni.
Să fie lansat un avertisment pentru cei care vin și care ar fi bine să se ferească de pericolul comunismului și în general al regimurilor totalitare? Nimeni nu bagă în seamă un asemenea avertisment, pentru cei care scriu se citesc și se comentează între ei, cei din afară nu cred, nu „gustă”, nu consideră că mai există un asemenea pericol.
Să se consemneze adevărul, istoria reală? Nimeni nu învață nimic din istorie, din propriul trecut, din experiența altora, prea puțin percep critic trecutul sau prezentul, și mai puțin prevăd viitorul, au viziuni, anticipează și simt ceea ce va veni.
Te uiți în jur, cu toată cultura asta a negării de dragul negării, la mișcările așa-zis progresiste, care nu fac altceva decât să înlocuiască niște discriminări cu altele, la fel de agresive, iar uneori chiar mai sălbatice, la fel de perverse și de periculoase, uneori chiar mai meschine și mai diabolice. Toți am înfierat și am condamnat comunismul, dar nu vedem că socialismul de azi, din atâtea țări dezvoltate, „cu apă caldă”, exact în direcția asta merg: socialism, grijă pentru toți oamenii, venit minim garantat, servicii medicale otova pentru toată lumea (și ca atare plătești de te rupi pentru toți nenorociții și comozii, putorile, pofticioșii și ghiftuiții), învățământ gratuit (și fac școală obligatorie toți dobitocii, iar „avortonii bunăstării”, „pufuleții” și „tutele” se plâng și se lamentează că școala e așa cum e și că e greu, că proful ăla e așa și profa ailaltă e pe dincolo, că nu au chef de școală etc.) Ar trebui ca toți nenorociții ăștia cărora li se dă totul mură în gură să vadă cum era în trecut, când nu știai carte și te duceai la preotul din sat sau la învățător să îți citească o scrisoare, care putea fi de bine sau de rău, de la un copil de departe sau de la vreo instituție administrativă, care te soma cu cine știe ce. Asta le-ar trebui tuturor putorilor de zi, care doar se vaietă și se plâng, și de una, și de alta, și de ceea ce au, și de ceea ce n-au – că vor magazine pline și hrană din belșug, dar se ofuschează că se îngrașă și că nu se știe ce conspirație mondială le pune nu se știe ce aditivi în alimente și ei „mâncă ca porcii”.
Cine, ce și când învață ceva din trecut? Cine se uită la ceea ce e în jur și vede realitatea reală?
De ce se scriu? De ce se citesc? Unde e literatura? De ce înlocuim arta cuvântului și sensibilității exprimate prin cuvânt prin formulări așa-zis naturale, conversaționale, obiective?
O carte interesantă, dar mă întreb și repet întrebarea:
De ce?
Ceea ce mă frapează însă, nu atât în această carte, cât la modul general, în ceea ce privește abundența de memorialistică din epocă, e faptul că se scrie, se spune că „se cere așa ceva”, se publică și se difuzează așa ceva, dar... care e beneficiul?
Să nu se uite? Se uită.
Să se știe? Nu interesează pe nimeni care nu a trăit atunci, ci tot pe cei care au cunoscut pe viu epoca îi pasionează și, din nefericire, îi doare, îi doare dublu, pentru că le redeschide niște răni.
Să fie lansat un avertisment pentru cei care vin și care ar fi bine să se ferească de pericolul comunismului și în general al regimurilor totalitare? Nimeni nu bagă în seamă un asemenea avertisment, pentru cei care scriu se citesc și se comentează între ei, cei din afară nu cred, nu „gustă”, nu consideră că mai există un asemenea pericol.
Să se consemneze adevărul, istoria reală? Nimeni nu învață nimic din istorie, din propriul trecut, din experiența altora, prea puțin percep critic trecutul sau prezentul, și mai puțin prevăd viitorul, au viziuni, anticipează și simt ceea ce va veni.
Te uiți în jur, cu toată cultura asta a negării de dragul negării, la mișcările așa-zis progresiste, care nu fac altceva decât să înlocuiască niște discriminări cu altele, la fel de agresive, iar uneori chiar mai sălbatice, la fel de perverse și de periculoase, uneori chiar mai meschine și mai diabolice. Toți am înfierat și am condamnat comunismul, dar nu vedem că socialismul de azi, din atâtea țări dezvoltate, „cu apă caldă”, exact în direcția asta merg: socialism, grijă pentru toți oamenii, venit minim garantat, servicii medicale otova pentru toată lumea (și ca atare plătești de te rupi pentru toți nenorociții și comozii, putorile, pofticioșii și ghiftuiții), învățământ gratuit (și fac școală obligatorie toți dobitocii, iar „avortonii bunăstării”, „pufuleții” și „tutele” se plâng și se lamentează că școala e așa cum e și că e greu, că proful ăla e așa și profa ailaltă e pe dincolo, că nu au chef de școală etc.) Ar trebui ca toți nenorociții ăștia cărora li se dă totul mură în gură să vadă cum era în trecut, când nu știai carte și te duceai la preotul din sat sau la învățător să îți citească o scrisoare, care putea fi de bine sau de rău, de la un copil de departe sau de la vreo instituție administrativă, care te soma cu cine știe ce. Asta le-ar trebui tuturor putorilor de zi, care doar se vaietă și se plâng, și de una, și de alta, și de ceea ce au, și de ceea ce n-au – că vor magazine pline și hrană din belșug, dar se ofuschează că se îngrașă și că nu se știe ce conspirație mondială le pune nu se știe ce aditivi în alimente și ei „mâncă ca porcii”.
Cine, ce și când învață ceva din trecut? Cine se uită la ceea ce e în jur și vede realitatea reală?
De ce se scriu? De ce se citesc? Unde e literatura? De ce înlocuim arta cuvântului și sensibilității exprimate prin cuvânt prin formulări așa-zis naturale, conversaționale, obiective?
O carte interesantă, dar mă întreb și repet întrebarea:
De ce?
December 28, 2021
Împlinisem șaptesprezece ani și eram, ca destule fete prea protejate din generația mea, mult mai copilăroasă și mai nerealistă decât cele de azi. După bombardamentul din 4 aprilie l944, părinții mei părăsiseră locuința din București pentru a reveni la Oltenița, orășelul de baștină al familiei, unde în acea vară se retrăseseră și alte rude, sau își trimiseseră copiii. o mulțime de bucureșteni, de altfel, făcuseră la fel: zona părea mai puțin amenințată decât altele. Vara se scursese pentru noi, adolescenții, ca o foarte lungă vacanță (nu se predase ultimul trimestru), ocupată cu lectură multă, plimbări cu bicicleta și nesfârșite partide de ping-pong. De câteva ori văzuserăm trecând pe cer, dimineața, triunghiul gâștelor sălbatice de oțel care sclipeau argintiu, ducând moarte altora. O clipă, ne simțeam străbătuți de un fior înghețat. Apoi uitam. De la acel prim și unic bombardament care ne cruțase, ucigând pe alții la doi pași de noi, eram fataliști. Cel mult ne simțeam recunoscători sorții: ea ne lăsa să viețuim liniștiți, într-un orășel de care nu se sinchisea nimeni, pentru că încă nu se afla în calea nimănui. În vara anului l94l, când în oraș funcționaseră trei spitale militare unde lucram cu toții, mici și mari, intraserăm în contact nemijlocit cu suferința și cumplitele sacrificii ale războiului. Dar linia frontului se îndepărtase și acum, pe măsură ce se apropia din nou odată cu retragerea germană și a noastră, era din ce în ce mai limpede că într-un fel sau altul vom ieși din război, vom cere armistițiu și gata.
December 27, 2024
citEști „Timpul de ni s-a dat”, Annie Bentoiu: Revoluția memoriei
„Ceea ce am citit n-a putut face ca eu să-mi depășesc limitele, dar m-a ajutat aproape să le ating”. (p.318) „Timpul de ni s-a dat”, Annie Bentoiu, Humanitas, 2019
De câte ori vine vorba de refacerea canonului literar în manuale probabil că te uiți după o carte sau alta. Eu aștept momentul în care „Timpul de ni s-a dat” de Annie Bentoiu o să fie lectură obligatorie. Și nu doar pentru că și memoriile sunt un gen literar ofertant. Ci mai ales pentru că aici ai demonstrația revizitării memoriei unei scriitoare care cunoaște în termeni intimi trecerea societății de la capitalism la comunism și înapoi. Mereu în termenii culturii la persoana I nu doar singular ci și plural.
„Prezumția de vinovăție funcționa în tot timpul anchetei”. (p.538) „Timpul de ni s-a dat”, Annie Bentoiu, Humanitas, 2019
https://www.youtube.com/watch?v=S3uE8...
„Ceea ce am citit n-a putut face ca eu să-mi depășesc limitele, dar m-a ajutat aproape să le ating”. (p.318) „Timpul de ni s-a dat”, Annie Bentoiu, Humanitas, 2019
De câte ori vine vorba de refacerea canonului literar în manuale probabil că te uiți după o carte sau alta. Eu aștept momentul în care „Timpul de ni s-a dat” de Annie Bentoiu o să fie lectură obligatorie. Și nu doar pentru că și memoriile sunt un gen literar ofertant. Ci mai ales pentru că aici ai demonstrația revizitării memoriei unei scriitoare care cunoaște în termeni intimi trecerea societății de la capitalism la comunism și înapoi. Mereu în termenii culturii la persoana I nu doar singular ci și plural.
„Prezumția de vinovăție funcționa în tot timpul anchetei”. (p.538) „Timpul de ni s-a dat”, Annie Bentoiu, Humanitas, 2019
https://www.youtube.com/watch?v=S3uE8...
March 28, 2025
Sobolanul Galben, Aurelian Bentoiu.
Tanti Bentoiu a omis sau poate doar a uitat sa detalieze cum Aurelian Bentoiu este unul din cei care au violat si sugrumat democratia interbelica.
Coleg de partid cu interlopul, gangsterul Petre Bejan stapanul absolut al judetului Prahova si al orasului Ploiesti, acesti sobolani impreuna cu Gheorghe Tatarascu si-au facut partid sa negocieze comunistii…
Tanti Bentoiu a omis sau poate doar a uitat sa detalieze cum Aurelian Bentoiu este unul din cei care au violat si sugrumat democratia interbelica.
Coleg de partid cu interlopul, gangsterul Petre Bejan stapanul absolut al judetului Prahova si al orasului Ploiesti, acesti sobolani impreuna cu Gheorghe Tatarascu si-au facut partid sa negocieze comunistii…
January 21, 2019
Greu de rumegat, dar recomand!
December 13, 2024
„Timpul ce ni s-a dat - Memorii 1944-1947” de Annie Bentoiu este o lucrare profund emoționantă și tulburătoare, care oferă o privire rară asupra unei perioade esențiale din istoria României și a Europei, prin ochii unei persoane direct implicate în evenimentele care au marcat sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și începutul comunismului. Această carte nu este doar o relatare istorică, ci o mărturie intimă a unei femei care a trăit momente de excepțională complexitate politică, socială și personală.
Ce mi-a plăcut în mod deosebit la această lucrare este autenticitatea și sinceritatea cu care Annie Bentoiu își reconstituie amintirile. Ea nu doar că face referire la evenimente istorice majore, precum începerea ocupației sovietice în România sau schimbările politice bruște din acea perioadă, dar ne lasă să înțelegem și trăirile sale interioare, temerile, incertitudinile și dorințele de a supraviețui într-o lume în continuă schimbare.
Stilul de scriere este elegant și adesea meditativ, cu pasaje de mare finețe care surprind nu doar atmosfera vremii, dar și psihologia unei femei care, în ciuda dificultăților, își păstrează integritatea și dorința de a înfrunta un sistem opresiv. Fiecare capitol al cărții aduce în prim-plan un contrast între realitățile politice, sociale și personale ale acelei perioade și idealurile de libertate și demnitate umană la care autoarea aspira.
Un alt aspect remarcabil al cărții este faptul că Bentoiu nu se concentrează doar pe propria sa experiență, ci face referire și la personaje importante din acea perioadă, la intimitatea relațiilor, dar și la moralitatea unui întreg popor care a fost forțat să se adapteze unei noi realități politice, prin complicități, trădări sau sacrificii personale. Această dualitate între lăuntricul individului și presiunile exterioare este ceea ce face ca această lucrare să fie cu adevărat valoroasă.
Ce mi-a plăcut în mod deosebit la această lucrare este autenticitatea și sinceritatea cu care Annie Bentoiu își reconstituie amintirile. Ea nu doar că face referire la evenimente istorice majore, precum începerea ocupației sovietice în România sau schimbările politice bruște din acea perioadă, dar ne lasă să înțelegem și trăirile sale interioare, temerile, incertitudinile și dorințele de a supraviețui într-o lume în continuă schimbare.
Stilul de scriere este elegant și adesea meditativ, cu pasaje de mare finețe care surprind nu doar atmosfera vremii, dar și psihologia unei femei care, în ciuda dificultăților, își păstrează integritatea și dorința de a înfrunta un sistem opresiv. Fiecare capitol al cărții aduce în prim-plan un contrast între realitățile politice, sociale și personale ale acelei perioade și idealurile de libertate și demnitate umană la care autoarea aspira.
Un alt aspect remarcabil al cărții este faptul că Bentoiu nu se concentrează doar pe propria sa experiență, ci face referire și la personaje importante din acea perioadă, la intimitatea relațiilor, dar și la moralitatea unui întreg popor care a fost forțat să se adapteze unei noi realități politice, prin complicități, trădări sau sacrificii personale. Această dualitate între lăuntricul individului și presiunile exterioare este ceea ce face ca această lucrare să fie cu adevărat valoroasă.
Displaying 1 - 16 of 16 reviews