He made his literary debut in the Tribuna literary magazine.
For much of his career, Stănescu was a contributor to and editor of Gazeta Literară, România Literară and Luceafărul.
His editorial debut was the poetry book Sensul iubirii ("The Aim of Love"), which appeared under the Luceafărul selection, in 1960. The last volume of poetry published in his lifetime was Noduri şi semne ("Knots and Signs"), published in 1982. He died of hepatitis.
Nichita Stănescu received numerous poetry awards, of which the most important was the Herder Prize (1975) as well as a Nobel Prize nomination. Unfortunately, he died relatively young, leaving behind some of the most important poetry in post-war Romanian literature.
Nu credeam ca de la Nichita Stanescu voi afla ca cea mai buna definitie a omului in fata unui martian ar fi: "Omul este propria sa abstractiune." Si pe cat de simplu ar suna, suntem abstracti, ne nastem intr-un spatiu-timp in care mai mult ne mangaie gandul ca suntem degeaba decat ca, uite, am facut inca un avans in stiinta, ca un fel de "am largit si mai mult sfera necunoscutului si imi iau toate meritele pentru asta". Preferam absurdul, precum un steag alb ridicat in fata unei aparente "infrangeri" in fata misterului. "Despartirea de absurd coincide cu revelatia mortii.", scria Stanescu in "Temporara suprimare a absurdului." Presimt ca Nichita Stanescu nu e un scriitor care va atinge posteritatea clasicismului intr-o scurta perioada. Nichita Stanescu e un autor care scrie despre viitor, care ramane o "respirare" in fata conditiei omului de a fi om, un timp palpabil, un timp fara necesitatea unor scurtaturi: "Timpul e numele ritual dat distantelor." Nichita Stanescu m-a facut sa zambesc. E inca un autor pentru care as fi adorat sa ma nasc in secolul al XX-lea. Un om care probabil ar fi strambat din nas daca i-as fi aratat vreo poezie de-a mea, but all for the best. Si cica se spune ca generatiile noi nu stiu sa aprecieze generatiile vechi.