What do you think?
Rate this book
Ghetele fericirii
Imboldul care-i anima pe eroii celor noua nuvele ale Gabrielei Melinescu este goana dupa fericire, dupa implinirea prin iubire. Un pitic indragostit fara speranta de o frumoasa Alba-ca-Zapada, un evreu batrin care continua sa fie alaturi de aleasa lui si dupa moarte, un cintaret de opera care ia chipul unui demon al iubirii intr-un decor de feerie pe gheata – toti sint prizonierii acestei stravechi porunci. Lumea lor este un straniu amestec de fantastic si realitate, o lume in care pluteste poezia si in care pina si diavolul are inima tandra. „Nu te poti separa niciodata de ceea ce ai iubit”, crede personajul din „Batai de aripi”. Este, probabil, linia de forta a acestei carti pline de lumina si melancolie.
Cuprins: Batai de aripi • Marea bunatatii • Nebunul lui Emanuel • Joc de vara • Un mic erou mare • Umbra lui Zaharel • Memento Purcell • Ghetele fericirii • Schimbare de pene
Cuprins: Batai de aripi • Marea bunatatii • Nebunul lui Emanuel • Joc de vara • Un mic erou mare • Umbra lui Zaharel • Memento Purcell • Ghetele fericirii • Schimbare de pene
216 pages
First published January 1, 2006
19 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
March 22, 2009
Cine este Gabriela Melinescu si de ce.
Gabriela Melinescu este in primul rind poeta, din a carei poezie recunosc ca am citit foarte putin si daca ar fi mai accesibila pe net, poate ca as mai incerca. Faptul ca scrie poezie se reflecta foarte bine in nuvelele de fata (vezi citatul de la sfirsit). In plus, a mai scris literatura pentru copii, nuvele, memorialistica si romane.
In al doilea rind, mai interesant pentru mine, Gabriela Melinescu a fost iubita lui Nichita. Despre relatia lor se aminteste pe larg in Jurnalul Suedez, jurnal pe care il caut de multa vreme (2004, ca sa fiu mai exacta), dar nu gasesc nicaieri volumul I si decit sa nu-l citesc cronologic, mai bine deloc (deocamdata).
In al treilea rind, Gabriela Melinescu e o foarte apreciata promotoare a literaturii suedeze, fiind si premiata pentru asta, traducatoare din/in romana, suedeza si franceza.
In al patrulea rind, si nu cel mai lipsit de importanta, Gabriela Melinescu este si artist. Stilul ei ludic-suprarealist l-am descoperit acum citeva luni pe coperta cartii Gabrielei Adamesteanu - Dimineata pierduta. Ghetele Fericirii cuprinde citeva din desenele ei, din pacate cred ca in mare parte ele sint inaccesibile romanilor. Sper sa ma insel.
Nuvelele de fata au fost scrise in suedeza si traduse chiar de autoare avind ca personaje principale oameni vulnerabili care au fost instrainati de locurile natale (in mare parte evrei nascuti in Romania - "A fi roman si evreu in acelasi timp e ca si cum ai avea ciuma si holera in acelasi timp"). Se iubeste si se moare in fiecare din ele, cu o cadenta aproape egala. Prima (Batai de aripi) si ultima (Schimbare de pene) sint cele mai aproape de realitate, asa cum o percep eu, fiind autobiografice (desi neasumate auctorial, cf. Simona Sora).
***
Miinile mele povestesc mereu lucruri diferite. Mina dreapta povesteste tot ce se intimpla omului exterior: despre razboi, recolta, pomi si fructe, despre binecuvintare si crestere, dar si despre mlastini, spini, ciulini si urzici, despre o alta gradina plina de blesteme si distrugere.
Mina dreapta trimite vibratii, valuri de energii, ea e gentila, spune: buna ziua!, hei si la revedere! Mina dreapta e plina de simpatie, acceptind viata, dind ajutor si consolind pe cei care sufera mai ales din iubire.
Mina stinga nu spune niciodata 'buna ziua', ea seamana mai degraba cu mina omului care a crestat elefantul din grotele din Altamira, elefantul cu fildesii strimbi. Mina stinga corespunde omului interior - inteligent, necheltuitor, secret si plin de surpize. Ii place sa caute in adinc ca ploaia trezind tenebrele la viata. Mina stinga deseneaza senzual labirinturi de zapada folosind alfabetul vintului si ploii. Ea dispretuieste scolile si academiile, la fel si stilurile, simtindu-se 'ranita' de realitate. In lumea grotelor, ea se simte la adapost de 'contemporaneitate'.
Mi-e frica de mina stinga, ma doare des. Uneori am senzatia ca inima vrea sa imi iasa pin degetele acestei miini, numai si numai pentru a-mi arata un adevar crud si banal.
Se intimpla ca mina dreapta sa mingiie mina stinga, incercind sa domoleasca intr-un fel duritatea ei, ca un barbat intelept si bun surpins de severitatea sotiei sale. Cu toate ca nimeni n-o poate impiedica sa se arate asa cum este ea in realitate.
Corpul meu atirna intre miinile mele - cum atirna in copilarie intre mama si tata. Intre doua lumi necunoscute.
Gabriela Melinescu este in primul rind poeta, din a carei poezie recunosc ca am citit foarte putin si daca ar fi mai accesibila pe net, poate ca as mai incerca. Faptul ca scrie poezie se reflecta foarte bine in nuvelele de fata (vezi citatul de la sfirsit). In plus, a mai scris literatura pentru copii, nuvele, memorialistica si romane.
In al doilea rind, mai interesant pentru mine, Gabriela Melinescu a fost iubita lui Nichita. Despre relatia lor se aminteste pe larg in Jurnalul Suedez, jurnal pe care il caut de multa vreme (2004, ca sa fiu mai exacta), dar nu gasesc nicaieri volumul I si decit sa nu-l citesc cronologic, mai bine deloc (deocamdata).
In al treilea rind, Gabriela Melinescu e o foarte apreciata promotoare a literaturii suedeze, fiind si premiata pentru asta, traducatoare din/in romana, suedeza si franceza.
In al patrulea rind, si nu cel mai lipsit de importanta, Gabriela Melinescu este si artist. Stilul ei ludic-suprarealist l-am descoperit acum citeva luni pe coperta cartii Gabrielei Adamesteanu - Dimineata pierduta. Ghetele Fericirii cuprinde citeva din desenele ei, din pacate cred ca in mare parte ele sint inaccesibile romanilor. Sper sa ma insel.
Nuvelele de fata au fost scrise in suedeza si traduse chiar de autoare avind ca personaje principale oameni vulnerabili care au fost instrainati de locurile natale (in mare parte evrei nascuti in Romania - "A fi roman si evreu in acelasi timp e ca si cum ai avea ciuma si holera in acelasi timp"). Se iubeste si se moare in fiecare din ele, cu o cadenta aproape egala. Prima (Batai de aripi) si ultima (Schimbare de pene) sint cele mai aproape de realitate, asa cum o percep eu, fiind autobiografice (desi neasumate auctorial, cf. Simona Sora).
***
Miinile mele povestesc mereu lucruri diferite. Mina dreapta povesteste tot ce se intimpla omului exterior: despre razboi, recolta, pomi si fructe, despre binecuvintare si crestere, dar si despre mlastini, spini, ciulini si urzici, despre o alta gradina plina de blesteme si distrugere.
Mina dreapta trimite vibratii, valuri de energii, ea e gentila, spune: buna ziua!, hei si la revedere! Mina dreapta e plina de simpatie, acceptind viata, dind ajutor si consolind pe cei care sufera mai ales din iubire.
Mina stinga nu spune niciodata 'buna ziua', ea seamana mai degraba cu mina omului care a crestat elefantul din grotele din Altamira, elefantul cu fildesii strimbi. Mina stinga corespunde omului interior - inteligent, necheltuitor, secret si plin de surpize. Ii place sa caute in adinc ca ploaia trezind tenebrele la viata. Mina stinga deseneaza senzual labirinturi de zapada folosind alfabetul vintului si ploii. Ea dispretuieste scolile si academiile, la fel si stilurile, simtindu-se 'ranita' de realitate. In lumea grotelor, ea se simte la adapost de 'contemporaneitate'.
Mi-e frica de mina stinga, ma doare des. Uneori am senzatia ca inima vrea sa imi iasa pin degetele acestei miini, numai si numai pentru a-mi arata un adevar crud si banal.
Se intimpla ca mina dreapta sa mingiie mina stinga, incercind sa domoleasca intr-un fel duritatea ei, ca un barbat intelept si bun surpins de severitatea sotiei sale. Cu toate ca nimeni n-o poate impiedica sa se arate asa cum este ea in realitate.
Corpul meu atirna intre miinile mele - cum atirna in copilarie intre mama si tata. Intre doua lumi necunoscute.
February 9, 2025
Nu știam cum scrie Gabriela Melinescu și mă bucur că am aflat. Are un stil jucăuș, idei inedite și fiecare povestire te duce într-un loc pe care nu-l bănuiești, de o profunzime aparte. Aș vrea să o mai citesc.
"Da, asta s-ar putea numi îmbătrânire. Dar eu susțin că e mai mult decât îmbătrânire, căci începe chiar din clipa nașterii. E mai degrabă o metamorfoză care obligă timpul să ia altă formă, o anumită proporție, din nevoia de a intra în alt spațiu."
"Da, asta s-ar putea numi îmbătrânire. Dar eu susțin că e mai mult decât îmbătrânire, căci începe chiar din clipa nașterii. E mai degrabă o metamorfoză care obligă timpul să ia altă formă, o anumită proporție, din nevoia de a intra în alt spațiu."
January 16, 2022
(3,5*)
Din cele 9, 2-3 chiar mi-au plăcut foarte mult. Plus volumul vine la pachet cu ilustrații de-ale autoarei.
De GM mai citisem doar poezie, ăsta e primul volum de proză pe care îl parcurg și îi va mai urma și altele.
Din cele 9, 2-3 chiar mi-au plăcut foarte mult. Plus volumul vine la pachet cu ilustrații de-ale autoarei.
De GM mai citisem doar poezie, ăsta e primul volum de proză pe care îl parcurg și îi va mai urma și altele.
May 26, 2021
De ziua Echinocţiului de toamnă a acestui an, mă găseam în nordul Franţei, locuind provizoriu într-o casă veche înconjurată de un nou parc.
În timp ce mă plimbam cu doi prieteni, dis-de-dimineaţă, s-au auzit deodată împuşcături venind din toate direcţiile.
Împuşcăturile erau atât de intense, încât păsările parcului au zburat înspăimântate, zvâcnind departe, spre sud. Vântul însuşi părea nemişcat, prins între norii albi de fum venind dinspre pădurea deasă care înconjura casa şi parcul.
Război! Foc deschis! Aceste cuvinte au ţâşnit înăuntrul meu. Mă născusem în timpul celui de-al doilea război mondial. Imagini din oraşul nostru, Bucureşti, bombardat de armata germană şi de ruşi, cimitirul catolic unde părinţii se ascundeau într-un cavou plin de lume, toate imaginile astea au renăscut fulgerător în realitatea prezentului, în acelaşi fel cu mirosul de sânge amestecat cu ţipătul celor răniţi, căzând sub ploaia de gloanţe.
La fel de neaşteptat ca împuşcăturile a răsărit un om din verdele pădurii, transformat acum în roşul şi auriul toamnei. Purta o puşcă modernă în mâna dreaptă şi cu stânga ţinea de ceafă un animal împuşcat. S-a apropiat de locul în care ne opriserăm muţi de uimire. Pe măsură ce se apropia puteam să-i vedem hainele elegante de vânător. S-a oprit la câţiva paşi de noi explicându-ne în franceză că în acea zi se deschisese sezonul vânătorii în Franţa.
Niciunul dintre noi n-a scos un cuvânt, dar toţi am răsuflat uşuraţi.
După ce ne-am întors pe veranda casei în care locuiam, legăturile cu trecutul s-au schimbat brusc. O atmosferă romantică cu miros de Ev Mediu s-a instalat pe neaşteptate. Cavaleri, cai şi câini de vânătoare începuseră să alerge în imaginara mea pădure plină de mister. Mi se părea că văd sufletele animalelor ucise rătăcind ici şi colo, în drum spre lumea cealaltă, cu contururi albastre în jurul corpurilor supte parcă de o nouă stare. Cavalerii care îşi exersaseră arta războiului o viaţă întreagă sfârşiseră prin a cădea în somnul de veci pe spatele cailor, ca într-un mormânt vertical.
Era pace în lume, dar în acelaşi timp război. Asta pentru că purtam aceste duble trăiri în mine? Avea trecutul o dublă structură, ca şi prezentul, în care ne puteam odihni şi înfricoşa alternativ?
După o lună m-am întors în Suedia unde trăiesc acum, departe de tot ce se întâmplase în Franţa. Cu timpul, toată călătoria devenise un fel de irealitate.
În timp ce mă plimbam cu doi prieteni, dis-de-dimineaţă, s-au auzit deodată împuşcături venind din toate direcţiile.
Împuşcăturile erau atât de intense, încât păsările parcului au zburat înspăimântate, zvâcnind departe, spre sud. Vântul însuşi părea nemişcat, prins între norii albi de fum venind dinspre pădurea deasă care înconjura casa şi parcul.
Război! Foc deschis! Aceste cuvinte au ţâşnit înăuntrul meu. Mă născusem în timpul celui de-al doilea război mondial. Imagini din oraşul nostru, Bucureşti, bombardat de armata germană şi de ruşi, cimitirul catolic unde părinţii se ascundeau într-un cavou plin de lume, toate imaginile astea au renăscut fulgerător în realitatea prezentului, în acelaşi fel cu mirosul de sânge amestecat cu ţipătul celor răniţi, căzând sub ploaia de gloanţe.
La fel de neaşteptat ca împuşcăturile a răsărit un om din verdele pădurii, transformat acum în roşul şi auriul toamnei. Purta o puşcă modernă în mâna dreaptă şi cu stânga ţinea de ceafă un animal împuşcat. S-a apropiat de locul în care ne opriserăm muţi de uimire. Pe măsură ce se apropia puteam să-i vedem hainele elegante de vânător. S-a oprit la câţiva paşi de noi explicându-ne în franceză că în acea zi se deschisese sezonul vânătorii în Franţa.
Niciunul dintre noi n-a scos un cuvânt, dar toţi am răsuflat uşuraţi.
După ce ne-am întors pe veranda casei în care locuiam, legăturile cu trecutul s-au schimbat brusc. O atmosferă romantică cu miros de Ev Mediu s-a instalat pe neaşteptate. Cavaleri, cai şi câini de vânătoare începuseră să alerge în imaginara mea pădure plină de mister. Mi se părea că văd sufletele animalelor ucise rătăcind ici şi colo, în drum spre lumea cealaltă, cu contururi albastre în jurul corpurilor supte parcă de o nouă stare. Cavalerii care îşi exersaseră arta războiului o viaţă întreagă sfârşiseră prin a cădea în somnul de veci pe spatele cailor, ca într-un mormânt vertical.
Era pace în lume, dar în acelaşi timp război. Asta pentru că purtam aceste duble trăiri în mine? Avea trecutul o dublă structură, ca şi prezentul, în care ne puteam odihni şi înfricoşa alternativ?
După o lună m-am întors în Suedia unde trăiesc acum, departe de tot ce se întâmplase în Franţa. Cu timpul, toată călătoria devenise un fel de irealitate.
Displaying 1 - 4 of 4 reviews