What do you think?
Rate this book
Usa Interzisă
„Veninul strâns în mine nu atinsese concentraţia necesară pentru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. A trebuit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluţie şi să am şocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, sa mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală.“ (Gabriel LIICEANU)
360 pages
First published January 1, 2002
16 people are currently reading
322 people want to read
About the author
Gabriel Liiceanu
124 books307 followersGabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 25 of 25 reviews
October 2, 2023
Cartea aceasta a intrat în biblioteca mea în urmă cu exact opt ani adusă de o erinie a sufletului meu care a aplicat cea mai cumplită corecție (cu sensul de pedeapsă) vieții mele. Chiar dacă au trecut opt ani încă mai resimt efectele cu toată puterea „debitului stihial al Senei”.
Așa că azi, la ceas aniversar, am îmbrățișat melancolia și m-am plimbat nițel pe aleile dureroase ale aducerii-aminte. Printre altele am răsfoit și această carte și am recitit anumite pasaje marcate la prima lectură. În special în prima parte a cărții, în chiar primele pagini, se vorbește („genial”, ar spune erinia) despre depresie. Și, deși Liiceanu folosește un limbaj metaforic, poetic, reușește să descrie depresia mai clar și mai precis decât o fac tratatele științifice cu descrierile lor clinice. Asta probabil doar pentru „inițiați”, pentru cei care au sau au avut o relație intimă cu depresia. Este descrisă ca o boală a sufletului și „pentru că sufletul nostru este imaterial, oamenilor, celor mai mulți, care nu știu cât de greu poate el să atârne uneori, nu le vine să creadă că sufletul doare așa cum dor un picior, burta sau capul: că poți face o «gripă psihică» sau «piatră la suflet», că te poți pomenii de pe o zi pe alta cu o ciroză sufletească.” (p. 8)
Dar și mai corectă mi se pare descrierea depresiei ca o forță pozitivă de la paginile 10-11. Pozitivă nu în sensul că ar fi pozitivă pentru noi, ci în sens raționalist pozitivă. Viețile noaste sunt compuse din ceea ce Liiceanu numește, cu acuratețe aș sublinia eu, „sistemul de iluzii”, iluzii care sunt, și aici e cireașa de pe tort, dacă mă întrebați pe mine, „morcovi existențiali” pe care tot noi îi construim și îi legănăm prin fața propriilor ochi și alergăm după ei ca niște bezmetici toată viața. Și asta numim noi sens. Ei, depresia, cu luciditatea ei, desființează acest „sistem de iluzii”, ne eliberează de minciunile pe care ni le spunem lăsându-ne goi în fața vieții goale (sau nude? Agamben).
Și totuși, pentru ca viața așa cum o știm să continue „morcovii existențiali” sunt necesari „iluzia că trebuie să am un «urmaș», că trebuie să dau din coate pentru a ocupa un post pe scena lumii, că trebuie să mă bat pentru o idee, că trebuie să am o funcție și putere și bani, că trebuie să scriu, să pictez sau să compun, că trebuie să însemn «ceva» pentru semenii mei, că gesturile mele pot influența sau schimba în vreun fel «cursul lumii». Toată viața stă și crește pe acest țesut de iluzii.” (p. 11)
Prin urmare, chiar dacă depresia ne eliberează de iluzii, fără ele n-am exista, probabil numărul sinuciderilor ar tot crește până nu ar mai avea cine să se sinucidă. „Numai dacă ținem ochii închiși «într-o anumită privință» suntem sufletește întregi. «Sistemul de iluzii» este singurul garant al acestei miopii existențiale, singura pavăză împotriva lucidității care încearcă să ne convingă, în fiecare dimineață, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.” (p. 12)
Luciditatea!
La final amintesc de o frază a unui alt autor care a cunoscut povara lucidității dusă la paroxism „A trăi îmi pare o eroare metafizică a materiei, o neglijență a inacțiunii.” Cartea neliniştirii (p. 136)
Așa că azi, la ceas aniversar, am îmbrățișat melancolia și m-am plimbat nițel pe aleile dureroase ale aducerii-aminte. Printre altele am răsfoit și această carte și am recitit anumite pasaje marcate la prima lectură. În special în prima parte a cărții, în chiar primele pagini, se vorbește („genial”, ar spune erinia) despre depresie. Și, deși Liiceanu folosește un limbaj metaforic, poetic, reușește să descrie depresia mai clar și mai precis decât o fac tratatele științifice cu descrierile lor clinice. Asta probabil doar pentru „inițiați”, pentru cei care au sau au avut o relație intimă cu depresia. Este descrisă ca o boală a sufletului și „pentru că sufletul nostru este imaterial, oamenilor, celor mai mulți, care nu știu cât de greu poate el să atârne uneori, nu le vine să creadă că sufletul doare așa cum dor un picior, burta sau capul: că poți face o «gripă psihică» sau «piatră la suflet», că te poți pomenii de pe o zi pe alta cu o ciroză sufletească.” (p. 8)
Dar și mai corectă mi se pare descrierea depresiei ca o forță pozitivă de la paginile 10-11. Pozitivă nu în sensul că ar fi pozitivă pentru noi, ci în sens raționalist pozitivă. Viețile noaste sunt compuse din ceea ce Liiceanu numește, cu acuratețe aș sublinia eu, „sistemul de iluzii”, iluzii care sunt, și aici e cireașa de pe tort, dacă mă întrebați pe mine, „morcovi existențiali” pe care tot noi îi construim și îi legănăm prin fața propriilor ochi și alergăm după ei ca niște bezmetici toată viața. Și asta numim noi sens. Ei, depresia, cu luciditatea ei, desființează acest „sistem de iluzii”, ne eliberează de minciunile pe care ni le spunem lăsându-ne goi în fața vieții goale (sau nude? Agamben).
Și totuși, pentru ca viața așa cum o știm să continue „morcovii existențiali” sunt necesari „iluzia că trebuie să am un «urmaș», că trebuie să dau din coate pentru a ocupa un post pe scena lumii, că trebuie să mă bat pentru o idee, că trebuie să am o funcție și putere și bani, că trebuie să scriu, să pictez sau să compun, că trebuie să însemn «ceva» pentru semenii mei, că gesturile mele pot influența sau schimba în vreun fel «cursul lumii». Toată viața stă și crește pe acest țesut de iluzii.” (p. 11)
Prin urmare, chiar dacă depresia ne eliberează de iluzii, fără ele n-am exista, probabil numărul sinuciderilor ar tot crește până nu ar mai avea cine să se sinucidă. „Numai dacă ținem ochii închiși «într-o anumită privință» suntem sufletește întregi. «Sistemul de iluzii» este singurul garant al acestei miopii existențiale, singura pavăză împotriva lucidității care încearcă să ne convingă, în fiecare dimineață, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.” (p. 12)
Luciditatea!
La final amintesc de o frază a unui alt autor care a cunoscut povara lucidității dusă la paroxism „A trăi îmi pare o eroare metafizică a materiei, o neglijență a inacțiunii.” Cartea neliniştirii (p. 136)
December 4, 2016
“Oricît de lentă, dezbrăcarea unui trup ajunge de îndată la limită şi limita e trupul gol însuşi.
Dar dezbrăcarea unui suflet? Unde e limita lui? De-abia cînd scrii un jurnal îţi dai seama cît de ‘îmbrăcaţi’ sîntem şi cum nici o viaţă, oricît de lungă, nu ne-ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca, pînă la capăt, sufletul. Numeni nu şi-a văzut vreodată ‘sufletul gol’”.
Dar dezbrăcarea unui suflet? Unde e limita lui? De-abia cînd scrii un jurnal îţi dai seama cît de ‘îmbrăcaţi’ sîntem şi cum nici o viaţă, oricît de lungă, nu ne-ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca, pînă la capăt, sufletul. Numeni nu şi-a văzut vreodată ‘sufletul gol’”.
October 5, 2019
„Te poţi vindeca scriind în chiar clipa în care îţi este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur şi simplu scriind? Să mai rămîn agăţat de cuvinte ― încă o propoziţie, şi apoi încă una ― cu speranţa că ele mă vor scoate la mal din acest înec în dezgustul de mine? Dacă îmi spun asta, dacă îmi scriu, mă ajut oare? Şi apoi cum poţi scrie în timp ce îţi vine să te ascunzi şi să dispari?
Eu o înţeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mîine. "Sistemul de iluzii" ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi, "morcovul existenţial" pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nostru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am făcut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui animal care merge, halucinat, pe urma de miros a hranei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre.
Dacă nu ar fi air bag-ul acesta montat discret în viscerele noastre, balonul ăsta umflat cu iluzii menit să ne apere de şocul ciocnirii cu singura perspectivă certă a vieţii noastre (care este sfîrşitul), nu ne-am trezi cu sufletul stîlcit în fiecare dimineaţă? Dacă nu am fi prinşi în plasa puzderiei de lucruri pe care ne propunem să le facem ― de la cele mai mărunte (chiar şi pentru a bea un pahar de apă e nevoie de un atom de voinţă şi de iluzie) şi pînă la cele mai măreţe ― ce ne-ar ţine atît de bine înfipţi în "această coajă de pămînt"?
Gîndul că am putea lăsa ceva în urma noastră? Ceva care "ar străbate secolele"? Care secole? Cele care se vor pierde în "praful şi pulberea" istoriei? Şi care istorie? Cea care poate să dispară de pe o zi pe alta prin considerabilul potenţial de autodistrugere al speciei umane? Sau cea care ― admiţînd că în specia aceasta ar exista resurse ultime de redresare (ingineria genetică?) ― se va pierde oricum în chip "natural", cu toate înfăptuirile ei, în incendiul final (e drept, de peste cinci miliarde de ani) al Pămîntului, urmat de definitiva răcire a Soarelui şi de "speranţa" apariţiei Vieţii (în vederea altei distrugeri finale) în alt punct, nebănuit, al Universului?
Mecanismul bolii în asta constă: în mutarea "adevărului ultim" al vieţii din periferia privirii în centrul ei. În transformarea lucidităţii din accident în metodă.
Cîtă vreme există obiecte ambigue, obiecte care prezintă, oferă, expun şi care, simultan, retrag, ascund, camuflează, totul devine în fond o chestiune de perspectivă şi alegere. Comportarea noastră faţă de aceste obiecte implică întotdeauna opţiunea: vrem să rămînem la nivelul splendorii epidermei sau, printr-un imprudent gest de "dezgolire", vrem să pătrundem în "adevărul" viscerelor? Ce este "mai adevărat" într-un obiect: vizibilul lui imediat? Sau ceea ce este ascuns în el, îndepărtatul, ceea ce nu-ţi cade sub mînă, dar care, ascuns fiind, poate la o adică, cu preţul unui efort sau al unei operaţii anume, să devină vizibil?
Filozofii nu pot fi iubiţi, ci doar respectaţi şi, la rigoare, detestaţi. Medicul care îţi spune cît mai ai de trăit îţi impune prin autoritatea ştiinţei lui, dar tocmai pentru că îţi răpeşte orice speranţă, el nu are cum să fie iubit. Or, filozofii sînt aducătorii relei-vestiri.
Pentru că am suferit ca ea şi pentru că mă recunosc în ea pot să simt mila, dorinţa de a ajuta şi iubirea. Pentru că ea este eu, pentru că ea e duplicatul meu, pentru că o înţeleg cu ajutorul meu, o pot iubi. Orice proiecţie trece printr-o introiecţie prealabilă. Iubirea este de fapt mila de tine proiectată asupra altuia sau uitarea de sine care se înalţă pe o prealabilă conştiinţă a eului propriu.
Oamenii sînt răi pentru că nu au imaginaţia tranzitivităţii răului pe care îl fac: nu se pot pune în locul celuilalt, nu pot simţi pe pielea lor ceea ce i-au făcut pe ceilalţi să simtă. Binefăcătorii omenirii sînt cei care au imaginaţia răului altuia prin har, fără nevoia prealabilă a experimentării lui pe propria lor piele.
Se poate oare scrie "rece" despre lucruri patetice? Nu presupune oare geniul un anumit mod de a manipula emoţia şi de a o aduce la forma în care ea devine suportabilă, putînd fi "gustată estetic"?
Pasiunea pură care mă purta către "a şti" un autor sau altul s-a stins de mult. Nu mă mai interesează decît ceea ce mi se adresează în mod direct, ceea ce are legătură cu mine, cu viaţa mea, sau ceea ce îmi provoacă o fericire intensă, făcîndu-mă să mă pierd în perfecţiunea altei lumi.
E oare vorba de o împuţinare progresivă sau de o dorinţă disperată de a ajunge la mine fără mască, fără trucaj, fără paiete?
Totul e, repet, să ai o "idee", singurul, adevăratul paşaport de intrare în lumea filozofiei.
Orice om care putea să spună ce are pe suflet vorbea în numele fiecăruia şi al tuturor. Tocmai acesta era miracolul: cu cît te apropiai mai tare de tine, cu cît coborai mai adînc în intimitatea ta, cu atît ceilalţi se recunoşteau mai mult în vorbele tale. Felul cel mai eficace de a da era să te dai.
Eram plasat într-un raport greşit cu timpul şi, deopotrivă, cu felul de a-mi înţelege libertatea. Era de fapt unul şi acelaşi lucru: nu-mi plăcea însăşi condiţia mea de om, de fiinţă liberă înlănţuită în timp. Mă legănam în braţele unui "mai tîrziu" şi a unui "altă dată", ca şi cum în felul acesta aş fi încetat să mor. Căci "trebuie" şi tot ce era iminent îmi vorbea dinăuntrul a ce era trecător. Imperativul oricărei fapte, graba, setea împlinirii erau străbătute, toate, de frisonul propriului nostru sfîrşit. Aveam nevoie de amînare ca de o garanţie a eternităţii, ca argument în timp pentru faptul că timpul nu ne poate constrînge.
Distanţele pe care cu vîrsta le punem între noi şi ceilalţi, astfel încît nu orice dramă a lumii să devină automat a noastră, uşa sufletului întredeschisă cu măsură pentru ca înăuntrul nostru să nu intre mai multă nenorocire decît putem duce, gradul necesar de insensibilitate reglat în fiecare zi pentru a putea să trecem prin viaţă ― din toate aceste ferecături, carapace şi straturi protectoare în fiinţa unui copil de 3 ani nu s-a înfiripat încă nimic. Aşa încît povestea a pătruns în mine ca şi cum aş fi îm-brăţişat un trup din carne vie.
Viaţa afectivă în familia mea curgea prin albii subterane, iar apele izvorîte din sufletul fiecăruia se întîlneau între ele pe tăcute.
Bănuiesc că există un raport între dezbrăcarea trupului şi dezbrăcarea sufletului şi că iubire există atunci cînd sînt învinse, simultan şi prin corelaţie, aceste două pudori. Atunci sîntem liberi şi uşori. Tot ce era ascuns în noi ― nespus şi ne-exprimat ― iese afară; printr-un amestec de vorbe şi gesturi intimul este expus în faţa celuilalt şi în felul acesta singurătatea esenţială a fiinţei noastre este învinsă şi anulată.
Trebuia ca măcar o dată în viaţă să ne fi fost dat să aflăm ce înseamnă predarea necondiţionată, prăbuşirea totală a tuturor sistemelor de protecţie, căderea în desuetudine a oricărei cenzuri. Cine nu cunoscuse "darul lacrimilor", aşadar cine nu putuse scoate din el extrema durere sau bucuria extremă, acela nu-l cunoscuse pe Dumnezeu şi nu cunoscuse iubirea şi avea să iasă din viaţă nefericit, înrăit sufleteşte, zidit în singurătatea lui ca în cel mai rău blestem.
Pesemne că din cauza asta literatura izbuteşte acolo unde filozofia eşuează. Pentru că literatura nu-şi propune să definească, ci doar să "descrie". De aceea nimic nu rămîne în afara ei, nimic nu-i este străin.
O dezabuzare stupidă ― şi totuşi explicabilă? ― a pus stăpînire pe mine: majoritatea cărţilor mă plictisesc, filozofia mi-a devenit de mult greu suportabilă, tonul scrierilor edificatoare mă irită. În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu. Singura formă de scris care mă interesează ar urma să rezulte din mişcarea neîngrădită pe teritoriul eului meu.
Versiunea românească a lui Hamlet o avem în leneşul din povestea lui Creangă. Deosebirea este că acesta "merge pe scurtătură"; el nu explică, nu teoretizează, nu are nevoie de cinci acte pentru a părăsi scena. Povestea lui e scurtă pentru că trece direct la concluzie; ca şi Hamlet, leneşul lui Creangă a înţeles. Numai că el nu mai întîrzie nici o clipă "aici": nu vrea să reaşeze timpul lumii în matcă (ceea ce, în cazul lui Hamlet, reprezintă încă un tribut plătit iluziei), nu vrea să răzbune sau să repare ceva. De îndată ce a înţeles, el nu consideră că mai are vreo responsabilitate. Greva foamei nu o face pentru a atrage atenţia sau a obţine ceva, ci pur şi simplu pentru că aceasta i se pare calea cea mai la îndemînă, mai abruptă şi mai elegantă de a abandona. În acest "proiect" al său (singurul care se poate sustrage amă- girii) el este ajutat în mod firesc de consătenii săi care îl spînzură ca pe unul ce a încălcat legea iluziei, ca pe un dez-iluzionat.
Dionysos le-a revelat grecilor hăul pe care era aşezată viaţa noastră, caracterul cumplit al existenţei, şi, ca să-i poată face faţă, grecii l-au mascat cu lumea de forme frumoase ― compensatorii şi terapeutice ― de tip apolinic.
"Eu nu ştiu cum vă iese vouă cafeaua neagră. Am fiert-o o jumătate de oră tot adăugînd apă şi nu s-a colorat deloc. În schimb, am recuperat boabele." Şi îmi arată 10-15 boabe de cafea puse la zvîntat pe un şerveţel, fiecare înconjurată de o pată brun-spălăcită din fiertura uscată. Am rămas o vreme cu gura căscată şi am întrebat, bîlbîindu-mă, dacă nu ştia că, pentru a face o cafea, e nevoie de boabe măcinate. ― "S-ar putea să fi ştiut, îmi răspunde, dar am crezut că apa fiartă e capabilă să extragă esenţa cafelei din boaba însăşi."
Pesemne că cea mai mare ispravă a cuiva este să-şi dea un destin.
Secretul scrisului: intrarea în comuniune prin nevoia de a pune la dispoziţie. Iar la dispoziţie pot fi puse emoţii, experienţe, gînduri, cunoştinţe.
Cel puţin nu aşa cum ajunsesem să trăiesc, traducînd pe apucate, incapabil să intru şi să rămîn în atmosfera cărţii. Şi apoi, moştenisem din experienţele anterioare ideea că un lucru ca ��sta nu se putea face decît prin întîlnirea a două minţi, din a căror dispută permanentă în jurul fiecărui cuvînt şi fiecărui sens se năştea cu adevărat rezultatul final: un text înţeles şi, tocmai de aceea, devenit inteligibil.
Destinele noastre ratate sînt, toate, expresia unor crize de continuitate.
Cartea lui Heidegger este cea mai completă şi sistematică analiză a "lumii în care trăim" şi a "condiţiei" noastre din cîte s-au făcut vreodată pe lume.
Adevărul este că, diferiţi fiind, ne-am trăit unul pe altul ca spectacol şi că fiecare dintre noi a fost, presupun, capabil să preia de la celălalt, fără ca neapărat să o recunoască, sugestia pentru o componentă a existenţei care îi lipsea. Dacă datorită lui am cîştigat enorm în planul expresiei, eliberîndu-mă ludic şi atingînd, în interiorul însuşi al naturii mele crispate, acel grad de cabotinism fără de care comunicarea socială şi scrisul de o anumită factură nu sînt cu putinţă, Andrei, în schimb, a trăit, cred, prin mine o anumită cădere în gravitate pe care formal nu a experimentat-o şi pe care la mine, temîndu-se de ea, a ironizat-o.
Uneori îmi spun: cum poate să încapă într-o relaţie atîta diferenţă? Dar tocmai asta este splendoarea prieteniei mele cu el: îl pot iubi "aşa cum e". Ceea ce înseamnă: diferit de mine.
În fond, nevoia mea de a scruta "absolutul" este la fel de aprigă pe cît este cea a lui Andrei, numai că, stilistic vorbind, eu sînt confiscat de un soi de "scepticism gascono-oltenesc": prefer să fiu disperat decît escrocat.
În cea de a doua scrisoare de îndrăgostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt în 21 februarie 1925, citim: "De ce iubirea este de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane şi cum se face că ea rămîne o suavă povară pentru cei pe care îi atinge? Răspunsul e simplu: pentru că, iubind, ne preschimbăm în obiectul iubirii noastre rămînînd totodată noi înşine."
Acest "a împlini timpul" nu poate surveni decît pentru cei care "au ţinut anticipativ moartea sub ochi" şi care au avut precocitatea acestei ţineri sub ochi.
Cioran: "Cît de rău îmi pare că, de cînd vă cunosc, nu am pus pe hîrtie zi de zi ― greşesc: oră de oră ― ce însemnaţi pentru mine. Ar fi rezultat impresiile cele mai contradictorii pe care o fiinţă de pe lumea asta le-a resimţit vreodată. Şi totuşi, toate laolaltă ar fi avut o unitate, o convergenţă secretă: teama că veţi renunţa la mine.
Nu înţeleg ce mai caut pe această lume în care fericirea mă face mai nefericit decît nefericirea."
"Stadiile imediate ale erosului" sînt prezentate şi analizate cu ajutorul a trei opere mozartiene. Primul stadiu ― Nunta lui Figaro ― este întruchipat de Cherubino, ipostază a senzualităţii care se trezeşte şi al cărei obiect nu este pe deplin precizat. Dorinţa este ca atare confuză şi, pentru că nu cunoaşte satisfacerea şi nu poate deveni bucurie debordantă, ea este înconjurată în permanenţă de un nimb de melancolie. Obiectul dorinţei este de fapt cunoscut, dar pentru că dorinţa nu s-a exersat asupra lui, ea nu îl posedă încă şi trăieşte separată de el, în ne-aproprierea lui. Şi tocmai pentru că în acest stadiu erosul visător pluteşte în vagul melancoliei, pentru că dorinţa nu s-a conturat prin unirea cu obiectul ei bine precizat şi, ca atare, ambele rămîn confuze şi nediferenţiate,
"Știi cît este de cumplit să ai 82 de ani? Cum de am ajuns aici?" Ce pot să-i răspund? Îi amintesc că Noica îşi confecţionase anume o teorie pentru a face faţă momentului acestuia: 1) Trebuie să fii mereu în atac. Tu trebuie să ai mereu iniţiativa, niciodată "viaţa". A ataca mereu viaţa cu o idee, a fi mereu în priză, a nu-i permite vieţii să vină peste tine, să te copleşească, să te înece. 2) Ceea ce înseamnă că trebuie mereu să faci ceva, să nu consideri niciodată că ai încheiat ce aveai de făcut. Asta însemna pentru el "să nu mori fără rest". Moartea trebuie să te prindă la treabă şi să ieşi astfel din scenă în timp ce îţi rosteşti încă rolul. Depresia bătrîneţii este starea celui care consideră că a spus ceea ce avea de spus, că şi-a rotunjit fapta şi că de-acum aşteaptă să moară. În ce-l priveşte, Noica şi-a aplicat teoria la propria lui viaţă şi "i-a reuşit şi asta", cum i-ar fi plăcut să spună: a murit, aşa zicînd, retezat, în plină detentă, a murit în picioare. Orice moarte bună trebuie să te prindă făcînd ceea ce făceai dintotdeauna.
Datorez enorm "melancoliei" mele din ultimul an: m-a făcut, poate pentru prima oară din adolescenţă (cînd umpleam cu "meditaţii negre" carneţele pierdute apoi fără urmă), să mă reîntîlnesc în scris cu mine. Niciodată, de atunci, nu mai avusesem curajul s-o fac.”
Eu o înţeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mîine. "Sistemul de iluzii" ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi, "morcovul existenţial" pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nostru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am făcut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui animal care merge, halucinat, pe urma de miros a hranei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre.
Dacă nu ar fi air bag-ul acesta montat discret în viscerele noastre, balonul ăsta umflat cu iluzii menit să ne apere de şocul ciocnirii cu singura perspectivă certă a vieţii noastre (care este sfîrşitul), nu ne-am trezi cu sufletul stîlcit în fiecare dimineaţă? Dacă nu am fi prinşi în plasa puzderiei de lucruri pe care ne propunem să le facem ― de la cele mai mărunte (chiar şi pentru a bea un pahar de apă e nevoie de un atom de voinţă şi de iluzie) şi pînă la cele mai măreţe ― ce ne-ar ţine atît de bine înfipţi în "această coajă de pămînt"?
Gîndul că am putea lăsa ceva în urma noastră? Ceva care "ar străbate secolele"? Care secole? Cele care se vor pierde în "praful şi pulberea" istoriei? Şi care istorie? Cea care poate să dispară de pe o zi pe alta prin considerabilul potenţial de autodistrugere al speciei umane? Sau cea care ― admiţînd că în specia aceasta ar exista resurse ultime de redresare (ingineria genetică?) ― se va pierde oricum în chip "natural", cu toate înfăptuirile ei, în incendiul final (e drept, de peste cinci miliarde de ani) al Pămîntului, urmat de definitiva răcire a Soarelui şi de "speranţa" apariţiei Vieţii (în vederea altei distrugeri finale) în alt punct, nebănuit, al Universului?
Mecanismul bolii în asta constă: în mutarea "adevărului ultim" al vieţii din periferia privirii în centrul ei. În transformarea lucidităţii din accident în metodă.
Cîtă vreme există obiecte ambigue, obiecte care prezintă, oferă, expun şi care, simultan, retrag, ascund, camuflează, totul devine în fond o chestiune de perspectivă şi alegere. Comportarea noastră faţă de aceste obiecte implică întotdeauna opţiunea: vrem să rămînem la nivelul splendorii epidermei sau, printr-un imprudent gest de "dezgolire", vrem să pătrundem în "adevărul" viscerelor? Ce este "mai adevărat" într-un obiect: vizibilul lui imediat? Sau ceea ce este ascuns în el, îndepărtatul, ceea ce nu-ţi cade sub mînă, dar care, ascuns fiind, poate la o adică, cu preţul unui efort sau al unei operaţii anume, să devină vizibil?
Filozofii nu pot fi iubiţi, ci doar respectaţi şi, la rigoare, detestaţi. Medicul care îţi spune cît mai ai de trăit îţi impune prin autoritatea ştiinţei lui, dar tocmai pentru că îţi răpeşte orice speranţă, el nu are cum să fie iubit. Or, filozofii sînt aducătorii relei-vestiri.
Pentru că am suferit ca ea şi pentru că mă recunosc în ea pot să simt mila, dorinţa de a ajuta şi iubirea. Pentru că ea este eu, pentru că ea e duplicatul meu, pentru că o înţeleg cu ajutorul meu, o pot iubi. Orice proiecţie trece printr-o introiecţie prealabilă. Iubirea este de fapt mila de tine proiectată asupra altuia sau uitarea de sine care se înalţă pe o prealabilă conştiinţă a eului propriu.
Oamenii sînt răi pentru că nu au imaginaţia tranzitivităţii răului pe care îl fac: nu se pot pune în locul celuilalt, nu pot simţi pe pielea lor ceea ce i-au făcut pe ceilalţi să simtă. Binefăcătorii omenirii sînt cei care au imaginaţia răului altuia prin har, fără nevoia prealabilă a experimentării lui pe propria lor piele.
Se poate oare scrie "rece" despre lucruri patetice? Nu presupune oare geniul un anumit mod de a manipula emoţia şi de a o aduce la forma în care ea devine suportabilă, putînd fi "gustată estetic"?
Pasiunea pură care mă purta către "a şti" un autor sau altul s-a stins de mult. Nu mă mai interesează decît ceea ce mi se adresează în mod direct, ceea ce are legătură cu mine, cu viaţa mea, sau ceea ce îmi provoacă o fericire intensă, făcîndu-mă să mă pierd în perfecţiunea altei lumi.
E oare vorba de o împuţinare progresivă sau de o dorinţă disperată de a ajunge la mine fără mască, fără trucaj, fără paiete?
Totul e, repet, să ai o "idee", singurul, adevăratul paşaport de intrare în lumea filozofiei.
Orice om care putea să spună ce are pe suflet vorbea în numele fiecăruia şi al tuturor. Tocmai acesta era miracolul: cu cît te apropiai mai tare de tine, cu cît coborai mai adînc în intimitatea ta, cu atît ceilalţi se recunoşteau mai mult în vorbele tale. Felul cel mai eficace de a da era să te dai.
Eram plasat într-un raport greşit cu timpul şi, deopotrivă, cu felul de a-mi înţelege libertatea. Era de fapt unul şi acelaşi lucru: nu-mi plăcea însăşi condiţia mea de om, de fiinţă liberă înlănţuită în timp. Mă legănam în braţele unui "mai tîrziu" şi a unui "altă dată", ca şi cum în felul acesta aş fi încetat să mor. Căci "trebuie" şi tot ce era iminent îmi vorbea dinăuntrul a ce era trecător. Imperativul oricărei fapte, graba, setea împlinirii erau străbătute, toate, de frisonul propriului nostru sfîrşit. Aveam nevoie de amînare ca de o garanţie a eternităţii, ca argument în timp pentru faptul că timpul nu ne poate constrînge.
Distanţele pe care cu vîrsta le punem între noi şi ceilalţi, astfel încît nu orice dramă a lumii să devină automat a noastră, uşa sufletului întredeschisă cu măsură pentru ca înăuntrul nostru să nu intre mai multă nenorocire decît putem duce, gradul necesar de insensibilitate reglat în fiecare zi pentru a putea să trecem prin viaţă ― din toate aceste ferecături, carapace şi straturi protectoare în fiinţa unui copil de 3 ani nu s-a înfiripat încă nimic. Aşa încît povestea a pătruns în mine ca şi cum aş fi îm-brăţişat un trup din carne vie.
Viaţa afectivă în familia mea curgea prin albii subterane, iar apele izvorîte din sufletul fiecăruia se întîlneau între ele pe tăcute.
Bănuiesc că există un raport între dezbrăcarea trupului şi dezbrăcarea sufletului şi că iubire există atunci cînd sînt învinse, simultan şi prin corelaţie, aceste două pudori. Atunci sîntem liberi şi uşori. Tot ce era ascuns în noi ― nespus şi ne-exprimat ― iese afară; printr-un amestec de vorbe şi gesturi intimul este expus în faţa celuilalt şi în felul acesta singurătatea esenţială a fiinţei noastre este învinsă şi anulată.
Trebuia ca măcar o dată în viaţă să ne fi fost dat să aflăm ce înseamnă predarea necondiţionată, prăbuşirea totală a tuturor sistemelor de protecţie, căderea în desuetudine a oricărei cenzuri. Cine nu cunoscuse "darul lacrimilor", aşadar cine nu putuse scoate din el extrema durere sau bucuria extremă, acela nu-l cunoscuse pe Dumnezeu şi nu cunoscuse iubirea şi avea să iasă din viaţă nefericit, înrăit sufleteşte, zidit în singurătatea lui ca în cel mai rău blestem.
Pesemne că din cauza asta literatura izbuteşte acolo unde filozofia eşuează. Pentru că literatura nu-şi propune să definească, ci doar să "descrie". De aceea nimic nu rămîne în afara ei, nimic nu-i este străin.
O dezabuzare stupidă ― şi totuşi explicabilă? ― a pus stăpînire pe mine: majoritatea cărţilor mă plictisesc, filozofia mi-a devenit de mult greu suportabilă, tonul scrierilor edificatoare mă irită. În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu. Singura formă de scris care mă interesează ar urma să rezulte din mişcarea neîngrădită pe teritoriul eului meu.
Versiunea românească a lui Hamlet o avem în leneşul din povestea lui Creangă. Deosebirea este că acesta "merge pe scurtătură"; el nu explică, nu teoretizează, nu are nevoie de cinci acte pentru a părăsi scena. Povestea lui e scurtă pentru că trece direct la concluzie; ca şi Hamlet, leneşul lui Creangă a înţeles. Numai că el nu mai întîrzie nici o clipă "aici": nu vrea să reaşeze timpul lumii în matcă (ceea ce, în cazul lui Hamlet, reprezintă încă un tribut plătit iluziei), nu vrea să răzbune sau să repare ceva. De îndată ce a înţeles, el nu consideră că mai are vreo responsabilitate. Greva foamei nu o face pentru a atrage atenţia sau a obţine ceva, ci pur şi simplu pentru că aceasta i se pare calea cea mai la îndemînă, mai abruptă şi mai elegantă de a abandona. În acest "proiect" al său (singurul care se poate sustrage amă- girii) el este ajutat în mod firesc de consătenii săi care îl spînzură ca pe unul ce a încălcat legea iluziei, ca pe un dez-iluzionat.
Dionysos le-a revelat grecilor hăul pe care era aşezată viaţa noastră, caracterul cumplit al existenţei, şi, ca să-i poată face faţă, grecii l-au mascat cu lumea de forme frumoase ― compensatorii şi terapeutice ― de tip apolinic.
"Eu nu ştiu cum vă iese vouă cafeaua neagră. Am fiert-o o jumătate de oră tot adăugînd apă şi nu s-a colorat deloc. În schimb, am recuperat boabele." Şi îmi arată 10-15 boabe de cafea puse la zvîntat pe un şerveţel, fiecare înconjurată de o pată brun-spălăcită din fiertura uscată. Am rămas o vreme cu gura căscată şi am întrebat, bîlbîindu-mă, dacă nu ştia că, pentru a face o cafea, e nevoie de boabe măcinate. ― "S-ar putea să fi ştiut, îmi răspunde, dar am crezut că apa fiartă e capabilă să extragă esenţa cafelei din boaba însăşi."
Pesemne că cea mai mare ispravă a cuiva este să-şi dea un destin.
Secretul scrisului: intrarea în comuniune prin nevoia de a pune la dispoziţie. Iar la dispoziţie pot fi puse emoţii, experienţe, gînduri, cunoştinţe.
Cel puţin nu aşa cum ajunsesem să trăiesc, traducînd pe apucate, incapabil să intru şi să rămîn în atmosfera cărţii. Şi apoi, moştenisem din experienţele anterioare ideea că un lucru ca ��sta nu se putea face decît prin întîlnirea a două minţi, din a căror dispută permanentă în jurul fiecărui cuvînt şi fiecărui sens se năştea cu adevărat rezultatul final: un text înţeles şi, tocmai de aceea, devenit inteligibil.
Destinele noastre ratate sînt, toate, expresia unor crize de continuitate.
Cartea lui Heidegger este cea mai completă şi sistematică analiză a "lumii în care trăim" şi a "condiţiei" noastre din cîte s-au făcut vreodată pe lume.
Adevărul este că, diferiţi fiind, ne-am trăit unul pe altul ca spectacol şi că fiecare dintre noi a fost, presupun, capabil să preia de la celălalt, fără ca neapărat să o recunoască, sugestia pentru o componentă a existenţei care îi lipsea. Dacă datorită lui am cîştigat enorm în planul expresiei, eliberîndu-mă ludic şi atingînd, în interiorul însuşi al naturii mele crispate, acel grad de cabotinism fără de care comunicarea socială şi scrisul de o anumită factură nu sînt cu putinţă, Andrei, în schimb, a trăit, cred, prin mine o anumită cădere în gravitate pe care formal nu a experimentat-o şi pe care la mine, temîndu-se de ea, a ironizat-o.
Uneori îmi spun: cum poate să încapă într-o relaţie atîta diferenţă? Dar tocmai asta este splendoarea prieteniei mele cu el: îl pot iubi "aşa cum e". Ceea ce înseamnă: diferit de mine.
În fond, nevoia mea de a scruta "absolutul" este la fel de aprigă pe cît este cea a lui Andrei, numai că, stilistic vorbind, eu sînt confiscat de un soi de "scepticism gascono-oltenesc": prefer să fiu disperat decît escrocat.
În cea de a doua scrisoare de îndrăgostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt în 21 februarie 1925, citim: "De ce iubirea este de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane şi cum se face că ea rămîne o suavă povară pentru cei pe care îi atinge? Răspunsul e simplu: pentru că, iubind, ne preschimbăm în obiectul iubirii noastre rămînînd totodată noi înşine."
Acest "a împlini timpul" nu poate surveni decît pentru cei care "au ţinut anticipativ moartea sub ochi" şi care au avut precocitatea acestei ţineri sub ochi.
Cioran: "Cît de rău îmi pare că, de cînd vă cunosc, nu am pus pe hîrtie zi de zi ― greşesc: oră de oră ― ce însemnaţi pentru mine. Ar fi rezultat impresiile cele mai contradictorii pe care o fiinţă de pe lumea asta le-a resimţit vreodată. Şi totuşi, toate laolaltă ar fi avut o unitate, o convergenţă secretă: teama că veţi renunţa la mine.
Nu înţeleg ce mai caut pe această lume în care fericirea mă face mai nefericit decît nefericirea."
"Stadiile imediate ale erosului" sînt prezentate şi analizate cu ajutorul a trei opere mozartiene. Primul stadiu ― Nunta lui Figaro ― este întruchipat de Cherubino, ipostază a senzualităţii care se trezeşte şi al cărei obiect nu este pe deplin precizat. Dorinţa este ca atare confuză şi, pentru că nu cunoaşte satisfacerea şi nu poate deveni bucurie debordantă, ea este înconjurată în permanenţă de un nimb de melancolie. Obiectul dorinţei este de fapt cunoscut, dar pentru că dorinţa nu s-a exersat asupra lui, ea nu îl posedă încă şi trăieşte separată de el, în ne-aproprierea lui. Şi tocmai pentru că în acest stadiu erosul visător pluteşte în vagul melancoliei, pentru că dorinţa nu s-a conturat prin unirea cu obiectul ei bine precizat şi, ca atare, ambele rămîn confuze şi nediferenţiate,
"Știi cît este de cumplit să ai 82 de ani? Cum de am ajuns aici?" Ce pot să-i răspund? Îi amintesc că Noica îşi confecţionase anume o teorie pentru a face faţă momentului acestuia: 1) Trebuie să fii mereu în atac. Tu trebuie să ai mereu iniţiativa, niciodată "viaţa". A ataca mereu viaţa cu o idee, a fi mereu în priză, a nu-i permite vieţii să vină peste tine, să te copleşească, să te înece. 2) Ceea ce înseamnă că trebuie mereu să faci ceva, să nu consideri niciodată că ai încheiat ce aveai de făcut. Asta însemna pentru el "să nu mori fără rest". Moartea trebuie să te prindă la treabă şi să ieşi astfel din scenă în timp ce îţi rosteşti încă rolul. Depresia bătrîneţii este starea celui care consideră că a spus ceea ce avea de spus, că şi-a rotunjit fapta şi că de-acum aşteaptă să moară. În ce-l priveşte, Noica şi-a aplicat teoria la propria lui viaţă şi "i-a reuşit şi asta", cum i-ar fi plăcut să spună: a murit, aşa zicînd, retezat, în plină detentă, a murit în picioare. Orice moarte bună trebuie să te prindă făcînd ceea ce făceai dintotdeauna.
Datorez enorm "melancoliei" mele din ultimul an: m-a făcut, poate pentru prima oară din adolescenţă (cînd umpleam cu "meditaţii negre" carneţele pierdute apoi fără urmă), să mă reîntîlnesc în scris cu mine. Niciodată, de atunci, nu mai avusesem curajul s-o fac.”
October 1, 2022
„Numai dacă ținem ochii închiși într-o anumită privință, suntem sufletește integri.”
April 4, 2023
Și de aceasta data chiar am înțeles ceva. Cu toate ca acest lucru ma face sa ma întreb dacă nu cumva din faptul acesta rezulta ca ar putea fi una dintre cărțile mai slabe ale autorului?! Sper ca nu.
September 2, 2016
"Este un semn de noblete mentala sa stii sa admiri ceea ce te depaseste. In principiu, fiecare dintre noi poate, daca are timp pentru asta si interesul nu ii lipseste, sa acceada la orice domeniu: fizica atomica, astrologie, filozofie sau cultura japoneza. Altminteri, orice domeniu in care nu am investit cazna necesara pentru intelegerea lui ma depaseste si este de preferat ca in privinta lui sa nu am opinii."
"Un efort depus, zi de zi, ani de zile intr-o directie clara face minuni. Destinele noastre ratate sunt, toate, expresia unor crize de continuitate."
"Ce iti aduce varsta? Un plus de cunostinte? As spune ca mai degraba un deficit, uitarea crescand cu fiecare zi ce trece. Iti aduce insa si ceva deosebit si pretios: lucrurile pe care le-ai aflat pe cont propriu. Iar acestea alcatuiesc micul tau capital de certitudini, agoniseala ta de o viata. Ai, in sfarsit, puncte de vedere: stii in linii mari ce vrei, poti sa spui fara sa eziti ce iti place si ce nu, stii sa dinstingi intre lucrul inteles cu adevarat si a te preface doar ca ai inteles, nu poti fi dus de nas de mode si atras catre false adancimi, capeti un simt al "clasicului" si o anumita indemanare in distingerea esentialului de contrafacut si trecator - intr-un cuvant devii onest intelectual."
"Orice moarte buna trebuie sa te prinda facand ceea ce faceai dintotdeauna."
"Secretul oricarei reusite: continuitatea. A persevera in directia bine aleasa."
"Un efort depus, zi de zi, ani de zile intr-o directie clara face minuni. Destinele noastre ratate sunt, toate, expresia unor crize de continuitate."
"Ce iti aduce varsta? Un plus de cunostinte? As spune ca mai degraba un deficit, uitarea crescand cu fiecare zi ce trece. Iti aduce insa si ceva deosebit si pretios: lucrurile pe care le-ai aflat pe cont propriu. Iar acestea alcatuiesc micul tau capital de certitudini, agoniseala ta de o viata. Ai, in sfarsit, puncte de vedere: stii in linii mari ce vrei, poti sa spui fara sa eziti ce iti place si ce nu, stii sa dinstingi intre lucrul inteles cu adevarat si a te preface doar ca ai inteles, nu poti fi dus de nas de mode si atras catre false adancimi, capeti un simt al "clasicului" si o anumita indemanare in distingerea esentialului de contrafacut si trecator - intr-un cuvant devii onest intelectual."
"Orice moarte buna trebuie sa te prinda facand ceea ce faceai dintotdeauna."
"Secretul oricarei reusite: continuitatea. A persevera in directia bine aleasa."
April 29, 2023
1.Medicii numesc această stare depresie. Eu o înțeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare și zilei de mâine. "Sistemul de iluzii" - acesta este pintenul întregii noastre vieți, "morcovul existențial" [...] Așa se naște sensul vieții noastre [...] garanția sănătății noastre mentale. [...] "Sistemul de iluzii" este singurul garant al acestei miopii existențiale, singura pavăză împotriva lucidității care încearcă să ne convingă, în fiecare dimineață, că nu avem nici un motiv serios să ne părăsim patul.
2. Să iubești copilul care stă la pândă în fiecare om bătrân.
3. Nebun e lucidul, scepticul, omul care nu mai are capacitatea de a fabrica, pentru el și pentru ceilalți, iluzii. Așa înțelese, paginile acestea sunt o punere în gardă asupra supremului pericol care ne pândește: cel de a fi în toate mințile.
4. Știu când o carte e "bună." Criteriul este simplu: ea trebuie să te mute în lumea pe care o deschide.
2. Să iubești copilul care stă la pândă în fiecare om bătrân.
3. Nebun e lucidul, scepticul, omul care nu mai are capacitatea de a fabrica, pentru el și pentru ceilalți, iluzii. Așa înțelese, paginile acestea sunt o punere în gardă asupra supremului pericol care ne pândește: cel de a fi în toate mințile.
4. Știu când o carte e "bună." Criteriul este simplu: ea trebuie să te mute în lumea pe care o deschide.
August 31, 2015
Nu ma asteptam sa imi placa Liiceanu, dar iata ca m-a surprins. M-a impresionat deosebit o data din jurnal, de tip confesional, despre relatia cu fiul sau plecat in Japonia. Merita citita fie si doar pentru acele 10 pagini.
"Iadul este ,neîndoielnic , starea celui care, aplecat deasupra prãpastiei, nu mai poate fi tras de nimeni înapoi."
"Iadul este ,neîndoielnic , starea celui care, aplecat deasupra prãpastiei, nu mai poate fi tras de nimeni înapoi."
April 2, 2025
"Trebuie să te întorci întotdeauna într-un loc în care ai mai fost și care a rămas neschimbat pentru a putea să îți măsori schimbarea ta."
"Sunt mereu în urma vârstei pe care o am."
"Să iubești copilul care stă la pândă în fiecare om bătrân".
Despre Liiceanu, Pleșu, Noica, Cioran, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Regele Mihai și nu numai.
"Sunt mereu în urma vârstei pe care o am."
"Să iubești copilul care stă la pândă în fiecare om bătrân".
Despre Liiceanu, Pleșu, Noica, Cioran, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Regele Mihai și nu numai.
March 23, 2025
mmm jurnale🤤
August 30, 2024
A devenit prietenul meu. Cum sa ma despart de Liiceanu?
July 24, 2019
"Boala pe care medicii o numesc depresie, și pe care am preferat să o numesc prăbușirea sistemului de iluzii,este acest ecorșaj existențial"-aceasta e ideea de la care pleacă Usa interzisă, o carte așa de bună că nu doar că mi-a dat insomnia specifică acelor cărți așa de bune încât nu le lași din mână cu toate că o să tragi ponoasele cel puțin o zi după de oboseală, însă m-a făcut să iau creionul în mână și să subliniez pe margini.
Fiind scrisă ca un jurnal, cartea aceasta e greu de rezumat, ceea ce o face deopotrivă de fascinantă și de greu de urmărit. E nevoie de răbdare și pauze ca înțelesul să se desprindă dintre rânduri, nu îți sare în față ca o melodie pe care o fredonezi ușor după.
Liiceanu povestește cu multă candoare când despre fiul sau, când despre lichelele care nu doar că dispar după '89, ci bat cu avânt muncitoresc studiourile televiziunilor (Vadim și Păunescu), când despre cuplul șarmant Monica (Lovinescu)-Virgil, când depre amintirile de la Păltiniș cu Noica ori venirea Majistatii Sale în țară.
Traducerea lui Heidegger ocupă un loc aparte în acest jurnal și explicația este foarte frumoasă "[...] ce anume desparte filozofia de literatură: filozofia presupune codul, pe când literatura stilul".
Pe de altă parte, "Cuvintele au cel mai mic efect acolo unde sunt cel mai bine spuse: în scris". Ușa interzisă, ca orice jurnal, rămâne o ușă care se poate deschide oricând, dar și interzisă. Rămâne întrebarea: interzisă cui, autorului sau cititorului?
March 14, 2017
"Usa interzisa". M-am tot intrebat in timp ce citeam cartea de ce Gabriel Liiceanu a intitulat cartea asa. Abia spre sfarsitul cartii ne ofera si cheia acestui jurnal. Am reusit cu greu sa o accept pe o "carte buna" pentru mine. Cum s-ar spune nu ma prindea. Insa la un moment dat m-a prins. M-a prins descrierea incercarii lui disperate de a recupera timpul pierdut cu fiul sau in varsta de 9 ani.
Apoi am acceptat sa fac o excursie impreuna cu Liiceanu. Am crezut ca alturi de el o sa ma descopar pe mine prin el si poate chiar o sa intru putin in camera interzisa.
Cred ca am ajuns o clipa si acolo, atunci cand el mi-a dezvaluit despre el ca tata. Nu am cum sa stiu ce gandea tata despre relatia lui cu mine. Din cauza asta am stat doar a clipa apoi am fugit. Poate candva voi mai patrunde iar.
Multumesc!
Apoi am acceptat sa fac o excursie impreuna cu Liiceanu. Am crezut ca alturi de el o sa ma descopar pe mine prin el si poate chiar o sa intru putin in camera interzisa.
Cred ca am ajuns o clipa si acolo, atunci cand el mi-a dezvaluit despre el ca tata. Nu am cum sa stiu ce gandea tata despre relatia lui cu mine. Din cauza asta am stat doar a clipa apoi am fugit. Poate candva voi mai patrunde iar.
Multumesc!
March 8, 2026
Un ghid despre cum să trăiești cu tine însuți și cum să supraviețuiești depresiei, descrisă de data aceasta ca o boală a sufletului care în același timp are capacitatea de a distruge sistemul de iluzii al fiecăruia dintre noi prin luciditatea ei.
November 10, 2012
O carte buna de tip jurnal-memorii, o privire in suflet, amintiri, momente de luciditate depresiva, ontologie... O carte de recitit in viitor.
February 2, 2024
- cartea prin care Liiceanu bate sfios, mai întâi, ceva mai hotărât apoi și, la urmă, cu disperare la ușa literaturii…
May 26, 2021
Prima însemnare cu miză „terapeutică”, una care dovedeşte că durerea începuse, că boala de suflet urca în mine şi că încercam o ieşire timidă şi disperată tocmai în direcţia scrisului – leac pe care îl administram prosteşte, pentru că el nu are efect în faza acută, ci doar în remisie şi în convalescenţă –, am făcut-o duminică, 7 ianuarie, către ora 4 după-amiază. Am mai avut puterea s-o strecor, intuindu-i valoarea de document inaugural a ceea ce stătea să vină, între coperţile bej ale unui dosar recuperat, pe care scria, nu ştiu de ce, „Roumanie”.
Acum când recitesc această însemnare, îmi dau seama cât de nepregătite sunt cuvintele pentru a exprima destrămarea. Cineva – şi eu însumi ar trebui să-i dau dreptate –, recitind astăzi ce am scris atunci, m-ar putea socoti patetic şi poseur sau, şi mai rău, ar putea spune că fac literatură de proastă calitate. Tocmai asta e neplăcut: cuvintele nu sunt apte, în asemenea momente, să transmită o stare de alarmă care e total incompatibilă cu literatura.
Îmi amintesc perfect ce simţeam atunci şi am să-mi amintesc mereu dintr-un motiv foarte simplu: îmi era, sufleteşte, nespus de rău. Am început să scriu aşa cum în căderea pe o pantă abruptă te agăţi de tot ce îţi iese în cale: cădeam trăgând după mine propriile mele cuvinte. Iar cuvintele erau ultima barieră pe care o mai puteam pune în faţa răului, singurul „lucru” peste care am dat pipăind în jurul meu, arma pe care am ridicat-o pentru a încerca o ultimă rezistenţă înaintea cedării finale. Voiam, dublând răul acesta prin cuvinte, să-l alung, sau măcar să-l ţin la distanţă, numindu-l. Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mi fiu medic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un credincios mânerul spadei, ca pe o cruce improvizată ridicată în faţa unui spectru. Mi-am propus atunci să consemnez, pur şi simplu, tot ceea ce simţeam. Eram asemeni unui căpitan de vas care relatează în jurnalul de bord ce se întâmplă înainte de scufundarea navei. Eram asemeni unui poliţist care întocmeşte procesul verbal al unui accident. Eram asemeni unui entomolog care descrie, descompunându-le, mişcările unei coleoptere.
Numai că vasul care se scufunda, omul lovit în plină stradă, obiectul descrierii mele – acestea toate erau propriul meu suflet. Iar sufletul meu, în clipa aceea, era nespus de bolnav.
Acum când recitesc această însemnare, îmi dau seama cât de nepregătite sunt cuvintele pentru a exprima destrămarea. Cineva – şi eu însumi ar trebui să-i dau dreptate –, recitind astăzi ce am scris atunci, m-ar putea socoti patetic şi poseur sau, şi mai rău, ar putea spune că fac literatură de proastă calitate. Tocmai asta e neplăcut: cuvintele nu sunt apte, în asemenea momente, să transmită o stare de alarmă care e total incompatibilă cu literatura.
Îmi amintesc perfect ce simţeam atunci şi am să-mi amintesc mereu dintr-un motiv foarte simplu: îmi era, sufleteşte, nespus de rău. Am început să scriu aşa cum în căderea pe o pantă abruptă te agăţi de tot ce îţi iese în cale: cădeam trăgând după mine propriile mele cuvinte. Iar cuvintele erau ultima barieră pe care o mai puteam pune în faţa răului, singurul „lucru” peste care am dat pipăind în jurul meu, arma pe care am ridicat-o pentru a încerca o ultimă rezistenţă înaintea cedării finale. Voiam, dublând răul acesta prin cuvinte, să-l alung, sau măcar să-l ţin la distanţă, numindu-l. Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mi fiu medic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un credincios mânerul spadei, ca pe o cruce improvizată ridicată în faţa unui spectru. Mi-am propus atunci să consemnez, pur şi simplu, tot ceea ce simţeam. Eram asemeni unui căpitan de vas care relatează în jurnalul de bord ce se întâmplă înainte de scufundarea navei. Eram asemeni unui poliţist care întocmeşte procesul verbal al unui accident. Eram asemeni unui entomolog care descrie, descompunându-le, mişcările unei coleoptere.
Numai că vasul care se scufunda, omul lovit în plină stradă, obiectul descrierii mele – acestea toate erau propriul meu suflet. Iar sufletul meu, în clipa aceea, era nespus de bolnav.
September 12, 2024
„Există, altfel spus, un tip de intimitate (absolută) în care cel ce scrie nu e bine să pătrundă, pentru simplul fapt că iese din orice relație și nu ești dispus s-o împarți cu altul împărtășind-o.” -gândurile fiind exprimate, ar prinde valențe angoasante; fiind neexprimate, rămân cu speranța să fie uitate în cele din urmă.
„Vindecare nu înseamnă a spune totul, ci mai degrabă a preveni, a încercui locurile în care nici tu, nici alții nu aveți ce căuta.”
„Dă-mi, Doamne, iluzia cea bună, care să mă lase să fac ca și cum totul ar avea un rost și ca și cum Tu ai fi.
Ajută-mă, Doamne, să mă împac cu mine.”
„Cum te pot urmări dorințele neîmplinite cu care cei apropiați nouă ies din viață! Fiindcă îi iubim, suntem dispuși să credem că pentru tot ce își doreau și nu s-a întâmplat suntem până la urmă răspunzători.”
„lar iubirea senzuală, care nu pune în joc, precum cea cavalerească, nici sufletul, nici spiritul, este prin chiar esența ei infidelă (ea se hrănește din multiplicitatea particularului) și are nevoie, pentru a exista, de repetiție.
Numai că materia repetiției este „ordinarul" (opusul „extra-ordinarului") înțeles ca element comun, egal distribuit în toate personajele care fac obiectul repetiției. „Lucrul" prin care Don Juan exprimă identicul si comunul feminității (opus unicității care însoțea idealul feminin, al lui amour courtois), „lucrul" pentru care orice femeie se confundă cu alta și toate sunt la fel de dezirabile.”
„Cain este blestemat și izgonit de Dumnezeu nu pentru că a ucis, ci pentru că fapta lui nu e însoțită de umbra morală a căinței. Orice individ moral își administrează singur pedeapsa, iar remuscarea este una atât de cumplită încât, în fața lui Dumnezeu, ea face superfluă orice altă pedeapsă.”
„Vindecare nu înseamnă a spune totul, ci mai degrabă a preveni, a încercui locurile în care nici tu, nici alții nu aveți ce căuta.”
„Dă-mi, Doamne, iluzia cea bună, care să mă lase să fac ca și cum totul ar avea un rost și ca și cum Tu ai fi.
Ajută-mă, Doamne, să mă împac cu mine.”
„Cum te pot urmări dorințele neîmplinite cu care cei apropiați nouă ies din viață! Fiindcă îi iubim, suntem dispuși să credem că pentru tot ce își doreau și nu s-a întâmplat suntem până la urmă răspunzători.”
„lar iubirea senzuală, care nu pune în joc, precum cea cavalerească, nici sufletul, nici spiritul, este prin chiar esența ei infidelă (ea se hrănește din multiplicitatea particularului) și are nevoie, pentru a exista, de repetiție.
Numai că materia repetiției este „ordinarul" (opusul „extra-ordinarului") înțeles ca element comun, egal distribuit în toate personajele care fac obiectul repetiției. „Lucrul" prin care Don Juan exprimă identicul si comunul feminității (opus unicității care însoțea idealul feminin, al lui amour courtois), „lucrul" pentru care orice femeie se confundă cu alta și toate sunt la fel de dezirabile.”
„Cain este blestemat și izgonit de Dumnezeu nu pentru că a ucis, ci pentru că fapta lui nu e însoțită de umbra morală a căinței. Orice individ moral își administrează singur pedeapsa, iar remuscarea este una atât de cumplită încât, în fața lui Dumnezeu, ea face superfluă orice altă pedeapsă.”
October 31, 2023
Un dialog cu un sine multifatetat pe care l-am perceput sub forma unui freamat care surprinde diferite instantanee din "bucataria interna", intima, a gandurilor unui om lucid.
Astfel asternute, capata corporalitate prin textul asezat intr-o succesiune paginata. O ordine este instaurata, si aceasta parte a freamatului intern devine comunicabila.
M-am simtit invitat in acest intreg proces, intr-un mod participativ. Si ca orice actiune la care sufletul participa, ceva a ramas.
Astfel asternute, capata corporalitate prin textul asezat intr-o succesiune paginata. O ordine este instaurata, si aceasta parte a freamatului intern devine comunicabila.
M-am simtit invitat in acest intreg proces, intr-un mod participativ. Si ca orice actiune la care sufletul participa, ceva a ramas.
January 10, 2021
un manual despre cum sa traiesti cu tine insuti si cu poporul caruia ii apartii, organic; o oglinda, o amintire, o uitare, o inspiratie... un classic liiceanu, poate cel mai bun.
March 8, 2021
Mi-au plăcut în special pasajele despre relația sa cu fiul său.
March 22, 2025
o porcarie
Read
September 22, 2013Un pic mai jurnal decat altele. Acelasi limbaj cu care - constat acum, dupa niste ani de la citirea altor jurnale ale liiceanului - sunt prea familiar, ceva mai multa inima si mai multe intamplari cu oameni pe care si eu ii mai stiam. Una peste alta, buna carte, buna ideea, buna ex-plicare pentru o dupa-amiaza de sambata.
February 11, 2013
Admirabil, chiar daca imi rezerv dreptul de a fi de acord doar cu anumite idei.
Displaying 1 - 25 of 25 reviews