„Gabriela Melinescu isi noteaza intimplarile si trairile cu tot zbuciumul unei femei care pune mai presus de orice arta, iubirea si dreptatea. Nu e deloc o asceta severa si fara umor. Dimpotriva, ea se bucura cu o feminitate cuceritoare de spectacolul vietii. De un interes special pentru noi e faptul ca in paginile cartii apar frecvent amintiri din Romania si prieteni scriitori (pe linga iubitul ei Nichita, asupra caruia staruie in pagini extraordinare, sint prezenti si Nicolae Breban, Al. Ivasiuc, Dumitru Tepeneag, Paul Goma, Sinziana Pop, Ileana Malancioiu, Matei Calinescu s.a.).” (Adriana Bittel)
Ma exaspereaza la Gabriela Melinescu un soi de dualitate pe care nu mi-o pot explica: pe de o parte religiozitatea ei, de care aminteste la tot pasul (rugaciunea inimii, Filocalia, Psalmii etc.) si care e o trasatura oarecum definitorie a existentei ei, si refuzul de a aduce pe lume copii (intr-un loc, pe care nu-l gasesc acum, foloseste chiar cuvintul "multiplicare"), tradus in multiple avorturi. Doua dintre ele sint mentionate in acest jurnal, un altul - chiar primul, daca nu ma insel, (un episod de altfel destul de dur), e amintit in Ghetele fericirii. Explicatia ei consta in faptul ca Rene, sotul ei, are deja doi copii care sufera de pe urma divortului lui de mama lor si au o relatie extrem de tensionata. Iar un alt copil (pe care Rene chiar si-l doreste!) ar amplifica si mai mult problemele existente. Ma minunez de usurinta cu care trece de la un avort la altul, sau de la un avort la celelalte probleme cotidiene. Sau poate ca nu lasa sa se vada asta (durerea sau orice alt sentiment ar putea rezulta) in jurnal, desi jurnalul in sine pare destul de sincer si sint multe alte probleme sensibile pe care le discuta si le mentioneaza de nenumatate ori (vezi sinuciderea tatalui). Sint tentata sa o judec si sa presupun ca o face dintr-un soi de egoism exacerbat (nu degeaba se autodenumeste felina de mai multe ori) sau poate pentru ca mai presus de orice, pentru ea sint literatura si arta. Dar mai bine sa nu o judec si sa ma mir in continuare de duplicitatea ciudata de care ziceam.
Jurnalul incepe odata cu mutarea ei in Suedia, viata cu Rene Coeckelberghs, proprietarul faimoasei edituri suedeze care publica autori din fostul bloc comunist in chiar perioada de glorie a lui, dezvoltarea ei ca scriitoare si artista, noile relatii pe care le stabileste in Suedia (scriitori, traducatori, academicieni), calatoriile in Europa precum si nenumaratele amintiri legate de viata in Romania (prieteniile literare, problemele familiale sau cele cu securitatea). Jurnalul propriu-zis mi se pare scris exact pentru a fi publicat. Nu stiu de unde am sentimentul asta, probabil din limbajul evident literar pe care-l foloseste (mi-amintesc acum de Jurnalul lui Sebastian,la polul opus).
"[...] poate că fericirea e numai căutarea ei, în hăţişul tulburător al zilelor. De cum deschid ochii mă asaltează dorinţele şi ele devin din ce în ce mai absurde; am văzut clar în ce fel viclean ele mă pun în lanţuri, făcîndu-mă să-mi pierd mîndria şi apoi, à la longue, libertatea. Nu vreau să devin perfectă, ci măcar să remarc ceea ce mă înlănţuie în fiecare zi."
N-am găsit mai nimic din ce am sperat să găsesc. Puțin despre societatea suedeză, puțin despre viața literară românească și mai nimic despre impactul cu civilizația scandinavă.