Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității

by Cristina Modreanu

Cine o cunoștea pe Cristina Modreanu ca jurnalistă și cronicar de teatru va fi plăcut impresionat(ă) să afle de recentele sale pasiuni «detectivistice»: în ultimii ani a lucrat efectiv în cercetare istorică, fiind astăzi asociată Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj ca cercetătoare. Iar subiectul abordat e unul de ținută: istoria teatrului ca parte a istoriei lumii românești în timpul regimului comunist. Fiind, în raport cu societatea, un regim «total» și totalitar, comunismul nu putea pierde din vedere scena teatrelor. Mesajele transmise aici, personajele create de scenariști, regizorii în vogă sau actorii cu priză la public s-au aflat, logic, în atenția Securității. Cristina Modreanu a avut curiozitatea de a căuta aceste dosare la CNSAS. Și, plecând de la un studiu de caz inițial axat pe teatre din Timișoara, ulterior extins spre București, autoarea caută logica acelui «escapism» estetic devenit tactica de opoziție a unor intelectuali față de regimul politic. Teza cărții este una pe care o împărtășesc: discursul dominant de azi insistă pe supunerea civică și pe conformismul de grup al românilor din deceniile 1950-1980, însă, în realitate, România regimului comunist a fost scena unei confruntări subtile, dar persistente: revolta artiștilor prin «acte recurente de nonconformism», «refuz de supunere» și «tatonarea neobosită a granițelor trasate de cenzură», cum demonstrează autoarea aici. Cartea de față probează cu brio un adevăr: da, în România comunizată chiar a existat o rezistență prin cultură.

288 pages, Paperback

Published January 1, 2022

Reviews

[Oana · Rating 5 out of 5]

Eu nu pot explica obsesia pe care am dezvoltat-o nu doar în legătură cu această minunată carte, ci cu această lume din spatele cortinelor. Lume ce-ți oferă la fel de multă dopamină ca un șnur pe care-l dai înainte de premieră, cu toate emoțiile dinaintea sa. Cristina Modreanu ne lămurește, cărămidă cu cărămidă, cum teatrul a fost o rezistență teribilă înainte de 89. Și fiecare regizor analizat aici, fiecare piesă ori institutie de teatru, au reprezentat forme diferite ale rezistenței. Stiluri diferite de rezistență: de la jovialitatea Cătălinei Buzoianu, până la gălăgiosul Ioan Ieremia. Este cert faptul că nu am văzut ceva măreț în unii, cum ar fi Radu Penciulescu și înscrierea în partidul comunist suedez chiar și după autoexil, însă în oamenii precum Tocilescu sau Pintilie - în ei am văzut acea forță peste care n-a trecut nicio cenzură. Căci teatrul s-a dovedit mai puternic, nevoia de demnitate a fost mai puternică, la fel ca libertatea artistică.
Și, ca ultimă notă, am apreciat enorm focusul de pe Teatrul Național Timișoara - 17 decembrie s-a întâmplat acolo cu un motiv, cartea convinge și mai tare în acest sens.