„In acest «autoportret» imi pun, mai explicit, o problema mai veche. Ce am in urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate doar faptul ca am trait usor somnambulic, intre realitate si vis, sa fie interesant. Dar daca vad in urma mea, cum inclin sa vad, «un destin», ma lovesc de alte intrebari. M-am inselat, oare, crezind ca destinul este, in buna masura, o consecinta a caracterului nostru? E adevarat ca ereditatea a jucat rolul de ursitoare si ca defectele mele au facut restul? In fine, e gresita sau nu convingerea mea ca destinul nu e ocult si tenebros, ci actioneaza la vedere prin amanunte de o teribila banalitate, perfect anodine, carora nu le-am dat importanta cuvenita? Am incercat un raspuns, folosindu-ma de intimplari imprastiate... In rest, explicatia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simpla. Fiind un introvertit, nu am cum sa scap de «eu». Nu pot sa scriu daca nu ma descriu.“ (Octavian Paler)
Octavian Paler was born on July 2, 1926 in a small village called Lisa in Brasov, Romania. He is a writer, journalist and editor and he comments the political and cultural events in Romania.
He attended classes at the primary school in his birth village and after went to the Spiru Haret High School in Bucharest. He went to the Law College and Literature and Philosophy College at the same time.
Between 1974 and 1979 he was a substitute member of the PCR (Romanian Communist Party) and between 1980 and 1985 he was a MAN deputy of Vaslui.
In 1976 he was chosen President of Journalists' Council and for 13 years, since 1970 chief editor of the central newspaper "Romania Libera".
He was vice president of TVR (Romanian Television) and because the Securi ty condemned his pro-occidental visions they settled him a forced home and forbid his access to different activities in the artistic world.
After December 1989 he founded together with other writers the Group of Social Dialog which is known for its anti-communist position.
He was editor of newspapers like "Romania Libera", "Ziua" and "Cotidianul".
Many people criticized him because they say he called the communist era "The Gold Era" but he said it's not true and didn't want to comment very much about this.
"Am aflat că există o limbă pe care o vorbeşte un singur om. Dar cu cine discută? [...] Poate că toţi sfârşim prin a vorbi o limbă pe care n-o mai înţelege nimeni. Pe care o folosim exclusiv pentru a da, în sinea noastră, un sens celor trăite."
În prefața la Autoportret într-o oglindă spartă, Ion Simuț constată că din cartea lui Octavian Paler lipsesc două teme majore: dragostea și politica. În lipsa lor, aș adăuga eu, opera își justifică cu greu apartenența la genul memorialistic, în contextul în care scriitorul, dintr-un exagerat sentiment al discreției (și la urma-urmelor ușor ipocrit, dacă ținem cont de faptul că aceasta nu-i o carte de sertar, ca jurnalul lui Jeni Acterian, de pildă) se furișează pudic pe lîngă elemente definitorii ale propriei vieți, în lipsa cărora memorialul apare ca o înșiruire de anecdote, unele fără prea mare interes.
Poate din acea timiditate pe care și-o revendică de altfel de mai multe ori de-a lungul operei, pe de o parte, combinată, cum spuneam, cu dorința evidentă de a-și apăra viața privată, pe de altă parte, autorul limitează drastic orizontul de așteptare al cititorului, care se aștepta să i se ofere o imagine a artistului în vremea lui. Oglinda amintirilor nu numai că e spartă, dar are o mulțime de cioburi lipsă, semănînd mai curînd cu un joc de puzzle din care lipsesc taman piesele care ar trebui să formeze imaginea centrală.
Lectura volumului este din acest motiv destul de frustrantă. Iubirea, la care se face aluzie în povești neterminate și atît de vagi încît nici măcar nu mai provoacă imaginația, ne lasă cu impresia că n-a jucat decît un rol periferic în viața sa, în ciuda afirmațiilor care susțin contrariul. În ceea ce privește epoca comunistă, ei bine, epoca aia pe care generația lui și a mea am trăit-o dureros și brutal e un fundal obscur, anost și irelevant. O scenă cutremurătoare tocmai prin refuzul de a i se atribui semnificații este moartea tatălui, nu de bătrînețe sau de boală, nici măcar din cauza unui accident grav, ci pentru că, nefiind înscris la colectiv, a fost lăsat să moară de septicemie de către medicii din spital. Durerea fiului pare falsă și superficială în lipsa celei mai mărunte răbufniri de furie, în atitudinea aceea fatalistă în fața absurdului asemănătoare cu a eroilor kafkieni, care se fereau de acuzații chiar și în gînd, chiar și retrospectiv. E drept că Paler își justifică undeva lipsa de reacție în fața ororilor comunismului prin incapacitatea de a-și educa și gestiona frica, de a avea „o relație decentă” cu aceasta, dar în scena de mai sus frica i-a pătruns pînă și în gînduri.
În concluzie, o carte dezamăgitoare, un talmeș-balmeș de fragmente din alte cărți ale sale și de amintiri mutilate. Dacă nu-mi pare rău că am citit-o este numai pentru că mi-a oferit o scuză pentru propria memorie execrabilă (recenziile mele nu sînt, de fapt, decît niște memento-uri😊):
Nu mai țin minte unde am citit asta. De regulă, nu uit asemenea amănunte. Uit ceea ce nu mă impresionează de ajuns.
Un roman definitoriu pentru stabilirea lui Octavian Paler in constiinta cititorilor romani. Este o analiza acuta a sentimentului covarsitor de alienare, de a nu apartine acestei lumi si diferitelor cercuri de persoane precum si de a tinde spre un ideal de transformare a propriei persoane pentru a ajunge mai lesne la o oarecare satisfactie si pace interioara.
Pentru Paler acea perioada a liceului - ce este dezbatuta destul de amanuntit in cartea de fata - este un proces chinuitor, de rusine, precum multi insingurati si introvertiti asemenea autorului ce au simtit aceste "lipsuri" ale apartenentei si a unei vieti sociale mai bune.
La nivel stilistic nu pot spune ca il vad pe prozator ca fiind in randurile mai marilor Preda, Eliade sau Camil Petrescu insa Paler are ceva special: are acel glas duios si prietenos de bunic ce ti se destainuie dar in acelasi timp ofera povete, ofera istorisiri ale sufletului si umanului printr-un nivel, discurs, mai personal si intim decat autorii mai sus numiti. Daca vei vrea sa inveti mai multe despre nazuinte si visuri, chiar si esecuri, acest autor roman este printre cei mai de seama in a iti oferi toate astea, fiind unul dintre acei autori romani existentiali cumva, chiar daca poate parea usor melodramatic, 4,5 stele.
„Ani în șir, ai crezut că însemni și tu "ceva". Niciodată n-ai avut suficientă imaginație pentru a-ți închipui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ți-a lipsit inteligența sau puterea de a accepta că nu însemni mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi."
„M-am convins că sinceritatea absolută nu e cu putință. Există în noi bariere, pudori și ipocrizii pe care nu le putem depăși. Și nu jucăm doar pentru alții comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm și pentru noi. Aș vrea, însă, ca măcar sinceritatea de care sunt în stare să n-o ratez."
"Autoportret într-o oglindă spartă" este prima carte scrisă de către Octavian Paler pe care am citit-o și, sincer să fiu, o pot caracteriza printr-un singur cuvânt - genială! Confesiunile domnului Paler din această carte sunt relaxante, distractive, triste dar și (de ce nu?) nostalgice. Îmi place că a apelat la anticalofilism, în mare parte, ceea ce o face accesibilă tuturor. Octavian Paler, de-acum încolo, se enumeră printre preferații mei scriitori români. Este de asemenea al doilea scriitor român cu care mă asemăn (în mare parte). Primul fiind Emil Cioran. Si totuși cei doi cât sunt de diferiți ...
"Cu defectele mele de "rac" incorigibil mă îndoiesc că puteam fi altul acum. Unii se nasc cu vocație de aventurieri, de deschizători de drumuri ori cu priceperea de a-și umple viața pe diverse alte căi, bazându-se pe farmec sau cinism. Eu am găsit un mod propriu de a nu fi întreg în nici o privință. Am încercat, fără să reușesc, să împac în mine doua "euri" diferite. Unul, rațional, altul, afectiv. Cei doi sunt ca frați siamezi. Nu se pot despărți, dar nici nu se pot înțelege. "Eul rațional" a tânjit, constant, să fie rezonabil. "Eul afectiv" i-a zădărnicit strădaniile. Tot ce e acum tulbure în urma mea i se datorează lui. Pentru că niciodată nu a știut ce voia, de fapt, și niciodată nu s-a mulțumit cu ceea ce a reușit să obțină. Dar tot lui îi datorez și ceea ce n-a fost cenușiu, tern, în viața mea."
„ Trecutul trăiește, e viu, ia parte la prezent, îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanță, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înțelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esențiale. De aceea, azi, înțeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenușie și insesizabilă banalitate. Mergi pe o stradă oarecare, fără să-ți treacă prin minte că, pe o altă stradă, la o altă oră, într-o altă zi, ai fi intrat pe alt făgaș al destinului pentru ca, mai târziu, privind înapoi, să descoperi că totul a atârnat de un fleac, de un amănunt oarecare.”
Chit că era tot timpul disponibil prin librării, nu m-am repezit niciodată să-l citesc. Deși eram curios, amânam momentul. În sfârșit s-a produs. Dintr-un impuls pe care nu-l pot explica, am ales două volume de pe raft. Ce chilipir! Memorii care nu caută să fie fidele cronologiei, ci mai ales “eului”. Un “eu” scormonit, necruțător, modest, amuzat, melancolic dar, mai ales, sincer.
„[…] romantic înclinat să-și viseze viața, în loc s-o trăiască, introvertit cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge ușor jucăria susceptibilităților sale, cam așa arată ce se ascunde sub aerul meu de persoană chibzuită.”
Această carte care a apărut în seria "Eseuri și confesiuni" la editura Polirom are drept temă ceea ce a lăsat scriitorul în urma. E vorba de o biografie sau de un destin?
El spune ca biografia să nu are nimic inedit iar ideea de destin naște întrebări referitoare la ereditate și defecte de personalitate.
Paler căuta răspunsuri printre întâmplările vieții sale iar faptul ca a fost tot timpul un introvertit îl ajuta să recurgă la confesiune.
Cartea conține amănunte despre copilăria petrecută în micul sat Lisa, despre școala făcută la Bucuresti apoi în Făgăraș.
Toate aceste amintiri sunt incluse și în romanul "Viața ca o corida", doar ca în "Autoportret" își pune obsesiv întrebări și căuta răspunsuri posibile.
O carte scrisă la bătrânețe dar cu aceeași vigoare dintotdeauna. O carte pe care o recomand.
A trecut ceva timp de cand nu am mai citit o carte atat de captivanta,o carte la care m-as intoarce oricând daca n-ar fi multe altele ce asteapta a fi deschise.
s-a simțit ca o discuție cu bunicul meu dacă el ar fi fost mai deschis și sentimental. toată cartea e o trecere în revistă în ordine cronologică a unor evenimente din viața autorului cu un val mare de informații istorice și despre literatură. și câteva regrete, frici sau valori morale. uitați niște citate:
-,,Dimineața, m-am sculat cu gândul că fiecare om are haosul său personal. Și că în raporturile cu acest haos, există trei faze. În prima, îți ignori haosul. În a doua, rătăcești prin el. În a treia, încerci, dacă mai ai timp, să pui puțină ordine. Cam asta aș vrea să fac aici. Dar cum? Lăsându-mă în voia stărilor de moment și amintirilor? Când te privești într-o oglindă spartă, e singurul mijloc, probabil."
-,,Fac parte, apoi, dintre caraghioșii care l-ar vrea pe Dumnezeu pipăit de experți pentru a se convinge că există. Dar Dumnezeu - în caz că există - știe că am fost cinstit în îndoielile mele și n-am făcut caz de ele cu insolență și trufie. Dimpotrivă, am fost mereu jenat de faptul că nu știu să mă rog. Mama mea avea acest har, era evlavioasă. Dacă era supărată, se ducea, când avea timp, să ia de pe pervazul ferestrei un ceaslov cam jerpelit, cu foile îngălbenite, și murmura o rugăciune. După aceea, o vedeam împăcată. Eu, de câte ori am încercat să mă rog, m-am simțit blocat în ideea că trișam, că făceam ceva formal. Nu cred, deci, că Dumnezeu mă poate pedepsi că n-am vrut să fiu ipocrit."
-,,Cred că dragostea ne ridică în proprii noștri ochi. Și cât de mult ai vrea să fii așa cum te vede celălalt! Ai dori, și chiar încerci, să micșorezi distanța dintre ceea ce știi că ești în realitate și ceea ce intuiești că vede în tine cel pe care-l iubești."
“Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanţă, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înţelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esenţiale. De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate.”
O antiteza între biografie si destin aș putea spune. Trecutul poate fi privit din 2 perspective:o perspectiva obiectiva, biografică, așa cum o definește Paler, în care viaţa îţi curge prin memorie cu un flux constant, fără inflexiuni, fără a-ţi pune întrebări;si una centrata pe sine, pusă sub semnul destinului, cu o sumedenie de variaţii.Autorul definește destinul ca o consecinţă a caracterului nostru.Intervin aici cu intrebarea:Si atunci nu inseamna că biografia se transforma in destin?Aceste doua notiuni nu difera decât in modalitatea prin care le aducem în lumina minţii noastre. In primul caz, "naratorul" se poate considera a fi omniscient, situându-se în afara actiunilor pe care le relatează. In al doilea caz, acesta este mult mai implicat în acţiune, ia parte activ la aceasta, intervine cu intrebari, are indoieli.
"Nu exista fericire de care sa-ti amintesti fara tristete" "...trecutul nu e o arhiva, o magazie unde gasesti si azi, si maine, si poimaine, aceleasi lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar in fapt aceleasi. Trecutul traieste, e viu, ia parte la prezet, il influenteaza si se schimba in functie de ceea ce ni se intampla. Unele amintiri scad in importanta, palesc, altele, dimpotriva, capata intelesuri noi la care nu ne-am gandit inainte. Devin, din fleacuri, momente esentiale. De aceea, azi, inteleg ca destinul se ascunde, deseori, in cea mai cenusie si insesizabila banalitate." "Orice ,,paradis" nu poate fi decat de o mare simplitate. Caci in el n-au sens ,,speranta" sau ,,nevoia de mai bine". Ce sa caute ideea de ,,progres" intr-un paradis? Spre ce se poate progresa acolo?" "Cred ca lumea a fost mult prea mare pentru mine. In schimb, o lume redusa la ,,doi" mi s-a parut ideala".
De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi-l mâneam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent. În acea vară care mi se părea, într-adevăr, nesfârşită, am întâlnit pe cineva care citea cu pasiune Memoriile lui Casanova. L-am întrebat dacă nu găsea uşor obositoare şi suspectă flecăreala aventurierului veneţian. Încercasem şi eu o lectură, dar renunţasem. „Mereu aceleaşi asalturi amoroase, aceleaşi tertipuri, aceeaşi strategie, nu e cam plicticos, totuşi?” Eram tânăr, nu puteam avea decât o părere obraznică despre un bătrân escroc internaţional, bolnav de podagră, care, pentru a-şi umple cu ceva timpul, după ce balul vieţii se terminase, şi-a descris minuţios cuceririle. Căci hainele scumpe şi bijuteriile deveniseră inutile, cunoaşterea desăvârşită a tacticilor de seducţie nu-i mai folosea la nimic. Doar amintirile îi ofereau ocazia de a retrăi totul şi de a nu ieşi din scenă neobservat.
O serie de confesiuni care te poarta printr-un spectru larg de emotii: de la umor, la nostalgie, tristete, bucurie. Stilul este impecabil si usor accesibil. Cred ca ce mi-a placut cel mai mult la cartea asta e ca dupa fiecare "capitol" nu stiam la ce sa ma astept. Titlu reflecta minunat structura firului narativ, care este precum o oglinda sparta, fara o directie anume sau vreun sens clar conturat. Fragmente disparate recompun viata autorului asa cum si-o percepe el la batranete. Desi incarcata cu multa melancolie si regret, se ajunge cumva la concluzia ca destinul este inevitabil si construit totusi din amanunte mai mici decat am crede noi. De altfel, ce mi-a mai placut foarte mult au fost fragmentele din copilaria autorului. Mi-a oferit accesul la un timp si spatiu la care eu nu o sa am acces niciodata, un loc aproape mitic.
„Ne decidem destinul nu numai prin ceea ce facem, ci și prin ceea ce nu facem". „Copilăria e și ea perfectă, de la început la sfârșit. Și, mai târziu, pe măsură ce ne depărtăm de ea,în loc să se degradeze, o descoperim ca vârstă de aur. Singura în care am fost fericiți fără să ne temem că fericirea e amenințată de ceva. Numai lumea de după copilărie e imperfectă și simte nevoia să spere". „Orice paradis nu poate fi decât de o mare simplitate. Căci în el n-au sens speranța sau nevoia de mai bine. Ce să caute nevoia de progres într-un paradis? Spre ce se poate progresa acolo? Într-un paradis, inclusiv în cel visat de poeți, nu e de îndreptat nimic".
,,Trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găsești și azi, și mâine, și poimâine, aceleași lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleași. Trecutul trăiește, e viu, ia parte la prezent, îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă."
,,Nu mă consider un idealist ratat, dar nu sunt nici foarte departe de această condiție în anumite privințe."
,,Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieții, deveneam un figurant.''
O adevărată capodopera lingvistică. Stilul fluid și artistic face ca lectura sa curgă lin! Recomand din toată inima, un pansament de cuvinte pentru suflet! ☀️