What do you think?
Rate this book
Fiul risipitor
Romaanis jälgib kirjanik ühe provintsitütarlapse arenemist naiseks, kelle paremad eluaastad langevad ühte sõja algusperioodiga.
Kompositsiooniliselt on romaan leidlikult rajatud kontrastsusprintsiibile nii tegelaste psüühikas kui ühiskondlikes ja olustikulistes tingimustes. Teosele annab kaalu autori elujaatav hoiak – tema irooniliselt hukkamõistev suhtumine kõigisse inimest ahistavasse.
Kompositsiooniliselt on romaan leidlikult rajatud kontrastsusprintsiibile nii tegelaste psüühikas kui ühiskondlikes ja olustikulistes tingimustes. Teosele annab kaalu autori elujaatav hoiak – tema irooniliselt hukkamõistev suhtumine kõigisse inimest ahistavasse.
437 pages, Paperback
First published January 1, 1970
45 people are currently reading
1370 people want to read
About the author
Radu Tudoran
42 books74 followersHe was born in Blejoi, Prahova County, Romania, at 8 March 1910, his real name Nicolae Bogza, being the brother of Geo Bogza. His manifested strong nostalgia for traveling on the seas, he probably inherited from his father, Alexandru Bogza, clerk of the commercial marine.
After he finishes the Military High school from Manastirea Dealu in 1930 and, than, the Military School from Sibiu in 1932, he works for 6 years (1932-1938), as an Officer of Romanian Army.
He gives up to his military career in 1938, year in which he makes his debut with a story in the “Lumea Româ
neasca” (“Romanian World”) magazine, led by Zaharia Stancu. There is an obvious connection between his resignation from army and his first literary successes. In the same year, he changes his name from Nicolae Bogza to Radu Tudoran, to not suggest any connection to his brother Geo Bogza (famous Romanian writer).
In 1940 he publishes his first book, volume of short stories “Orasul cu fete sarace” (“The city with poor girls”). In the following year, 1941, he publishes the novel “Un port la rasarit” (“The port from the east”), novel that was noted by the critics with a big delay and, than, from politic reasons, was passed in a shadow corner of oblivion.
While his brother Geo Bogza managed to survive in the turbulent years 1945-1947, being a left side militant, Radu Tudoran more honest and less skilful, wrote articles in which he criticized, on equal sides, the right extremism, but also the politics of Soviet Union.
In the same cloudy period for Romania, 1945-1947, he continued to write and publish, he raised money, established in Braila, and he built a ship that he planned to travel the world.
Suddenly, at the end of the year 1947, when the control of soviets over Romania became totally, Radu Tudoran, was passed quickly in anonymity .
Still, he wasn’t undergone neither to persecutions and neither The Security raids or jail. Being in this cone of shadow of disgrace, he chooses translations, especially from Russian and Soviets authors, as a way of maintaining his contact with literature and as a way of living.
He comes back on the literature scene with a harmless novel for young people “Toate panzele sus!” (“All sails up!”) in 1945, which becomes instantly a big success for all age’s audiences, lighting the imagination of millions of young Romanian people for a couple of generations. The novel, written with a huge amount of narrative and descriptive talent, is strong influenced by author’s passion for adventure. He describes the journey that Radu Tudoran wasn’t able to do in 1948, although his ship, his own schooner “Speranta” (“Hope”), was built and was waiting for him to leave in the port area of Braila. His model was the navigator Joshua Slocum, whom he wanted to leave around the world.
Radu Tudoran always lived withdrawn, until the end of his life, but he published every time only best-sellers. In 1977, the total number of copies of his books – each was almost re-edited many times – exceeded 1 500 000 of edited copies. With the money from his novels, the writer built a new shipment for trips, smaller than his first ship, because this one was destined for less bold trips.
His most ambitious project was the 7 novels cycle “Sfarsit de mileniu” (“End of Milenium”), a complex fresco of the Romanian society of the 20th Century. In his last year of living, he was working on the 7th novel “Sub zero grade” (“Under zero degrees”), in which he talked about the Soviet occupation from 1944 until 1953.
He died in the morning of 18 November 1992, at Fundeni hospital, from an artery disease. His brother Geo Bogza, died a year later.
After he finishes the Military High school from Manastirea Dealu in 1930 and, than, the Military School from Sibiu in 1932, he works for 6 years (1932-1938), as an Officer of Romanian Army.
He gives up to his military career in 1938, year in which he makes his debut with a story in the “Lumea Româ
neasca” (“Romanian World”) magazine, led by Zaharia Stancu. There is an obvious connection between his resignation from army and his first literary successes. In the same year, he changes his name from Nicolae Bogza to Radu Tudoran, to not suggest any connection to his brother Geo Bogza (famous Romanian writer).
In 1940 he publishes his first book, volume of short stories “Orasul cu fete sarace” (“The city with poor girls”). In the following year, 1941, he publishes the novel “Un port la rasarit” (“The port from the east”), novel that was noted by the critics with a big delay and, than, from politic reasons, was passed in a shadow corner of oblivion.
While his brother Geo Bogza managed to survive in the turbulent years 1945-1947, being a left side militant, Radu Tudoran more honest and less skilful, wrote articles in which he criticized, on equal sides, the right extremism, but also the politics of Soviet Union.
In the same cloudy period for Romania, 1945-1947, he continued to write and publish, he raised money, established in Braila, and he built a ship that he planned to travel the world.
Suddenly, at the end of the year 1947, when the control of soviets over Romania became totally, Radu Tudoran, was passed quickly in anonymity .
Still, he wasn’t undergone neither to persecutions and neither The Security raids or jail. Being in this cone of shadow of disgrace, he chooses translations, especially from Russian and Soviets authors, as a way of maintaining his contact with literature and as a way of living.
He comes back on the literature scene with a harmless novel for young people “Toate panzele sus!” (“All sails up!”) in 1945, which becomes instantly a big success for all age’s audiences, lighting the imagination of millions of young Romanian people for a couple of generations. The novel, written with a huge amount of narrative and descriptive talent, is strong influenced by author’s passion for adventure. He describes the journey that Radu Tudoran wasn’t able to do in 1948, although his ship, his own schooner “Speranta” (“Hope”), was built and was waiting for him to leave in the port area of Braila. His model was the navigator Joshua Slocum, whom he wanted to leave around the world.
Radu Tudoran always lived withdrawn, until the end of his life, but he published every time only best-sellers. In 1977, the total number of copies of his books – each was almost re-edited many times – exceeded 1 500 000 of edited copies. With the money from his novels, the writer built a new shipment for trips, smaller than his first ship, because this one was destined for less bold trips.
His most ambitious project was the 7 novels cycle “Sfarsit de mileniu” (“End of Milenium”), a complex fresco of the Romanian society of the 20th Century. In his last year of living, he was working on the 7th novel “Sub zero grade” (“Under zero degrees”), in which he talked about the Soviet occupation from 1944 until 1953.
He died in the morning of 18 November 1992, at Fundeni hospital, from an artery disease. His brother Geo Bogza, died a year later.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 98 reviews
July 19, 2015
In urma gasirii intamplatoare a catorva citate din aceasta carte, am decis sa ii dau o sansa si sa o citesc si eu. Nu am regretat nicio clipa aceasta decizie, urmand ca pe parcursul lecturii cartea sa ma impresioneze din ce in ce mai mult, pana la a deveni una dintre preferatele mele in momentul de fata. Este un roman ce trateaza in principal dragostea, cu variatiile ei intre impuls si ratiune. Inutil sa mai mentionez, totul se axeaza pe impuls. De asemenea, prezinta eternul feminin asa cum numai Eliade a fost in stare sa-l redea, iar in Fiul risipitor avem in fata ochilor o eroina unica, prototipul femeii.
Nu intamplator pe protagonista o cheama Eva. Romanul urmareste dezvoltarea sa, de la o copila pana la transformarea sa in femeie ("statea pe pragul acela unic si insondabil, cand o fetita incepe sa semene a femeie"). Eva are o singura mare iubire, prima si ultima, nascuta in momentul in care el o aprinde, o cunoaste, o trezeste la viata, dar in acelasi timp o intemniteaza pentru totdeauna.
Eva, cum spuneam la inceput, se zbate intre instinct si ratiune, pentru ca in final sa ajunga sclava instinctului. Ea este un personaj asemeni celor numite de Herman Ungar "suboameni", un fluture care nu-si va deschide niciodata aripile.
Insa tocmai aceasta transformare o urmareste romanul. In bratele lui, o vom vedea intocmai desfacandu-si aripile. Va invata ce este dragostea si limbajul trupului, ascuns pana atunci de gesturile stangace, imbracamintea neglijenta, parul prost pieptanat, mersul stramb.
Iubitului Evei, in mod intentionat, romancierul Radu Tudoran nu i-a dat niciun nume. Poate pentru a simboliza si generaliza trasaturile tipului masculin dominator care stie sa suceasca mintile femeilor. El este un personaj lipsit de statornicie, risipitor, si lipsit de sentimente intrucat intotdeauna o paraseste in mod mecanic, din frica de a ramane in acelasi loc pentru mai mult timp.
Eva insa, spre deosebire de el, este statornica si in mintea ei staruie numai amintirea lui. Este incredibil cum ea il primeste de fiecare data cu dragoste cand el isi aminteste de ea si revine. Sub un pretext sau altul, el intotdeauna se intoarce la ea, iar Eva da dovada de o tendinta aproape masochista de a-l ierta intotdeauna si a-l reprimi alaturi de ea, oferindu-i in continuare dragoste.
Atitudinea ei este cel mai bine surprinsa intr-un pasaj de la mijlocul cartii, in care ea descrie in mod desavarsit sentimentele pe care le are pentru el si cum ii afecteaza el existenta:
"- De ce razi?
- Fiindca sunt proasta si fiindca innebunesc dupa fiecare cuvant al tau! Boala pe care o dai tu nu se vindeca niciodata. Si febra ta tine tot timpul. Vrei sa mai stii si altceva? M-ai aruncat in drum si te-ai intors dupa doi ani, si sunt innebunita dupa tine. Si daca ai sa ma arunci si ai sa te intorci dupa o suta de ani, tot am sa te urmez. Mor dupa tine si te urasc, si astept sa-mi faci ceva rau. (Parca era beata. Isi duse mana la frunte, razand.) O, nu! Sa nu te iei dupa mine. Nu vreau sa sufar din nou! Lasa-ma sa ma intremez!"
Cadrul familial al Evei este alcatuit dintr-o mama indiferenta fata de ea, o sora prostuta si extrem de superficiala, si un unchi obsedat sexual. In aceasta atmosfera, unde nimanui nu ii pasa de ea, Eva il cunoaste pe omul care initial este dispus sa infrunte orice pentru ea, dar care se va dovedi extrem de nestatornic, urandu-se pe sine si intreaga lume. Raspunde, intr-un anumit moment, cu replica "Am sa ma intorc intotdeauna!", dand dovada de un egoism iesit din comun, negandindu-se niciodata la ce inseamna pentru Eva plecarile si intoarcerile sale.
Finalul cartii nu este surprinzator, dar are totusi un talc. Dupa ultima sa disparitie, ea continua sa intrebe "Esti aici?", facandu-ne sa ne dam seama ca intrebarea este de fapt inutila, el fiind intotdeauna "aici", in inima si in mintea ei.
Romanul mai are si un aspect ciclic, deoarece el risipind-o pe Eva, si ea va ajunge sa faca acelasi lucru cu sotul ei, care o iarta de fiecare data cand il paraseste pentru intoarcerea celuilalt.
Fiul risipitor este astfel un roman puternic de iubire, insa cea mai importanta insusire a acestei iubiri este neimplinirea, care o plaseaza in randurile iubirilor vesnice si continue.
Il recomand oricui doreste sa citeasca o carte plina de semnificatii ascunse despre femei, despre barbati sau despre iubire.
Nu intamplator pe protagonista o cheama Eva. Romanul urmareste dezvoltarea sa, de la o copila pana la transformarea sa in femeie ("statea pe pragul acela unic si insondabil, cand o fetita incepe sa semene a femeie"). Eva are o singura mare iubire, prima si ultima, nascuta in momentul in care el o aprinde, o cunoaste, o trezeste la viata, dar in acelasi timp o intemniteaza pentru totdeauna.
Eva, cum spuneam la inceput, se zbate intre instinct si ratiune, pentru ca in final sa ajunga sclava instinctului. Ea este un personaj asemeni celor numite de Herman Ungar "suboameni", un fluture care nu-si va deschide niciodata aripile.
Insa tocmai aceasta transformare o urmareste romanul. In bratele lui, o vom vedea intocmai desfacandu-si aripile. Va invata ce este dragostea si limbajul trupului, ascuns pana atunci de gesturile stangace, imbracamintea neglijenta, parul prost pieptanat, mersul stramb.
Iubitului Evei, in mod intentionat, romancierul Radu Tudoran nu i-a dat niciun nume. Poate pentru a simboliza si generaliza trasaturile tipului masculin dominator care stie sa suceasca mintile femeilor. El este un personaj lipsit de statornicie, risipitor, si lipsit de sentimente intrucat intotdeauna o paraseste in mod mecanic, din frica de a ramane in acelasi loc pentru mai mult timp.
Eva insa, spre deosebire de el, este statornica si in mintea ei staruie numai amintirea lui. Este incredibil cum ea il primeste de fiecare data cu dragoste cand el isi aminteste de ea si revine. Sub un pretext sau altul, el intotdeauna se intoarce la ea, iar Eva da dovada de o tendinta aproape masochista de a-l ierta intotdeauna si a-l reprimi alaturi de ea, oferindu-i in continuare dragoste.
Atitudinea ei este cel mai bine surprinsa intr-un pasaj de la mijlocul cartii, in care ea descrie in mod desavarsit sentimentele pe care le are pentru el si cum ii afecteaza el existenta:
"- De ce razi?
- Fiindca sunt proasta si fiindca innebunesc dupa fiecare cuvant al tau! Boala pe care o dai tu nu se vindeca niciodata. Si febra ta tine tot timpul. Vrei sa mai stii si altceva? M-ai aruncat in drum si te-ai intors dupa doi ani, si sunt innebunita dupa tine. Si daca ai sa ma arunci si ai sa te intorci dupa o suta de ani, tot am sa te urmez. Mor dupa tine si te urasc, si astept sa-mi faci ceva rau. (Parca era beata. Isi duse mana la frunte, razand.) O, nu! Sa nu te iei dupa mine. Nu vreau sa sufar din nou! Lasa-ma sa ma intremez!"
Cadrul familial al Evei este alcatuit dintr-o mama indiferenta fata de ea, o sora prostuta si extrem de superficiala, si un unchi obsedat sexual. In aceasta atmosfera, unde nimanui nu ii pasa de ea, Eva il cunoaste pe omul care initial este dispus sa infrunte orice pentru ea, dar care se va dovedi extrem de nestatornic, urandu-se pe sine si intreaga lume. Raspunde, intr-un anumit moment, cu replica "Am sa ma intorc intotdeauna!", dand dovada de un egoism iesit din comun, negandindu-se niciodata la ce inseamna pentru Eva plecarile si intoarcerile sale.
Finalul cartii nu este surprinzator, dar are totusi un talc. Dupa ultima sa disparitie, ea continua sa intrebe "Esti aici?", facandu-ne sa ne dam seama ca intrebarea este de fapt inutila, el fiind intotdeauna "aici", in inima si in mintea ei.
Romanul mai are si un aspect ciclic, deoarece el risipind-o pe Eva, si ea va ajunge sa faca acelasi lucru cu sotul ei, care o iarta de fiecare data cand il paraseste pentru intoarcerea celuilalt.
Fiul risipitor este astfel un roman puternic de iubire, insa cea mai importanta insusire a acestei iubiri este neimplinirea, care o plaseaza in randurile iubirilor vesnice si continue.
Il recomand oricui doreste sa citeasca o carte plina de semnificatii ascunse despre femei, despre barbati sau despre iubire.
August 14, 2020
cuvintele nu-și au rostul. citiți-o, vă rog. vă rog!
May 28, 2013
Nu stiu, si nu am competenta sa judec cartea asta din punct de vedere literar. Dar ca cititor, pot sa spun ca m-a vrajit, ca m-a facut sa imi pun intrebari, ca am simtit ceva (si nu putin) in timp ce o citeam. Ca cititor nu cer mai mult de la o carte, decat ca ea sa rezoneze cu ceva din mine.
La inceput, in prima parte a cartii, am vazut-o pe Eva ca pe o fata/femeie fara pic de mandrie. Apoi, pe masura ce inaintam in lectura, am simtit cum ea creste, se modifica, cu fiecare intoarcere a fiului risipitor. Si intr-un final cred ca am respectat-o. Pentru ca a putut sa nu ceara decat foarte putin pentru ea.
Da, este o femeie creata, cu gandurile si simtirile ei, de catre un barbat. Poate nu este cel mai realist personaj, dar asta nu pentru ca nu a stiut scriitorul sa ii dea viata, ci pentru ca e un exemplu de om (da, om, nu doar femeie) pe care nu multi au sansa sa il intalneasca, si a carui valoare e data de cei care nu il merita.
La inceput, in prima parte a cartii, am vazut-o pe Eva ca pe o fata/femeie fara pic de mandrie. Apoi, pe masura ce inaintam in lectura, am simtit cum ea creste, se modifica, cu fiecare intoarcere a fiului risipitor. Si intr-un final cred ca am respectat-o. Pentru ca a putut sa nu ceara decat foarte putin pentru ea.
Da, este o femeie creata, cu gandurile si simtirile ei, de catre un barbat. Poate nu este cel mai realist personaj, dar asta nu pentru ca nu a stiut scriitorul sa ii dea viata, ci pentru ca e un exemplu de om (da, om, nu doar femeie) pe care nu multi au sansa sa il intalneasca, si a carui valoare e data de cei care nu il merita.
January 3, 2022
M-a vrăjit de la bun început. De citit neapărat.
August 24, 2022
Un roman pe gustul meu, o descoperire a literaturii române, profund și dureros pentru că, indiferent dacă ești bărbat sau femeie, nu ai cum sa nu empatizezi cu Eva, însă ajungi in punctul in care îți vine să te lepezi de ea, sa strigi la ea, să facă ce ar fi mai normal să facă. Dar ce înseamnă "normal"? Admir curajul ei de-asi pastra acest normal in ciuda faptului că este trasa de urechi de cei din jurul tau.
Este oare de preferat un devotament ca al ei? Oare doar moarte o poate elibera de destinul ei?
Recomand!
Este oare de preferat un devotament ca al ei? Oare doar moarte o poate elibera de destinul ei?
Recomand!
May 25, 2013
Nu cred ca exista o poveste de iubire scrisa mai prost,sau care este mai trista ca aceasta. Devotamentul Evei pentru "secatura" poate fi asemuit cu cel al unui animal fara ratiune, care nu poate gandi logic, si care accepta in tacere toate umilintele. Evident, asta se intampla cand o carte este scrisa de un barbat ce incearca sa adopte punctul de vedere al unei femei.
July 1, 2013
Dupa parerea mea, este acel gen de carte pe care nu o poti lasa jos din mana pana ce nu o termini. :)
April 5, 2024
"Trebuie să-mi dai viața înapoi! Mi-ai luat-o când aveam paisprezece ani; de atunci rătăcesc după tine, ca umbra ta. Când te închini, mă închin și eu, fără să vreau; când râzi, râd la fel; când gemi, mă doare aici; într-o vreme, dacă mi-ai fi spus că la miezul nopții, în locul lunii are să răsară soarele, aș fi stat ca o proastă noaptea întreagă la geam și l-aș fi așteptat să răsară."
Daca ar fi să rezum cartea în câteva idei, fix pe cele de mai sus le-aș alege, fiind concluzia Evei, protagonista acestei nestemate literare. Sărmana Eva...
Povestea ei începe într-o vară, în 1930, într-un mic oraș de munte, când aveam 14 ani și era o fată urâțică. Destinul i-l aduce în cale pe Secatură, "iubitul ei de pe munte", care îi va complimenta înfățișarea stângace și o va fermeca iremediabil, și se sfârșește paisprezece ani mai târziu, în Gara de Nord, în fatidicul 4 aprilie 1944.
În toți acești ani, Eva se luptă cu o condamnare pe viață, imposibilitatea de a se elibera de risipa pe care el o aduce în viața ei, de plecările și întoarcerile lui, de puținul pe care i-l oferă atunci când îi este aproape. Cu toate acestea, cu cea mai mare ușurință, îi acceptă capriciile, năravurile și plictiseala și iși ignoră familia.
Mă gândesc că orice aș spune despre această carte ar fi de prisos, trebuie s-o citiți dacă nu ați făcut-o până acum. Să descoperiți ce înseamnă iubirea, "singura rațiune a ei de a fi", sacrificiul moral și financiar, deznădejdea, posesivitatea, dar mai ales, sensul a două întrebări sfâșietoare: "Esti aici?" și "Unde esti?". Cred că mă vor bântui câteva nopți bune întrebările acestea...
În fața lui Radu Tudoran m-aș înclina! Auzisem păreri extraordinare despre el, și, cum rar mi s-a întamplat, mi-au fost îndeplinite!
"De mine să nu faci economie. Risipește-mă; sunt făcută ca să mă risipești tu."
"Omoară-mă, dar liniștește-te! Ia brațele mele, din două fă-ți unul, ia tot ce e mai bun la mine, rupe-mă în bucăți, aruncă restul..."
"Am întâlnit un om bun și n-am putut sa-l iubesc, fiindcă iubeam pe unul rău. Și dacă ar fi iarăși doi oameni, unul bun și altul rău, tot pe cel rău l-aș iubi."
Daca ar fi să rezum cartea în câteva idei, fix pe cele de mai sus le-aș alege, fiind concluzia Evei, protagonista acestei nestemate literare. Sărmana Eva...
Povestea ei începe într-o vară, în 1930, într-un mic oraș de munte, când aveam 14 ani și era o fată urâțică. Destinul i-l aduce în cale pe Secatură, "iubitul ei de pe munte", care îi va complimenta înfățișarea stângace și o va fermeca iremediabil, și se sfârșește paisprezece ani mai târziu, în Gara de Nord, în fatidicul 4 aprilie 1944.
În toți acești ani, Eva se luptă cu o condamnare pe viață, imposibilitatea de a se elibera de risipa pe care el o aduce în viața ei, de plecările și întoarcerile lui, de puținul pe care i-l oferă atunci când îi este aproape. Cu toate acestea, cu cea mai mare ușurință, îi acceptă capriciile, năravurile și plictiseala și iși ignoră familia.
Mă gândesc că orice aș spune despre această carte ar fi de prisos, trebuie s-o citiți dacă nu ați făcut-o până acum. Să descoperiți ce înseamnă iubirea, "singura rațiune a ei de a fi", sacrificiul moral și financiar, deznădejdea, posesivitatea, dar mai ales, sensul a două întrebări sfâșietoare: "Esti aici?" și "Unde esti?". Cred că mă vor bântui câteva nopți bune întrebările acestea...
În fața lui Radu Tudoran m-aș înclina! Auzisem păreri extraordinare despre el, și, cum rar mi s-a întamplat, mi-au fost îndeplinite!
"De mine să nu faci economie. Risipește-mă; sunt făcută ca să mă risipești tu."
"Omoară-mă, dar liniștește-te! Ia brațele mele, din două fă-ți unul, ia tot ce e mai bun la mine, rupe-mă în bucăți, aruncă restul..."
"Am întâlnit un om bun și n-am putut sa-l iubesc, fiindcă iubeam pe unul rău. Și dacă ar fi iarăși doi oameni, unul bun și altul rău, tot pe cel rău l-aș iubi."
August 10, 2023
O scriere minunată despre o tulburătoare poveste de iubire fixată pe suferință. Autorul reușește să dezvolte atât de bine personajele, prin redarea trăirilor și sentimentelor acestora. În unele momente doream s-o îmbrățișez pe Eva în anii copilăriei, când era umilită de familie, abuzată de unchi, apoi s-o cert când de multe ori ierta grosolănia iubitului, s-o opresc lângă ocrotitorul Oswald și s-o susțin când își dorea deschiderea propriei afaceri, atât de aproape era de visul său.
M-a impresionat descrierea destinului Evei, a iubirii pătimașe, dar totodată cum se descurca în singurătate, cum era copleșită de deznădejde, cum rătăcea după el precum o umbră și reprezenta singura ei rațiune de a exista.
“Mi-e frică. Am întâlnit un om bun și n-am putut să-l iubesc, fiindcă iubeam pe unul rău.”
M-a impresionat descrierea destinului Evei, a iubirii pătimașe, dar totodată cum se descurca în singurătate, cum era copleșită de deznădejde, cum rătăcea după el precum o umbră și reprezenta singura ei rațiune de a exista.
“Mi-e frică. Am întâlnit un om bun și n-am putut să-l iubesc, fiindcă iubeam pe unul rău.”
November 24, 2016
Înțeleg ideea din spatele romanului, însă faptul că este clădită pe o lipsă totală de rațiune o face incredibil de greu de digerat pentru mine.
Lăsând ideea și lipsa de rațiune deoparte cartea este de duzină, identică cu zeci de altele ale căror elemente se confundă într-o dramă umană de care nimănui nu-i pasă.
Lăsând ideea și lipsa de rațiune deoparte cartea este de duzină, identică cu zeci de altele ale căror elemente se confundă într-o dramă umană de care nimănui nu-i pasă.
July 31, 2015
Ne apropiem de munți. Știi ce-i dincolo de ei ? Dealurile ! Și după dealuri vin câmpiile. Nu ți-a spus nimeni câte câmpii sunt.Sunt nouă, și la capătul ultimei dintre ele e marea !
May 6, 2021
Ești aici?
Prima și singura lege desprinsă: omul, rupt ��n două, nu poate supraviețui. Iubiți!
La un moment dat, în timpul lecturii, mi s-a conturat următoarea certitudine: bărbatul trebuie să-L caute pe Dumnezeu în femeia sa.
Am început romanul cu mâinile tremurând de emoție pe creionul cu care subliniam, și l-am terminat cu dorința de a mușca din el.
Fiul Risipitor: Secătura ( "Secătura! Mai trăiește, minunata, neasemuita mea Secătură din munți!") și Eva ("Își dădu seama că stătea pe pragul acela unic și insondabil, când o fetiță începe să semene a femeie").
Nu am nimic de adăugat, am fost copleșită cât îmi reciteam sublinierile.
Iar acum, pasaje din carte din mine sau din mine din carte:
Dacă ai fi mai mare te-aș iubi, așa, dintr-odată!
Și înțelegea că frumusețea, ca primă însușire, are dreptul la orice, că nicio altă însușire nu-i dă omului atâtea drepturi, fiindcă nimic altceva al lui nu răspândește atâta bucurie, atâta împăcare și lumină. Frumuseții nu trebuie și nu poate să i se împotrivească nimeni.
- Ce aștepți de la mine?
- Pe tine!
Și era fericită că avusese instinctul să-l aștepte de pe când nici nu știa că el există.
Își descoperea înfiorări necunoscute, ciudate, neconstante, cu senzații de frig și de arșiță. Presimțea că din ele se vor naște altele.
Ești o fată extraordinară! Dă-mi voie să te sărut!
- N-ai dormit?
- Nu.
- Ce-ai făcut?
- Te-am iubit.
Ar fi putut spune alte cuvinte: „Am stat alături de tine, speriată, și fericită, luând căldura sângelui tău, fiindcă era frig; m-am gândit că bunul cel mai mare pe care l-aș fi putut spera în viață, ar fi fost mic pe lângă ceea ce ai fost tu. Mi-am numărat mișcările pieptului, la fiecare respirație, mi-am numărat bătăile inimii și mi-am spus: trăiesc, nu fiindcă împrejurările au făcut posibilă existența mea, ci pentru ca inima mea să poată bate lângă tine."
Ar fi putut spune cuvinte și mai multe, tot atât de adevărate; spunea, simplu, convingător și definitiv: „Te-am iubit!"
Când intrară, nu se întâmplă nimic deosebit. Eva se gândi că poate o va lua în brațe și o va trece astfel peste prag, după un obicei străvechi. Intrară ținându-se de mână, și ea socoti că-i mai firesc, dar mai gol. Instinctiv, femeile care se predau simt nevoia sa fie duse pe sus, să piardă legătura cu pământul care le amintește măsura lor adevărată și le poate trezi.
- Te-am așteptat ca un câine! (Făcu un ultim efort să pară demnă, încercând să glumească) Nici Rex n-a mai avut răbdare. Te-am așteptat, vezi, mai mult decât un câine!
Își lăsă capul pe pieptul lui, căutându-și locul pe îndelete. Când socoti că și-l sprijinise destul de temeinic, zise:
- Acum, te rog, ține-mă bine!
Începu deodată să plângă, în hohote, aruncând în lacrimile acestea de fericire tot chinul așteptării care o istovise.
Când umbla după treburi, se trezea făcând gesturi de îmbrățișare.
Dar își aminti că nici el, când o cunoscuse, nu fusese atras numaidecât de înfățișarea ei; nu avea nimic izbitor. Abia după ce o privise mai bine îi descifrase farmecul.
Își puse un halat pe umeri, aprinse lumina și se așeză pe marginea patului. O privi, ca și cum n-ar mai fi văzut-o de mult. După zilele searbede de la București, aici, așa cum stătea goală sub lumina crudă a becului din tavan, regăsea, la o temperatură rece, cu luciditate, tot ceea ce îl fermecase altădată în făptura ei. Îi răsfiră părul pe pernă. Ce bine, ce definitiv cunoștea Eva gestul lui! El murmură; parcă mirat, parcă necăjit:
- Știi că ești foarte frumoasă!?
Știa ce înseamnă dragostea și primise cu brațele deschise, cu inima aprinsă, și bucuria ei, și suferința. Avea și mângâieri, și lacrimi pentru omul iubit. Putea să-i suporte nepăsarea, răutatea, cruzimea; inima îi bătea înainte. Îl știa și îl dorea, în toată ființa, oricând, oriunde. Nimic nu i se părea mai potrivit cu rostul ei în lume, decât să-i dea lui tot, făă să păstreze nimic pentru sine. Nu se ferea de obrazul nebărbierit, nu scâncea sub gesturile brutale, se lăsa chinuită cu mijlocul frânt, cu șalele zdrobite, îmbătată de freamătul lui care îi prefăcea făptura în mii de fărâme, împrăștiindu-le în spațiu, ca pe stele.
Se făcu palidă; îi era dor de ele, de zbucium, de durere. Corpul ei avea nevoie să fie chinuit, nemilos, îndelungat, oricât.
- Fiindcă sunt proastă și fiindcă înnebunesc după fiecare cuvânt al tău! Boala pe care o dai tu nu se vindecă niciodată. Și febra ta ține tot timpul. Vrei să mai știi și altceva? M-ai aruncat în drum și te-ai întors după doi ani, și sunt înnebunită după tine. Și dacă ai să mă arunci iar și ai să te întorci după o sută de ani, tot am să te urmez. Mor după tine și te urăsc, și aștept să-mi faci ceva rău.
- Bună seara. Îmi place mult casa noastră nouă. :)
Odată o să uit și cum mă cheamă. Dacă el m-o striga într-o dimineață cu alt nume, am să cred că e numele meu dintotdeauna.
Dacă era senin revenea în pat, își baga mâinile în părul lui și îl ciufulea cu tandrețe, ca să-l trezească.
În nopțile ei de dragoste, se gândea la cele două slujbe și i se părea că gesturile ei sunt mai apropiate de natură și de Dumnezeu, decât ale credincioșilor.
Hai să coborâm, hai înapoi în odăița noastră! Nu mi-e frică de ploaie. [...] - și dacă la final nu-ți va mai fi de ajuns dragostea, ci vei vrea moartea mea, am să stau fericită în mâinile tale [...]
- Eva, nu mă face să regret că plec! Ce-i cu ochii tăi? Parcă ard! O să fie o zi când ai să te uiți așa în ochii altui bărbat?
Aș vrea să fiu toată viața săracul tău, să mă miluiești duminica, după liturghie.
Unde ești, iubitule?
El asculta și o privea, cumpănind între vorbele ei și pielea arsă de soare; chiar sub lumina directă a becului rămânea mată și inalterabilă. Aici scepticismul lui cădea la pământ ciuruit de gloanțe. Părea uimit încă o dată.
- Am să sufăr de dorul tău. Ești o mică minune!
Întinse mâinile, să-i cuprindă umerii. Ea se feri cu un gest care ar fi vrut să spună: „Stai, nu te grăbi! Ai să mă găsești în orice clipă, nu trebuie să te temi ! Nu face provizii de «mine», îți sunt rezervată, altcineva nu va veni să mă ia." Apoi îi vorbi astfel:
- Vezi sânii mei? Acasă, la școală, nu li se pronunța niciodată numele. În fața mamei și a Gettei mă feream. Aș fi murit de rușine dacă vreo fată la internat m-ar fi văzut goală. Și ai venit tu, într-o zi, mi-ai descheiat rochia la gât, mi-ai aruncat lucrurile de pe dedesubt și mi-ai pus mâinile pe sâni. Din ziua aceea, sângele meu nu mai știe alt nume, decât numele tău. Când mă gândesc la tine, sau când te văd, sânii mi se aprind și îngheață. Îngheață deasupra, iar înăuntru ard ca flacăra.
Își trase coatele din mâneci, lăsă pardesiul să cadă, își scoase picioarele unul după altul dintre falduri și rămase goală, sub lumina violentă a becului fără abajur.
- Tu ai făcut să nu-mi fie rușine de goliciunea mea, și așa m-ai redat mie însămi. M-ai făcut să mă cunosc, centimetru cu centimetru, de la frunte până la călcâie. E oare o părticică pe care n-au trezit-o mâinile tale? Ai pus mâna pe mijlocul meu și atunci am văzut că mijlocul mi s-a făcut mai subțire. Mi-ai cuprins șoldurile în brațe, și șoldurile au crescut, ca o plămadă; ai stat cu capul pe pântecele meu, și din clipa aceea am avut nevoie de greutatea ta, cum au nevoie corăbiile de lest, ca să nu se răstoarne.
Stătea cu genunchii lipiți, cu pumnii strânși, uitându-se drept în ochii lui, cu o privire fierbinte, privirea în care continuau să ardă stelele înainte de a se stinge pe retină.
- Peste tot port urmele mâinilor tale; te cunosc pe dinafară și te cunosc pe înlăuntrul meu. Brațele mele nu pot să se mai arcuiască altfel, decât după tine. Coapsele mele te cunosc mai bine decât le cunosc eu pe ele, deși îmi aparțin de la naștere. Am crescut ca pe un tipar, am luat forma ta.
[...] Risipește-mă; sunt făcută ca să mă risipești tu.
Ești ceva ce n-ai să înțelegi niciodată, și-ar înțelege prea puțini oameni. Mă faci să stimez toate femeile, și să mă simt umilit că sunt bărbat.
[...] prin el doar se înrolase în legiunea fără ieșire a exaltatelor.
[.......] Urmărea cu buzele mersul acelui fir imaginar, încercând să-l găsească, dedat ficțiunii cu o beție sinceră și deplină. [......] - pour les connaisseurs
Îmi place cum miroase dragostea ta. Miroase a argilă udă și-a lemn de salcâm.
Eva știa să descifreze această tulburare. Păli ea acum și își pierdu stăpânirea de sine. Numele ei, de atâtea ori frământat laolaltă cu mădularele, în dezlănțuite clipe de dragoste, acum suna ca la naștere.
Mâinile lui continuau să-i umble pe piele, le simțea însă ca și când ar fi trecut pe dedesubt, săpând galerii, o nouă rețea de vine și de artere, pe unde sângele se ducea fierbinte și se întorcea înghețat. Începea să fie insuportabil de cald și de frig.
[...] Nimeni nu trebuie să te atingă, nici să respire în preajma ta. [...] De ce nu se poate să te întâlnesc din nou, ca atunci?! Acum aș ști tot alfabetul tău, n-ar trebui să te mai silabisesc. Să nu mă pedepsești că te-am chinuit atât până să-l învăț. Vino, lasă-mă să te citesc!
Își freca încet fruntea, obrazul, de traversele reci, udându-le cu lacrimi și murmura în gând: "Iubitul meu, iubitul meu!"
Nu-i spusese niciodată acest cuvânt, îi fusese teamă că-i prea mică pentru înțelesul lui, că este trecătoare prin cuvântul definitiv. Acum, în mijlocul ruinelor, vedea că mult mai multe decât ar fi crezut sunt trecătoare și că în ea este măcar ceva cu siguranță definitiv..."
Ești acolo?
Prima și singura lege desprinsă: omul, rupt ��n două, nu poate supraviețui. Iubiți!
La un moment dat, în timpul lecturii, mi s-a conturat următoarea certitudine: bărbatul trebuie să-L caute pe Dumnezeu în femeia sa.
Am început romanul cu mâinile tremurând de emoție pe creionul cu care subliniam, și l-am terminat cu dorința de a mușca din el.
Fiul Risipitor: Secătura ( "Secătura! Mai trăiește, minunata, neasemuita mea Secătură din munți!") și Eva ("Își dădu seama că stătea pe pragul acela unic și insondabil, când o fetiță începe să semene a femeie").
Nu am nimic de adăugat, am fost copleșită cât îmi reciteam sublinierile.
Iar acum, pasaje din carte din mine sau din mine din carte:
Dacă ai fi mai mare te-aș iubi, așa, dintr-odată!
Și înțelegea că frumusețea, ca primă însușire, are dreptul la orice, că nicio altă însușire nu-i dă omului atâtea drepturi, fiindcă nimic altceva al lui nu răspândește atâta bucurie, atâta împăcare și lumină. Frumuseții nu trebuie și nu poate să i se împotrivească nimeni.
- Ce aștepți de la mine?
- Pe tine!
Și era fericită că avusese instinctul să-l aștepte de pe când nici nu știa că el există.
Își descoperea înfiorări necunoscute, ciudate, neconstante, cu senzații de frig și de arșiță. Presimțea că din ele se vor naște altele.
Ești o fată extraordinară! Dă-mi voie să te sărut!
- N-ai dormit?
- Nu.
- Ce-ai făcut?
- Te-am iubit.
Ar fi putut spune alte cuvinte: „Am stat alături de tine, speriată, și fericită, luând căldura sângelui tău, fiindcă era frig; m-am gândit că bunul cel mai mare pe care l-aș fi putut spera în viață, ar fi fost mic pe lângă ceea ce ai fost tu. Mi-am numărat mișcările pieptului, la fiecare respirație, mi-am numărat bătăile inimii și mi-am spus: trăiesc, nu fiindcă împrejurările au făcut posibilă existența mea, ci pentru ca inima mea să poată bate lângă tine."
Ar fi putut spune cuvinte și mai multe, tot atât de adevărate; spunea, simplu, convingător și definitiv: „Te-am iubit!"
Când intrară, nu se întâmplă nimic deosebit. Eva se gândi că poate o va lua în brațe și o va trece astfel peste prag, după un obicei străvechi. Intrară ținându-se de mână, și ea socoti că-i mai firesc, dar mai gol. Instinctiv, femeile care se predau simt nevoia sa fie duse pe sus, să piardă legătura cu pământul care le amintește măsura lor adevărată și le poate trezi.
- Te-am așteptat ca un câine! (Făcu un ultim efort să pară demnă, încercând să glumească) Nici Rex n-a mai avut răbdare. Te-am așteptat, vezi, mai mult decât un câine!
Își lăsă capul pe pieptul lui, căutându-și locul pe îndelete. Când socoti că și-l sprijinise destul de temeinic, zise:
- Acum, te rog, ține-mă bine!
Începu deodată să plângă, în hohote, aruncând în lacrimile acestea de fericire tot chinul așteptării care o istovise.
Când umbla după treburi, se trezea făcând gesturi de îmbrățișare.
Dar își aminti că nici el, când o cunoscuse, nu fusese atras numaidecât de înfățișarea ei; nu avea nimic izbitor. Abia după ce o privise mai bine îi descifrase farmecul.
Își puse un halat pe umeri, aprinse lumina și se așeză pe marginea patului. O privi, ca și cum n-ar mai fi văzut-o de mult. După zilele searbede de la București, aici, așa cum stătea goală sub lumina crudă a becului din tavan, regăsea, la o temperatură rece, cu luciditate, tot ceea ce îl fermecase altădată în făptura ei. Îi răsfiră părul pe pernă. Ce bine, ce definitiv cunoștea Eva gestul lui! El murmură; parcă mirat, parcă necăjit:
- Știi că ești foarte frumoasă!?
Știa ce înseamnă dragostea și primise cu brațele deschise, cu inima aprinsă, și bucuria ei, și suferința. Avea și mângâieri, și lacrimi pentru omul iubit. Putea să-i suporte nepăsarea, răutatea, cruzimea; inima îi bătea înainte. Îl știa și îl dorea, în toată ființa, oricând, oriunde. Nimic nu i se părea mai potrivit cu rostul ei în lume, decât să-i dea lui tot, făă să păstreze nimic pentru sine. Nu se ferea de obrazul nebărbierit, nu scâncea sub gesturile brutale, se lăsa chinuită cu mijlocul frânt, cu șalele zdrobite, îmbătată de freamătul lui care îi prefăcea făptura în mii de fărâme, împrăștiindu-le în spațiu, ca pe stele.
Se făcu palidă; îi era dor de ele, de zbucium, de durere. Corpul ei avea nevoie să fie chinuit, nemilos, îndelungat, oricât.
- Fiindcă sunt proastă și fiindcă înnebunesc după fiecare cuvânt al tău! Boala pe care o dai tu nu se vindecă niciodată. Și febra ta ține tot timpul. Vrei să mai știi și altceva? M-ai aruncat în drum și te-ai întors după doi ani, și sunt înnebunită după tine. Și dacă ai să mă arunci iar și ai să te întorci după o sută de ani, tot am să te urmez. Mor după tine și te urăsc, și aștept să-mi faci ceva rău.
- Bună seara. Îmi place mult casa noastră nouă. :)
Odată o să uit și cum mă cheamă. Dacă el m-o striga într-o dimineață cu alt nume, am să cred că e numele meu dintotdeauna.
Dacă era senin revenea în pat, își baga mâinile în părul lui și îl ciufulea cu tandrețe, ca să-l trezească.
În nopțile ei de dragoste, se gândea la cele două slujbe și i se părea că gesturile ei sunt mai apropiate de natură și de Dumnezeu, decât ale credincioșilor.
Hai să coborâm, hai înapoi în odăița noastră! Nu mi-e frică de ploaie. [...] - și dacă la final nu-ți va mai fi de ajuns dragostea, ci vei vrea moartea mea, am să stau fericită în mâinile tale [...]
- Eva, nu mă face să regret că plec! Ce-i cu ochii tăi? Parcă ard! O să fie o zi când ai să te uiți așa în ochii altui bărbat?
Aș vrea să fiu toată viața săracul tău, să mă miluiești duminica, după liturghie.
Unde ești, iubitule?
El asculta și o privea, cumpănind între vorbele ei și pielea arsă de soare; chiar sub lumina directă a becului rămânea mată și inalterabilă. Aici scepticismul lui cădea la pământ ciuruit de gloanțe. Părea uimit încă o dată.
- Am să sufăr de dorul tău. Ești o mică minune!
Întinse mâinile, să-i cuprindă umerii. Ea se feri cu un gest care ar fi vrut să spună: „Stai, nu te grăbi! Ai să mă găsești în orice clipă, nu trebuie să te temi ! Nu face provizii de «mine», îți sunt rezervată, altcineva nu va veni să mă ia." Apoi îi vorbi astfel:
- Vezi sânii mei? Acasă, la școală, nu li se pronunța niciodată numele. În fața mamei și a Gettei mă feream. Aș fi murit de rușine dacă vreo fată la internat m-ar fi văzut goală. Și ai venit tu, într-o zi, mi-ai descheiat rochia la gât, mi-ai aruncat lucrurile de pe dedesubt și mi-ai pus mâinile pe sâni. Din ziua aceea, sângele meu nu mai știe alt nume, decât numele tău. Când mă gândesc la tine, sau când te văd, sânii mi se aprind și îngheață. Îngheață deasupra, iar înăuntru ard ca flacăra.
Își trase coatele din mâneci, lăsă pardesiul să cadă, își scoase picioarele unul după altul dintre falduri și rămase goală, sub lumina violentă a becului fără abajur.
- Tu ai făcut să nu-mi fie rușine de goliciunea mea, și așa m-ai redat mie însămi. M-ai făcut să mă cunosc, centimetru cu centimetru, de la frunte până la călcâie. E oare o părticică pe care n-au trezit-o mâinile tale? Ai pus mâna pe mijlocul meu și atunci am văzut că mijlocul mi s-a făcut mai subțire. Mi-ai cuprins șoldurile în brațe, și șoldurile au crescut, ca o plămadă; ai stat cu capul pe pântecele meu, și din clipa aceea am avut nevoie de greutatea ta, cum au nevoie corăbiile de lest, ca să nu se răstoarne.
Stătea cu genunchii lipiți, cu pumnii strânși, uitându-se drept în ochii lui, cu o privire fierbinte, privirea în care continuau să ardă stelele înainte de a se stinge pe retină.
- Peste tot port urmele mâinilor tale; te cunosc pe dinafară și te cunosc pe înlăuntrul meu. Brațele mele nu pot să se mai arcuiască altfel, decât după tine. Coapsele mele te cunosc mai bine decât le cunosc eu pe ele, deși îmi aparțin de la naștere. Am crescut ca pe un tipar, am luat forma ta.
[...] Risipește-mă; sunt făcută ca să mă risipești tu.
Ești ceva ce n-ai să înțelegi niciodată, și-ar înțelege prea puțini oameni. Mă faci să stimez toate femeile, și să mă simt umilit că sunt bărbat.
[...] prin el doar se înrolase în legiunea fără ieșire a exaltatelor.
[.......] Urmărea cu buzele mersul acelui fir imaginar, încercând să-l găsească, dedat ficțiunii cu o beție sinceră și deplină. [......] - pour les connaisseurs
Îmi place cum miroase dragostea ta. Miroase a argilă udă și-a lemn de salcâm.
Eva știa să descifreze această tulburare. Păli ea acum și își pierdu stăpânirea de sine. Numele ei, de atâtea ori frământat laolaltă cu mădularele, în dezlănțuite clipe de dragoste, acum suna ca la naștere.
Mâinile lui continuau să-i umble pe piele, le simțea însă ca și când ar fi trecut pe dedesubt, săpând galerii, o nouă rețea de vine și de artere, pe unde sângele se ducea fierbinte și se întorcea înghețat. Începea să fie insuportabil de cald și de frig.
[...] Nimeni nu trebuie să te atingă, nici să respire în preajma ta. [...] De ce nu se poate să te întâlnesc din nou, ca atunci?! Acum aș ști tot alfabetul tău, n-ar trebui să te mai silabisesc. Să nu mă pedepsești că te-am chinuit atât până să-l învăț. Vino, lasă-mă să te citesc!
Își freca încet fruntea, obrazul, de traversele reci, udându-le cu lacrimi și murmura în gând: "Iubitul meu, iubitul meu!"
Nu-i spusese niciodată acest cuvânt, îi fusese teamă că-i prea mică pentru înțelesul lui, că este trecătoare prin cuvântul definitiv. Acum, în mijlocul ruinelor, vedea că mult mai multe decât ar fi crezut sunt trecătoare și că în ea este măcar ceva cu siguranță definitiv..."
Ești acolo?
July 20, 2017
O poveste de dragoste fulminantă, cu rădăcini adânci, născută în adolescența Evei și care o va urmări din umbră pe tot parcursul existenței sale. Cel fără de nume, fiul risipitor, va rămâne de-a lungul romanului un pribeag care, în momentele de rătăcire, revine în viața eroinei pentru a-i distruge fericirea cu greu obținută. Eva trăiește subjugată, la granița dintre dragoste și ură, dar știe că de fiecare dată îl va urma orbește, deoarece forța care îi unește este mai presus de voința sa. Încercările de a-și clădi un trai în absența lui se năruie rând pe rând, în funcțiile de capriciile acestuia. Căsătoria cu Oswald, prietenia cu Luchi, cariera de cosmeticiană – toate acestea pălesc în fața pasiunii mistuitoare pentru fiul risipitor. Este o dragoste bolnăvicioasă, în brațele căreia Eva plonjează cu voluptate cu fiecare ocazie.
Prin "Fiul risipitor", roman publicat în 1947, Radu Tudoran rămâne în aceeași zonă romantică și dulceagă ce caracterizează proza interbelică a lui Ionel Teodoreanu. Tristețea apăsătoare, emoția și sensibilitatea dialogurilor – fără însă a cădea în patetic -, lirismul frazelor, sunt doar câteva din elementele ce compun farmecul acestui text.
Un roman care se savurează în tihnă, sub dogoarea soarelui torid al plajelor sălbatice de la Marea Neagră, ce reprezintă și fundalul unor lungi episoade erotice între cei doi protagoniști.
Prin "Fiul risipitor", roman publicat în 1947, Radu Tudoran rămâne în aceeași zonă romantică și dulceagă ce caracterizează proza interbelică a lui Ionel Teodoreanu. Tristețea apăsătoare, emoția și sensibilitatea dialogurilor – fără însă a cădea în patetic -, lirismul frazelor, sunt doar câteva din elementele ce compun farmecul acestui text.
Un roman care se savurează în tihnă, sub dogoarea soarelui torid al plajelor sălbatice de la Marea Neagră, ce reprezintă și fundalul unor lungi episoade erotice între cei doi protagoniști.
January 31, 2019
"Fiul risipitor" a fost ceea ce aș putea numi "parabola iubirii". Însă, aici, morala nu se rezumă la fericita regăsire, la întoarcerea biblică din rătăcire. E, de fapt, plecarea. Și, această plecare se reflectă diferit pentru fiecare personaj în parte.
Eva, femeia, e imaginea carnalului. A celei care percepe cu acuitate despărțirea, însă rămâne pasivă. E reprezentarea slăbiciunii, a neputinței de a transforma dorința în fapt. Deși spirituală, femeia nu găsește resortul necesar de a se impune în fața iubirii. E dominată de plecare, e subordonată bărbatului, nu ideatic, ci fizic.
"Fiul risipitor", bărbatul, e simbolul spiritualității. În cazul său, predomină atitudinea apolinică. El privește cu detașare plecarea și, deși afirmă că suferă, existența sa e independentă de factorul feminin. Iubește femeia, însă nu o prețuiește. Este dispus să o piardă, chiar dacă îi va simți dorul. Pentru el, libertatea de a cugeta, de a hotărî și de a acționa sunt imperative, cu mult mai firești decât alinarea femeii iubite.
Atunci... de ce "parabola iubirii"? Simplu spus, pentru că se relevă un adevăr despre relația în doi. Iubirea este, aici, o continuă plecare. O plecare ce nu se lasă fără urmări. Fiecare despărțire amplifică dorința de contopire, contopire ce devine vitală. Așa cum brațul bolnav are două destine: fie se reîntregește, fie moare.
Eva, femeia, e imaginea carnalului. A celei care percepe cu acuitate despărțirea, însă rămâne pasivă. E reprezentarea slăbiciunii, a neputinței de a transforma dorința în fapt. Deși spirituală, femeia nu găsește resortul necesar de a se impune în fața iubirii. E dominată de plecare, e subordonată bărbatului, nu ideatic, ci fizic.
"Fiul risipitor", bărbatul, e simbolul spiritualității. În cazul său, predomină atitudinea apolinică. El privește cu detașare plecarea și, deși afirmă că suferă, existența sa e independentă de factorul feminin. Iubește femeia, însă nu o prețuiește. Este dispus să o piardă, chiar dacă îi va simți dorul. Pentru el, libertatea de a cugeta, de a hotărî și de a acționa sunt imperative, cu mult mai firești decât alinarea femeii iubite.
Atunci... de ce "parabola iubirii"? Simplu spus, pentru că se relevă un adevăr despre relația în doi. Iubirea este, aici, o continuă plecare. O plecare ce nu se lasă fără urmări. Fiecare despărțire amplifică dorința de contopire, contopire ce devine vitală. Așa cum brațul bolnav are două destine: fie se reîntregește, fie moare.
June 3, 2025
Cartea mi-a plăcut la început, apoi mi-a pierdut interesul la mijloc urmând ca apoi să mă intereseze iarăși spre final.
Întoarcerile și plecările lui le-am găsit absolut frustrante și fără sens. Am înțeles că tocmai aceasta era ideea cărții făcând o paralelă cu pilda fiului risipitor însă nu am putut empatiza prea mult cu Eva. Consider modul ei de a iubi ca fiind unul absurd și nejustificat. Câtă durere îi poți ierta unui om încât să-l primești mereu înapoi?
O carte foarte bine scrisă în sine cu multe pasaje frumoase și memorabile.
Întoarcerile și plecările lui le-am găsit absolut frustrante și fără sens. Am înțeles că tocmai aceasta era ideea cărții făcând o paralelă cu pilda fiului risipitor însă nu am putut empatiza prea mult cu Eva. Consider modul ei de a iubi ca fiind unul absurd și nejustificat. Câtă durere îi poți ierta unui om încât să-l primești mereu înapoi?
O carte foarte bine scrisă în sine cu multe pasaje frumoase și memorabile.
March 19, 2020
Buna cartea, însă uneori deja îmi venea să îi dau o palmă Evei să o trezesc la realitate. Of iubirea asta
December 21, 2024
E timpul pentru o nouă opinie nepopulară. Nu pot să-mi explic de unde vine toată aprecierea pentru romanul acesta. Toată cartea este reprezentată de o serie interminabilă de revederi și despărțiri care se petrec între Eva și bărbatul de care se îndrăgostește. Povestea devine atât de repetitivă, încât pe la jumătatea romanului am început deja să mă plictisesc.
Să zicem că bărbatul acela (care fie nu este numit niciodată, fie, oricât aș încerca, nu pot să-mi amintesc cum îl cheamă) nu este portretizat într-un mod pozitiv. Până la sfârșit, chiar și Eva se satură de egoismul și de fuga lui față de angajamente, deși nu reușește să se oprească din a-l iubi. Problema mea adevărată este că, în momentul în care s-au cunoscut, Eva avea vreo 17 ani, iar el aproape 30. Păi, dacă ăsta nu este grooming, atunci nu cunosc definița cuvântului.
Înțeleg că romanul a fost scris în altă epocă, dar, din punctul ăsta de vedere, a îmbătrânit groaznic. Nu pot să privesc cartea asta ca pe un roman de dragoste. Absolut tot ce se prezintă în acest volum este toxic. Nu există vreun fel de relație interumană sănătoasă.
Nu am o problemă cu portretizarea unchiului libidinos al Evei. Bărbatul acela este unul dintre cei mai dezgustători despre care am citit, dar portretizarea lui este vizibil negativă. În schimb, romanțarea grooming-ului sau a bărbaților ca domnul von Seele, care întrețin femei îndrăgostite de alți bărbați, după ce acelea îi înșală, sunt dăunătoare pentru orice tânăr impresionabil (Doamne, cât am îmbătrânit) care ar citi cartea asta.
Nu am putut să îi dau sub trei stele pentru că este o carte scrisă bine și, per total, cât de cât distractivă, dar clar nu este un roman la care voi mai reveni vreodată.
Să zicem că bărbatul acela (care fie nu este numit niciodată, fie, oricât aș încerca, nu pot să-mi amintesc cum îl cheamă) nu este portretizat într-un mod pozitiv. Până la sfârșit, chiar și Eva se satură de egoismul și de fuga lui față de angajamente, deși nu reușește să se oprească din a-l iubi. Problema mea adevărată este că, în momentul în care s-au cunoscut, Eva avea vreo 17 ani, iar el aproape 30. Păi, dacă ăsta nu este grooming, atunci nu cunosc definița cuvântului.
Înțeleg că romanul a fost scris în altă epocă, dar, din punctul ăsta de vedere, a îmbătrânit groaznic. Nu pot să privesc cartea asta ca pe un roman de dragoste. Absolut tot ce se prezintă în acest volum este toxic. Nu există vreun fel de relație interumană sănătoasă.
Nu am o problemă cu portretizarea unchiului libidinos al Evei. Bărbatul acela este unul dintre cei mai dezgustători despre care am citit, dar portretizarea lui este vizibil negativă. În schimb, romanțarea grooming-ului sau a bărbaților ca domnul von Seele, care întrețin femei îndrăgostite de alți bărbați, după ce acelea îi înșală, sunt dăunătoare pentru orice tânăr impresionabil (Doamne, cât am îmbătrânit) care ar citi cartea asta.
Nu am putut să îi dau sub trei stele pentru că este o carte scrisă bine și, per total, cât de cât distractivă, dar clar nu este un roman la care voi mai reveni vreodată.
March 31, 2015
N-aș fi crezut vreodată că voi folosi adjectivul „frumoasă” pentru a descrie o carte. Eram încredințată că această descriere e rezervată copiilor care nu au suficiente cuvinte în vocabular ori oamenilor care nu-s deprinși sub nicio formă cu cititul. Și, cu toate astea, Fiul Risipitor este, într-adevăr, o carte frumoasă. Nu din perspectiva intrigii, ci grație modului în care Radu Tudoran alege să spună povestea, grație scriiturii în care nimic nu este de prisos și nimic nu este în minus. Atât de frumos și de natural curge narațiunea încât pare că totul e scris dintr-o suflare, într-un moment în care toate muzele l-au năpădit pe Tudoran și nu i-au oferit răgaz până la ultimul cuvânt al volumului.
Povestea în sine pare oarecum banală și, poate, chiar plicticoasă în contextul vieții tumultoase din prezent. Ba chiar poate trece ca fiind și prea dulce, potrivită a fi citită și adorată de către domnișoarele de pension. Este o poveste de dragoste cu dus-întors, la propriu. Pentru că el se tot duce și se tot întoarce. Recunosc, pentru mine nu a fost nici banală, nici plicticoasă și nici grețoasă, ci dureroasă. Atât de dureroasă încât mi-a luat ceva timp să termin cartea. Parcă de fiecare dată când el pleca trebuia să plec și eu și eram copleșită, simțeam că nu mai am aer, că mă sufoc și că trebuie să iau o pauză.
El este fără de nume. I se spune „secătura” pe ici, pe colo, de către unchiul protagonistei, iar ea se mulțumește să-i spună „diavole” sau, mai spre final, „câine”. Nu are nume pentru că este bărbat. Este ACEL bărbat, este TOȚI bărbații. Rătăcitor, egoist, meschin, intens, posedant, slab, orgolios, neputincios de unul singur în fața marilor provocări. Imposibil de neiubit. Distructiv de iubit.
De cealaltă parte este Eva. Eva pentru că este cea mai femeie dintre femei (deși în momentul în care începe totul abia dacă este în pragul adolscenței). Loială, luptătoare, capabilă de uitare de sine,intensă, lipsită de egoism.
În mod evident, atitudinea Evei suscită icnete, încruntări, înclinări din cap și proteste exprimate nuanțat din partea femeilor contemporane, independente și puternice, care citesc această carte. Pentru că l-a primit mereu înapoi. Pentru că nu a avut rațiune, respect de sine ori orgoliu și s-a lăsat de fiecare dată părăsită. Eu, fără a mă considera mare amatoare a mișcării feministe contemporane, pe care o găsesc adeseori cu mare dorință de-a despica firul în patru acolo unde nu e nimic de despicat, o consider pe Eva FEMEIE. Își asumă propria viață, își asumă slăbiciunile, își asumă sentimentele și își asumă eșecurile.
Cel mai clar se vede forța Evei comparându-i viața cu a Gettei, sora ei mai mare. Eva nu se lasă abuzată, luptă până la a lua viața cuiva pentru a nu deveni o victimă, în timp ce Getta este abuzată atât în interiorul familiei, cât și în afara acesteia. Getta vrea să devină soție de ofițer, vrea acea viață superficială apreciată de societate și care-i oferă un oarecare grad de confort și aparent respect. I se îndeplinește, într-un final, dorința și duce viața aceea banală, cu obișnuitele laude de sine, minciuni și scandaluri de adulter și poze cu progenituri semi-idioate. Eva este independentă, se întreține singură, refuză să accepte compromisuri pentru a-și face viața mai ușoară la locul de muncă și este pe deplin orgolioasă (își dă demisia de la cabinetul doctorului la care lucra după episodul în care soția acestuia o umilește).
Deși pare că Eva și El sunt o pereche doar atunci când El își dorește, doar atunci când El revine, ea este cea care îi validează existența. După ce, prin mulțimea de refugiați din Gara de Nord, îi strigă să nu se mai întoarcă niciodată, El moare în primul bombardament asupra Bucureștiului din cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate că războiul este cel ce-i aduce sfârșitul, El era mort oricum. Un El căruia i se neagă a fi iubit așa cum o femeie ca Eva poate iubi trăiește degeaba.
Povestea în sine pare oarecum banală și, poate, chiar plicticoasă în contextul vieții tumultoase din prezent. Ba chiar poate trece ca fiind și prea dulce, potrivită a fi citită și adorată de către domnișoarele de pension. Este o poveste de dragoste cu dus-întors, la propriu. Pentru că el se tot duce și se tot întoarce. Recunosc, pentru mine nu a fost nici banală, nici plicticoasă și nici grețoasă, ci dureroasă. Atât de dureroasă încât mi-a luat ceva timp să termin cartea. Parcă de fiecare dată când el pleca trebuia să plec și eu și eram copleșită, simțeam că nu mai am aer, că mă sufoc și că trebuie să iau o pauză.
El este fără de nume. I se spune „secătura” pe ici, pe colo, de către unchiul protagonistei, iar ea se mulțumește să-i spună „diavole” sau, mai spre final, „câine”. Nu are nume pentru că este bărbat. Este ACEL bărbat, este TOȚI bărbații. Rătăcitor, egoist, meschin, intens, posedant, slab, orgolios, neputincios de unul singur în fața marilor provocări. Imposibil de neiubit. Distructiv de iubit.
De cealaltă parte este Eva. Eva pentru că este cea mai femeie dintre femei (deși în momentul în care începe totul abia dacă este în pragul adolscenței). Loială, luptătoare, capabilă de uitare de sine,intensă, lipsită de egoism.
În mod evident, atitudinea Evei suscită icnete, încruntări, înclinări din cap și proteste exprimate nuanțat din partea femeilor contemporane, independente și puternice, care citesc această carte. Pentru că l-a primit mereu înapoi. Pentru că nu a avut rațiune, respect de sine ori orgoliu și s-a lăsat de fiecare dată părăsită. Eu, fără a mă considera mare amatoare a mișcării feministe contemporane, pe care o găsesc adeseori cu mare dorință de-a despica firul în patru acolo unde nu e nimic de despicat, o consider pe Eva FEMEIE. Își asumă propria viață, își asumă slăbiciunile, își asumă sentimentele și își asumă eșecurile.
Cel mai clar se vede forța Evei comparându-i viața cu a Gettei, sora ei mai mare. Eva nu se lasă abuzată, luptă până la a lua viața cuiva pentru a nu deveni o victimă, în timp ce Getta este abuzată atât în interiorul familiei, cât și în afara acesteia. Getta vrea să devină soție de ofițer, vrea acea viață superficială apreciată de societate și care-i oferă un oarecare grad de confort și aparent respect. I se îndeplinește, într-un final, dorința și duce viața aceea banală, cu obișnuitele laude de sine, minciuni și scandaluri de adulter și poze cu progenituri semi-idioate. Eva este independentă, se întreține singură, refuză să accepte compromisuri pentru a-și face viața mai ușoară la locul de muncă și este pe deplin orgolioasă (își dă demisia de la cabinetul doctorului la care lucra după episodul în care soția acestuia o umilește).
Deși pare că Eva și El sunt o pereche doar atunci când El își dorește, doar atunci când El revine, ea este cea care îi validează existența. După ce, prin mulțimea de refugiați din Gara de Nord, îi strigă să nu se mai întoarcă niciodată, El moare în primul bombardament asupra Bucureștiului din cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate că războiul este cel ce-i aduce sfârșitul, El era mort oricum. Un El căruia i se neagă a fi iubit așa cum o femeie ca Eva poate iubi trăiește degeaba.
March 6, 2017
Cartea aceasta e un băţ cu două capete.
Pe de o parte, leşin după aşa stil de carte, o citeşti pe nerăsuflate, o simţi cu fiecare fibră a fiinţei tale. Cunoşti o dragoste care nu se mai consumă, iertare peste iertare, parcă numai pentru asta şi ai fost zămislită Eva, of :)
Pe de altă parte, poate sunt din alte vremuri, sunt eu altfel de om, dar să iert de atâtea ori un fiu risipitor nu aş putea, deşi, ea face cam tot acelaşi lucru, devenind la rândul ei o fiică risipitoare, cand vine vorba de soţul acesteia, Otto, care o iartă de fiecare dată oferindu-i ocrotire şi iubire.
Bună, bună cartea :)
Pe de o parte, leşin după aşa stil de carte, o citeşti pe nerăsuflate, o simţi cu fiecare fibră a fiinţei tale. Cunoşti o dragoste care nu se mai consumă, iertare peste iertare, parcă numai pentru asta şi ai fost zămislită Eva, of :)
Pe de altă parte, poate sunt din alte vremuri, sunt eu altfel de om, dar să iert de atâtea ori un fiu risipitor nu aş putea, deşi, ea face cam tot acelaşi lucru, devenind la rândul ei o fiică risipitoare, cand vine vorba de soţul acesteia, Otto, care o iartă de fiecare dată oferindu-i ocrotire şi iubire.
Bună, bună cartea :)
January 6, 2024
Ăsta trebuie să fie un roman alegoric, fie doar și pentru că e foarte greu de crezut că o asemenea pasiune poate exista cu adevărat. Până să accept asta, era să las cartea de vreo 2 ori. Începe ca o romanță de duzină. Alegoria e evidentă și din titlu și e explicată clar în primele pagini, deci știm ce se va întâmpla, ce nu știm e cum. Și "cum"-ul ăsta, detaliile care o susțin și fundalurile pe care se desfășoară m-au convins să citesc până la capăt. Nici nu mai contează predestinarea căreia e supusă Eva, ci felul în care se schimbă atitudinea ei, deși știe că nu o sa scape. Și nu scapă. Dar pierde frumos
March 17, 2021
3 steluțe pentru cel mai libidinos şi scârbos unchi din toate cărțile citite până acum (măcar el a mai pus puţină sare şi piper în ciorba asta rece). În rest, ce să zic, Eva iartă toate cele, "secătura" profită, avem parte şi de niţică verdeaţă, dialoguri rupte din telenovele mexicane (ştiu că nu de acolo le-a scos Tudoran, dar merge ca să vă faceți o idee despre ce vă aşteaptă) şi un final cumva leşinat după o alergătură de aproape 350 de pagini.
April 10, 2025
...nu...nu știu ce pot spune despre acest roman ! Nu știu ! Clar citiți-l! Pe mine m-a scos din sărite. M-a intrigat. M-a scârbit. M-a înduioșat. Am trăit multe stări.
Radu Tudoran scrie frumos!
Povestea este ȘI duioasă. O copilă sedusă de un adult, care poate că este doar un copil toată viața lui. Fetița crește și crește, fără însă a crește vreodată. 🙂 Da...așa îmi place mie să povestesc ce citesc, fără să spun nimic din text.😜
Fetița este luată de la casa ei, casă care însă nu-i este și cămin. Apoi este aruncată. După aceea este ridicată. Din nou este scoasă din buna stare a lucrurilor, ca să fie iarăși aruncată. Descoperă fericirea, se lasă pradă deznădejdii, plutește pe aripi de vis, este smulsă de gheara disperării...o viață vitregă. Și ea are atâta putere, atâta știe să lupte!!!...precum este și atât de slabă, de neputincioasă...Doamne, ce fată! Și un el atât de odios, atât de egoist și de...copil!
Într-un final...ori ea era nebună...ori femeile sunt nebune și capabile de sacrificii inimaginabile...pentru cei pe care îi iubesc, nu însă pentru ele....
Într-un final (alt final😀) îl mai caut pe Radu Tudoran !
Radu Tudoran scrie frumos!
Povestea este ȘI duioasă. O copilă sedusă de un adult, care poate că este doar un copil toată viața lui. Fetița crește și crește, fără însă a crește vreodată. 🙂 Da...așa îmi place mie să povestesc ce citesc, fără să spun nimic din text.😜
Fetița este luată de la casa ei, casă care însă nu-i este și cămin. Apoi este aruncată. După aceea este ridicată. Din nou este scoasă din buna stare a lucrurilor, ca să fie iarăși aruncată. Descoperă fericirea, se lasă pradă deznădejdii, plutește pe aripi de vis, este smulsă de gheara disperării...o viață vitregă. Și ea are atâta putere, atâta știe să lupte!!!...precum este și atât de slabă, de neputincioasă...Doamne, ce fată! Și un el atât de odios, atât de egoist și de...copil!
Într-un final...ori ea era nebună...ori femeile sunt nebune și capabile de sacrificii inimaginabile...pentru cei pe care îi iubesc, nu însă pentru ele....
Într-un final (alt final😀) îl mai caut pe Radu Tudoran !
February 28, 2025
Ce carte faină și bine scrisă 🤍. Am citit-o cu o plăcere deosebită și mi-a dat o stare diferită chiar dacă viața Evei nu-i atât de roz, însă scrisul elegant și frumos al autorului de face să te simți calm indiferent de momentele din carte.
Recomand ⭐⭐⭐⭐⭐
Recomand ⭐⭐⭐⭐⭐
November 25, 2021
O poveste de dragoste care m-a răscolit până în adâncul sufletului. Scriitorii români pot scrie și așa ceva fără să fie clișeici!
• ,,Mă amăgesc. Poate toată viaţa n-am făcut decât să mă amăgesc. Şi tu ai să fii cea mai grea amăgire a mea."
• ,,Primul ceai, prima sărutare, prima întâmplare de dragoste, toate sunt la fel: nu poţi niciodată să le simţi gustul."
• ,,Am pierdut tot o dată cu plecarea ta, dar m-am păstrat pe mine."
• ,,Mă amăgesc. Poate toată viaţa n-am făcut decât să mă amăgesc. Şi tu ai să fii cea mai grea amăgire a mea."
• ,,Primul ceai, prima sărutare, prima întâmplare de dragoste, toate sunt la fel: nu poţi niciodată să le simţi gustul."
• ,,Am pierdut tot o dată cu plecarea ta, dar m-am păstrat pe mine."
March 5, 2025
Oribilă. Singurul lucru care a fost risipit a fost sănătatea mea mentală în timpul lecturării cărții acesteia. Personajul principal, Eva, are mai puțină personalitate decât colegele "pick me" de la mine din clasă și totuși ele măcar au o fațadă, Eva nu are NIMIC care să o facă interesantă. Singura ei calitate este faptul că e "îndrăgostită" și nimic mai mult. De parcă asta nu era rău destul, mai este și faptul că se comportă ca un copil de 10 ani. Singurele momente în care îmi aminteam că fata aceasta are 17+ ani era în scenele în care era implicată romantic cu "iubitul" ei, în care subconștientul meu trebuia să îmi amintească în mod repetat că ea are 17+ ani ca să nu devină situația încă mai rea.(Nu voi vorbi de pedofilia din prima parte a cărții pentru că deja sunt obișnuită cu asta venind de la autori români.) Iubitul ei din păcate se află în aceeași situație, singura sa calitate distinctiva fiind că e destul de nesimțit să o folosească și parăsească pe Eva de 4 ori. Îi face pe ambii să arate incredibil de 1-dimensional. Revenind la Eva, pe lângă faptul că nu are inteligență emoțională, aparent nu are nici inteligență normală💀. Atitudinea ei de "eu pot să fiu proastă pentru că el va fi deștept pentru ambii" ma irită imens. Este un exemplu perfect de o femeie scrisă de un bărbat. Acest lucru devine încă mai evident atunci când în a patra parte, deși ea are un loc de muncă stabil cu un salariu cât de cât profitabil, cu o serie de prieteni si conecții, eva aruncă totul pe geam în momentul în care iubitul ei vine înapoi. Dacă acestea sunt valorile femeiești pe care această carte ne învață atunci vă rog ținețile pentru voi💀. Personajele secundare au fost, fără nicio îndoială cea mai bună parte a cărții. Mama, sora și soțul Evei, până și maiorul și Luchi erau de 100 de ori mult mai interesante decât cele 2 personajele principale. Chiar dacă unii dintre ei aveau un compas moral dubios, măcar făceau povestea să pară mai vie. Aceasta devine evident în 3-a parte în care în principal este doar Eva și iubitul ei, cititul parții a 3-a probabil mia durat mai mult decât toate celelate părți la un loc doar pentru că era atât de plictisitoare. Am avut mari speranțe pentru partea a 4-a, care din păcate au fost spulberate odată cu reîntoarcerea iubitului. Și dacă tot vorbim de partea a 4-a, Eva scumpo, ce e cu atitudinea asta de "țin minte când eram şi eu de vârsta lui"(referindu-se la Luchi). Fato ai 26-28 ani iar el are 20, nu ești chiar așa de bătrână, calmeazăte te rog frumos. Știu că sună extra, dar motivul pentru care menționez asta este pentru că a fost spusă de așa de multe ori încât mă dureau ochii deja de câte ori mi-am dat ochii peste cap de fiecare dată când menționa asta. Moartea iubitului(subînțeleasă) a fost probabil singura parte a acestei cărți care m-a făcut sa ma simt fericită. Desigur secvența de la sfârșit în care Eva devine un pic schizofrenică mi-a ruinat toată fericirea dar deja ce să faci🤷♀️. A fost un pasaj foarte emoțional și chiar foarte bun care reprezenta starea unei persoane în urma pierderii unei persoane apropriate, dar din păcate și-a pierdut toată valoarea odată ce a fost folosit în cartea asta.
În caz că nu va-ți dat seama, nu recomand deloc, una dintre cele mai îngrozitoare cărți pe care le-am citit vreodată.
În caz că nu va-ți dat seama, nu recomand deloc, una dintre cele mai îngrozitoare cărți pe care le-am citit vreodată.
This entire review has been hidden because of spoilers.
July 8, 2016
Fiul risipitor ramane romanul meu preferat pe care il recitesc in fiecare vara! Atmosfera deosebita a romanului m-a fascinat dintotdeauna si, de multe ori, am incercat sa il analizez la rece ca sa imi justific obsesia mea pentru roman. Tonul lejer, usor romantic si povestea idilica a Evei de la inceput reuseste sa alunge dezolarea, deceptia si dezamagirea din trairile Evei de mai tarziu. Dragostea ideala dupa care tanjeste Eva si deceptia constanta sunt cele doua extreme intre care intriga oscileaza......poate ca elementul definitoriu este acel sambure de speranta pe care autorul, dupa parerea mea, reuseste sa il insufle si anume ca, poate de data asta, lucrurile vor sta cu totul altfel intre cei doi. Oricat de adanca este dezamagirea, intr-un ungher al mintii, cititorul ( in speta, EU) spera ca fiecare reintoarcere a Lui va insemna stabilitate si incredere. Speri din tot sufletul ca Eva va avea parte de acel "happily ever after" ( caci din fire suntem toti romantici si vrem sa ne scriem propriul basm).
Si este apoi EL. Barbatul care este, la origine, prototipul masculin, de aceea nici nu are nume.....el este fiecare barbat, dominat de nestatornicie dar care isi doreste ce nu poate avea dupa care, odata obtinut ( iubirea Evei sau adoratia "femeii" ) se plictiseste usor si dispare. Cu toate neajunsurile sale, iubirea pe care i-o arata la inceput il absolva de toate nedreptatea cu care o trateaza mai apoi pe Eva. Vreau sa cred ca este capabil de iubirea care te arde, te farama in bucatele, te spulbera si te aduna deopotriva. Romanul se incheie de asemenea cu acea farama de speranta ca poate nu i s-a intamplat nimic si este undeva, e bine, chiar daca nu e cu Eva. Si credinta aceasta te face sa mergi mai departe chiar daca misterul te invaluie inca o data, la sfarsit, asa cum s-a intamplat pe tot parcursul romanului. Nu stiu daca asta arata despre noi, femeile, ca suntem masochiste si vrem sa suferim, dar sa suferi din dragoste inseamna sa traiesti!
Fiul Risipitor este, pentru mine, romanul fara varsta!
Si este apoi EL. Barbatul care este, la origine, prototipul masculin, de aceea nici nu are nume.....el este fiecare barbat, dominat de nestatornicie dar care isi doreste ce nu poate avea dupa care, odata obtinut ( iubirea Evei sau adoratia "femeii" ) se plictiseste usor si dispare. Cu toate neajunsurile sale, iubirea pe care i-o arata la inceput il absolva de toate nedreptatea cu care o trateaza mai apoi pe Eva. Vreau sa cred ca este capabil de iubirea care te arde, te farama in bucatele, te spulbera si te aduna deopotriva. Romanul se incheie de asemenea cu acea farama de speranta ca poate nu i s-a intamplat nimic si este undeva, e bine, chiar daca nu e cu Eva. Si credinta aceasta te face sa mergi mai departe chiar daca misterul te invaluie inca o data, la sfarsit, asa cum s-a intamplat pe tot parcursul romanului. Nu stiu daca asta arata despre noi, femeile, ca suntem masochiste si vrem sa suferim, dar sa suferi din dragoste inseamna sa traiesti!
Fiul Risipitor este, pentru mine, romanul fara varsta!
November 6, 2016
"- Ce-ai vrea să ai?
- Ştiu eu? ! Uneori mult, alteori puţin. Aş vrea uneori să am pământul, cu munţii şi apele, numai că aşa ar trebui să fie şi oamenii. Atunci visez să mă trezesc undeva, departe de lume, într-o casă mare, cu tavanul scund, de bârne... Să fie un divan în faţa căminului; şi nimic altceva decât multe covoare groase, sau blănuri... Să-mi fie cald, să am o ţigară bună...E mult? "
" Nu ştiu să numar anii până la treizeci. Trebuie să fie tare frig până la ei. Şi nu doar frig. Trebuie să fie şi cald... Şi ninsori, ploi, arsiţe... "
" Boala pe care o dai tu nu se vindecă niciodată. Şi febra ta ţine tot timpul. "
" Se lăsă pe pernă, cu părul despletit, sfâşiată între cele doua ritmuri, al dragostei şi al roţilor de tren."
" [...] E frig, nu?Fă ceva, dă-mi puţin din sângele tău, să mă încălzesc. "
" Numai oamenii buni sunt trişti"
- Ştiu eu? ! Uneori mult, alteori puţin. Aş vrea uneori să am pământul, cu munţii şi apele, numai că aşa ar trebui să fie şi oamenii. Atunci visez să mă trezesc undeva, departe de lume, într-o casă mare, cu tavanul scund, de bârne... Să fie un divan în faţa căminului; şi nimic altceva decât multe covoare groase, sau blănuri... Să-mi fie cald, să am o ţigară bună...E mult? "
" Nu ştiu să numar anii până la treizeci. Trebuie să fie tare frig până la ei. Şi nu doar frig. Trebuie să fie şi cald... Şi ninsori, ploi, arsiţe... "
" Boala pe care o dai tu nu se vindecă niciodată. Şi febra ta ţine tot timpul. "
" Se lăsă pe pernă, cu părul despletit, sfâşiată între cele doua ritmuri, al dragostei şi al roţilor de tren."
" [...] E frig, nu?Fă ceva, dă-mi puţin din sângele tău, să mă încălzesc. "
" Numai oamenii buni sunt trişti"
August 29, 2020
Ăsta e genul de obiect spre care aș arăta când aș zice "Uite așa se scrie o carte!". Vine un moment în viață când vrei sa faci diferența între transcrierea unui simplu scenariu de film și arta literaturii în sine. Citești Fiul risipitor pentru expresia literelor, pentru a sublinia fraze, pentru a reciti anumite fragmente din simplul motiv că "parcă prea bine sună". Acțiunea e mediocră aș zice, firul linear nu impresionează neapărat, ba chiar e dubios din anumite puncte de vedere, însă Tudoran nu ți dă un film, nici timp sa l judeci, pentru că scriitura lui e de-a dreptul lăudabilă. Îți impune niște caractere și te obligă să le accepți defectele. În final, ajungi să accepți și defectele vieții în sine. Dați-i o șansă!
Domnule Tudoran, mă bucur de cunoștință!
Domnule Tudoran, mă bucur de cunoștință!
July 3, 2014
Cartea perfecta! O ai in mana si te uiti la ea si nu-ti vine sa crezi. Da. Citesti ceva cu o poveste atat de fascinanta incat nu ai cum sa nu-ti doresti sa nu se termine niciodata. A must-read! Mi-a schimbat gandirea si perceptia despre viata. Greu mai pui mana pe alta carte dupa ce o termini pe aceasta!
June 3, 2016
Dacă nu aș fi fost martoră la un devotament identic cu al Evei pentru secătură și la aceași plăcere bolnavă pentru autodistrugere probabil aș fi acordat un punctaj mult mai mic. Dar am văzut astfel de oameni masochiști, iar descrierea a fost cât se poate de exactă.
Displaying 1 - 30 of 98 reviews