"Blondul deschise usa. Un slujitor il vazu pe barbos alaturi si facu o incercare sa-l ia de guler. Pumnul tanarului il trimise cat colo. Alti slujitori venira in graba. Cuprins de cucernice furnicaturi, Cotae apuca un scaun si-l ridica deasupra capului. Aflat prin apropriere, Stoleru il cantari pe blond din priviri doar o clipa. Destul pentru a-si da seama ca are in fata un oaspete de soi. Tinuta mandra si mai ales straiele lui, care aratau a fi lucrate din cunoscutul postav de Colonia, i-ar fi impus respect pana si unui hangiu mai putin priceput."
"Cand si mancat ultima oara? Ei, sa nu o luam chiar asa! De mancat mananc aproape zilnic. De saturat ma satur mai rar."
"In fond, cati calugari aveti aici?........Douasute optzeci. - Drace! O mica oaste. Si cati dintre ei sunt calugari cu adevarat? Numai dumnezeu stie, rase egumenul. Noi am crede ca cei in varsta, in orice caz."
Multe randuri ale cartii au fost amuzante, iar actiune este cat incape. Cavalerii Ordinului Basarab isi primesc titlul prin vitejia cu care isi apara tara. Acestia alaturi de Domnitorul Mircea cel Batran cuceresc Dobrogea cu ajutorul spionului Nufarul Alb, dar primejdiile in fata Imperiului Otoman sunt la tot pasul. Poate fi oprita expansiunea Imperiului otoman? Superba carte!
3.5 Nu am auzit despre acest autor până acum o lună când mi l-a recomandat o doamnă.Un autor foarte talentat, iar personajele sale sunt veritabili cavaleri care știu să-și apere țara, să lupte cu curaj și să petreacă atunci când au un motiv.Deși este o ficțiune, iar adevărurile istorice nu corespund în totalitate este o plăcere să citești un roman de capă și spadă cu acțiunea plasată la noi.
Daca ar fi să aleg ce mi-a plăcut mai mult la această carte, m-aș afla într-o mare dilemă. Să fi fost descrierile de basm? Sau poate acțiunea cursivă, bine condimentată cu episoade pline de umor? Ori, poate dialogurile savuroase, de multe ori, adevărate lecții de demnitate națională? Sau personajele verosimile, bine conturate, integrate în contextul european al vremurilor, care cunoșteau canoanele și moda Apusului (ce sa vezi, eram și atunci în Europa :) ). Mi-a plăcut eleganța prăfuită a folosirii persoanei a doua plural în dialoguri, în semn de prețuire, inclusiv între soți. Mi-a plăcut atât dragostea de țară, modestia și sacrificiul eroilor cât și frumusețea și neutralitatea descrierii altor oameni și popoare, chiar unele cu care eram în conflict la acea vreme, semn ca naționalismul este bine înțeles de către autor în sensul lui original de dragoste pentru specificul fiecărui popor, și nu aberațiile din zilele noastre. Înconjurat cu o aura legendara, domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân este acel om "simplu, după vorba, după port", cum îl descria și Eminescu, înțelept, cu simțul umorului, dar ferm. Această reducere la concretul unei persoane reale a figurii sale legendare contribuie la sentimentul de imersiune în acele vremuri, la trairea cu maximă intensitate a relatării. Nu e o mare surpriză nici faptul că pavăza țării o constituiau o mână de oameni, aleși pe sprânceană, și nu ceata boierilor, interesați mai mult de intrigi, dezbinare și binele propriu decât de soarta țării. Spionaj, povești de dragoste, bătălii epice, turniruri...Fără riscul de a exagera, aș compara această carte cu "Cei trei muschetari", al lui Alexandre Dumas sau "Cavalerii Pardaillan" de Michel Zevaco. Din literatura româna, mi-a adus aminte de trilogia "Răstignit între cruci", de Vasile Lupașc-Sfinteș. Să vedem cum va fi partea a doua....
"- Auzi Ibrahim? Te-am numit comandantul ostilor din Adrianapole pentru a avea aici un om al meu. Cu doua luni in urma erai un nimic(...) - Stralucitorule! Zambi Ibrahim calm. Recunostinta e una, iar datoria alta. Nu le putem baga in aceeasi oala. Eu credeam ca m-ai ridicat ca mare demnitar in folosul imperiului, nu al tau. Nimic nu e mai umilitor in lume decat a fi un om de paie(...)Ti-ai dori un om de paie? Un om care sa aplaude chiar si o hotarare gresita?" - Hm!murmura marele vizir. Mi se pare ca ai dreptate. Mania m-a facut sa nu vad cum se cuvine. Sa stii ca si inteligentii gresesc uneori. Prostii fac prostii pe masura lor. Adica mari si nu prea. Insa prostiile celor destepti adesea n-au margini. (...) Fata ii stralucea sub o roseata puternica. "Tocmai eu, care tunam impotriva setei de putere, cad in astfel de ispita", gandi tanarul vizir.
Cavalerii Ordinului Basarab, de Ioan Dan
O carte care te invata istorie intr-un mod foarte placut! printre povesti cu calaveri, curaj si dragoste. O carte curata, frumoasa si usoara!
Un roman de capa si spada, dupa modelul consacrat in literatura universala, dar cu tematica romaneasca. Foarte interesant si destul de rezonabil realizat, chiar daca nu scapa de cliseele genului.
Am apreciat cel mai mult faptul ca nu se abate asa de mult de la evenimentele istorice. Evident ca nu trebuie citit ca o carte de istorie, ci ca un roman de fictiune avand in fundal evenimente istorice.
Cand eram doar o copila, tata mi-a recomandat o carte si mi-a spus ca citind-o voi vrea sa memorez fiecare replica Acum m-am apucat in sfarsit sa o citesc si impartasesc cu voi prima fraza din primul capitol :
--"Cam la jumatatea drumului dintre Campina si Banesti, linia dealurilor subcarpatice se indoie de mijloc pe neaspteptate. Campia porneste chiar de la picioarele lor si se tot duce, rar valurita, pana la Dunare. Scapate de chingile aspre ale stancilor, apele Prahovei nu mai salta jucause in cantec de copila zglobie, ci se domolesc spre maturitate si schimba vereghete de cununie cu sesul. Copilaria Prahovei moare acolo, langa arcul de cerc al inaltimilor, iar drumul ei, parca mai intelept, mai bland, se continua molcom odata cu demintatea varstei. Pe ultima curmatura a dealurilor era candva un castel frumos. Zidurile lui roscate, acoperite la vreme de vara cu iedera multa ca intr-o imbratisare, faceau trup comun cu malul drept al Prahovei."
--"Cand lasara in urma asezarea Targusorului, zorile se inganau cu intunericul. Intai timide, apoi in cumpana, iar ceva mai tarziu triumfatoare si limpezi. Cerul sticlos, curat, usor aprins catre rasarit, prevestea o zi frumoasa. Departe pe Prahova, la deal, muntii dormau vatuiti in ceata."
--Ziua abia incepuse si era cald. Primavara se pornise nerusinata si dulce, cu soare mult care parca striga printre copaci, cu iarba crescuta peste limita hotarata de buna randuiala. Pe culmile muntilor, ceata cu funstele-n cap gonea inspaimantata de zimtii soarelui. Peste campie se ridica o spuzeala subtire ca in toiul verii. "
--"...jupanul Catoe avea multa aplecare catre simtirea gingasa. Il impresiona profund un carait de gaina la miez de noapte sau dulcele viers inaripat al godacului trezit din somn. Inmarnurit de admiratie, zabovea adesea langa cine stie ce cotet strain si dirija concertul cu pricepere de fin cunoscator. Incantarea lui era atat de adanca, incat rar se multumea numai cu inaltatoarele reprezentatii lirice. De obicei lua si interpretii cu el, astfel ajungea uneori in situatii grele, din care iesea multumitor doar prin agerimea pricioarelor sale neasemuit de lungi. Gospodarii pagubiti si autoritatile timpului nu intelegeau firea unui estet. Ba, mai mult: il hartuiau pe cat le sta in putinta, iar Catoe, vesnic grabit, pribegea mereu prin tinuturi noi si chiar prin tari megiase. Asa stand lucrurile, n-ar fi de mirare daca sprintenul calator s-a numarat cumva printre cei care au pus bazele turismului international. "
- Auzi Ibrahim? Te-am numit comandantul ostilor din Adrianapole pentru a avea aici un om al meu. Cu doua luni in urma erai un nimic(...) - Stralucitorule! Zambi Ibrahim calm. Recunostinta e una, iar datoria alta. Nu le putem baga in aceeasi oala. Eu credeam ca m-ai ridicat ca mare demnitar in folosul imperiului, nu al tau. Nimic nu e mai umilitor in lume decat a fi un om de paie(...)Ti-ai dori un om de paie? Un om care sa aplaude chiar si o hotarare gresita?" - Hm!murmura marele vizir. Mi se pare ca ai dreptate. Mania m-a facut sa nu vad cum se cuvine. Sa stii ca si inteligentii gresesc uneori. Prostii fac prostii pe masura lor. Adica mari si nu prea. Insa prostiile celor destepti adesea n-au margini. (...) Fata ii stralucea sub o roseata puternica. "Tocmai eu, care tunam impotriva setei de putere, cad in astfel de ispita", gandi tanarul vizir.
Actiunea cartii se petrece in vremea domniei lui Mircea cel Batran. Mi-a placut felul in care sunt prezentate actiunile sale in pentru castigarea bataliei cu turcii in vederea cuceririi Dobrogei, Banatului si Fagarasului (ultimele doua fara lupta, printr-o strategie excelenta). In carte Mircea are un spion la curtea sultanului Murad, Nufaru Alb, si astfel cunoaste foarte bine ceea ce turcii vor sa faca. Aceasta il face pe Mircea indispensabil pentru regele Ungariei pentru faptul ca apara Ungaria de invazia directa a turcilor dar si pentru ca are informatii directe de la curtea otomana. Mircea ii face cunoscut un plan al turcilor de invazie pe mare ce implica si uciderea sa. Un alt fir epic este povestea de iubire intre sotii Staicu si Margareta. Spre finalul volumului aflam cine este de fapt Nufarul Alb si ce se intampla cu el.
Doamne, ce mi-a placut cartea asta! :D Este scrisa atat de frumos ♥♥♥ O poveste de capa si spada adevarata, cu tot ce implica ea: lupte, cavaleri, spionaj, dragoste, suspans... M-a prins de la primele randuri si nu mi-a dat drumul pana la sfarsit. Zau ca nu mi-a parut rau :D Mi-a adus aminte de "Logofatul de taina" - Rodica Ojog Brasoveanu. Povestile sunt asemanatoare, doar ca aceasta mi se pare mult mai frumos scrisa si mai captivanta. Recomand!