Ce face Cristian Fulaș în acest roman nu este doar un admirabil tur de forță, ci și unul de eleganță, stil și frumusețe. Nu am recunoscut aproape nimic din celelalte cărți semnate de el în “Ioșca”, iar asta nu poate să însemne decât că, renunțând la zbuciumul existențial asurzitor în detrimentul celui interiorizat, mocnit, Fulaș construiește prin personajul său principal un adevărat elogiu închinat singurătății. Și iubirii. Și vieții însăși. Și peste toate se țese un gând despre țara și lumea în care trăim, despre felul nostru de a fi, despre ceea ce este neașezat și altfel, dar și despre putere și mersul lucrurilor și al istoriei. Un gând nici amar, nici profetic, ci doar așezat, forțat să se închege de privirea care alunecă nu doar la suprafața vieții, ci în miezul ei colcăitor, nu opunând, ci acceptând și binele, și răul, și plăcerea, și durerea, și viața, și boala, și moartea, și deșertăciunea tuturor celor ce sunt, ce se simt, ce se vădesc a fi în și printre noi
“…toată frumusețea lumii trebuia lăsată acolo, nu se știa pentru cine și nu se știa pentru ce…”
Lumea satului, prinsă în chingile ei prea bine cunoscute, o lume care nu trebuie să facă altceva decât să tacă, să existe dincolo de gândul celorlalți, pentru a te acapara în liniștea ei atât de plină de energie, de vitalitate, de forță în stare brută. E lumea în care marea există atunci când e de fapt nimic, în care iubirea există în sine, dincolo de reprezentările virtuale ale ei. În care golurile se cască și se umplu prin așteptări, tăceri, momente de răbdare. Lumea pe care de multe ori o căutăm și vrem s-o trăim fără să știm să tăcem ca să o putem simți.
O lume care ne arată că intensitatea zbuciumului stă în tăcere, populată de oameni a căror existență e suficientă sieși prin tocmai trecerea lor neobservată. Oameni dintr-o bucată, bărbați și femei (auto)izolați, existențe simple și risipite, acestor personaje care își rabdă trecerea într-o singurătate colectivă, timpul nu le oferă senzația avansării, acel avânt al intenționalității, ci tocmai conștiința că odată intrată în temporalitate, lumea (lor) e ca și moartă. E drept că în urma acestei înțelegeri rămâne tot o tăcere-împreună, aproape tămăduitoare prin discreția sa.
“O izbăvire care nu mai venea de nicăieri sau o liniște pe care deja o uitase.”
“Ioșca” se înscrie într-o descendență și, în același timp, se situează în răspăr față de ea. Ecouri multiple răsună în universul construit de Cristian Fulaș și în sonoritățile limbii, în frazare și în ritm. O carte parcă fără început și fără sfârșit, hipnotică, vindecătoare și, într-adevăr, uimitoare.