Patul lui Procust

by Camil Petrescu

Triunghiuri amoroase sunt destule in amandoua romanele lui Camil Petrescu de dinainte de razboi. Combustibilul care pune dorinta in miscare este, in amandoua, vanitatea. Daca pasiunea se analizeaza si formeaza obiectul prozei psihologice, vanitatea se reflecta in gesturi si formeaza obiectul prozei comportiste. Camil Petrescu, atat de dator lui Proust in tezele lui despre roman, nu-i datoreaza mare lucru in romane ca atare. Patul lui Procust e romanul unor vanitati ranite: a doamnei T. si a lui Fred Vasilescu, in primul rand. Tocmai ale celor carora Autorul le da cuvantul, pe care-i indeamna sa scrie. Doamna T. reuseste mai bine sa se confeseze, desi nici ea pana la capat. Fred Vasilescu, in schimb, nu vorbeste deloc despre el insusi (nu aflam niciodata de ce o paraseste pe doamna T., pe care o iubea), preferand sa se ocupe de Ladima si de Emilia, a caror relatie il intriga, fiindca nu descifreaza in ea nicio urma de vanitate. Din contra, o patima greu stapanita la Ladima, iar la Emilia un vag dispret de femeie nesatisfacuta de darurile preponderent epistolare ale poetului indragostit.

Genres: Romanian Literature, Classics, Fiction, Romance, School, Romania, 20th Century

363 pages, Paperback

First published January 1, 1933

About the author

Camil Petrescu was a Romanian playwright, novelist, poet and philosopher. He marked the end of the traditional novel era and laid the foundation of the modern novel era in Romanian literature.

Reviews

[Ivana · Rating 5 out of 5]

Unfortunately I don't speak Romanian language therefore I read it translated in Croatian which is not the same ..I wish I could find his other book ''The Last Night of Love, the First Night of War''...

[Dorin Budusan · Rating 4 out of 5]

"Patul lui Procust" a fost primul contact cu un roman scris într-un stil mai experimental, din scrisori şi note de subsol cu o poveste spusă din mai multe unghiuri. Îmi amintesc că atunci când l-am citit (prin liceu) mi-a plăcut şi povestea dar mai ales modul în care e spusă.

[Oana Ungureanu · Rating 1 out of 5]

Se bate pentru locul 1 in categoria celor mai seci si stupide carti citite vreodata.

[Maria Roxana · Rating 5 out of 5]

Am vrut să îmbrățișez toamna cu această carte de care mă leagă o grămadă de amintiri. Aș fi zis că am recitit-o, dar de fapt am redescoperit-o. Sunt convinsă că la fel voi afirma și dacă o voi reciti peste alți 19 ani, dacă va mai fi să...

“Cum se gândeşte, cum se iubeşte, cum se suferă nu se poate învăţa în orele de curs şi nici atesta prin certificat de absolvire.”

“Ceea ce e normal nu poate fi poezie.”

“- Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?...
- Ba da, mă atrage... Poate că e singurul rost al unei vieţi mărginite, comune, cum e viața noastră. Şi-mi place, dar ştiu că nu durează... că nu corespunde unei realităţi. Îmi place mult să privesc o noapte cu lună... şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu bine că luna e altceva decât ceea ce pare. Nu întind mâna s-o prind. E mult şi ceea ce dă, fără intenţie şi sforţare.”

“Este uimitor cât de mult seamănă, în reacțiile simțirii lor, doi oameni care iubesc, oricât ar părea că au caractere diferite. (Dar poate că au aceleași caractere și de aceea iubesc cu adevărat?) Determinismul psihologic e atât de mare, încât cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de asemănare, amănunte, care te îngheață. Ca pe drumuri diferite să ajungi în același punct, își dă emoția pe care o încearcă cel care, în pădure, vede că, ori în ce direcție ar merge drept înainte, ajunge mereu de unde a plecat. Și cu cât e mai mare finețea și caracterul de nuanță al întâlnirilor, cu atât nedumerirea din noi răsună mai interior.”

“Universul ne înspăimântă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc toată istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extremă noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinței noastre în spațiu-a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor țărmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor, pentru că pare indiferent față de orice fel de viață, la fel cu a noastră. Emoție, ambiție și succes, artă și religie, toate par deopotrivă de străine planului lui.
... Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul să fi putut fi conceput la origine cu intenția de a produce viață...”

“O îmbrățișare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligențe, în care nici un moment una nu pierde înțelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput și justificat.”

[equinox · Rating 3 out of 5]

if i had a penny for every time Fred Vasilescu vorbeste despre parul inghinal al Emiliei i'd have three pennies, which isn't a lot, just like my rating on this book.

[Bogdi · Rating 4 out of 5]

Am avut probleme sa incep cartea in sine (partea cu actiunea), pentru ca mi-a placut atat de mult ce avea de spus CP despre teatru si as fi vrut sa continue cu eseul. In sfarsit, am citit-o.

Fred, un monden aproape rizibil de imatur care, putin surprinzator, este transformat de dragostea unei femei interesante, are e o evolutie ascendenta (aviator, e), de parca dragostea il face sa se desfaca asemeni unei flori, pe cand Ladima, care e de un tragism expresionist greu de suportat, este tarat in abject de obsesedanta (dar constienta) sa iubire pentru o femeie de duzina. Continua drama lui Stefan Gheorghidiu - ambii tipici unei prime generatii de intelectuali, care s-au inaltat prin educatie dar care, emotional, inca nu pot sa digere esteticul de buna calitate (la care, cumva, Fred are acces - pentru ca e la curent cu moda? sau poate pentru ca nu e "intelectual"? Totusi, are o anumita adancime interioara, desi nu e nici artist nici filosof). Daca structura romanului n-ar fi interesanta si plina de subsoluri competente, ar fi o teroare de citit, pentru ca persojanele sunt exasperante.

Dintre femei, doamna T. este in mod cert cel mai echilibrat personaj din carte, dar prin insasi natura ei de persoana cu oroare de exhibitionism nu adauga mult la dramatism. Este un ideal feminin de bun gust (o femeie inteligenta, discreta si independenta, insa plina de senzualitate, tine CP sa ne reaminteasca), in contrast cu Emilia, care reprezinta femeia comuna, pe care toti o au si cei mai multi inteleg ca aceasta este si limita a ceea ce poate ea sa ofere. Emilia este o mahalagioaica fara insemnatate cu care barbatii din carte isi pierd vremea mai mult sau mai putin cu folos pentru ca "este frumoasa" (spre deosebire de Doamna T., care se mentioneza de mai multe ori ca nu este atat de frumoasa, desi toti barbatii o iubesc, dar la care foarte putini au acces). Daca, asa cu se zice in "Ultima noapte..." dragostea este autosugestie, atunci de ce nu se autosugestioneaza Ladima sa iubeasca o femeie de calitate emotionala superioara? Poate pentru ca el insusi nu este in stare sa iubeasca o femeie in carne si oase.

Faptul ca Fred, desi obsedat de Doamna T., realmente fuge de ea iar Ladima foloseste o femeie saraca emotional si spiritual ca fond pe care sa-si proiecteze imaginatia bogata si inocenta, denota ca ambii sunt extrem de imaturi sentimental - mai indragostiti de ideea de dragoste, asa cum o vede fiecare, decat de realitatea iubirii, in care femeile sunt uneori domestic-banale sau de o micimanie neapetisanta. De altfel Fred si precizeza ca ii datoreaza Doamnei T. faptul ca i-a deschis o noua perspectiva de a vedea lumea, si pare entuziasmat de acest lucru, la fel cum pare speriat de posibila cadere in domesticitate cu ea. [edit August 2018: ...le stiam foarte bine in 2012, dar am ajuns intre timp la concluzia ca are si Fred dreptate a propos de domesticitate; poate fi greu de suportat pentru anumite tipuri umane, nu numai pentru romantici inraiti...]

Gestul final al lui Ladima, asa cum este prezentat de catre autor, mi se pare extrem de snob (sa te sinucizi ca sa te conformezi imaginii pe care ti-ai creat-o singur? si da, si nu, pentru ca poate ca toti suntem mai artificiali decat credem, chiar oamenii astia care se vor brutal de onesti, cum e Ladima (dar oare este?), dar sa te intereseze atat de mult imaginea incat sa te asiguri ca ai lasat piste false "to whom it may concern", asta este snobism curat. Daca esti atat de terminat emotional cum sustine el, eu cred ca nu te mai intereseaza ce crede procurorul si creditorii). Fred este lasat "in aer" (he he), nu vom afla niciodata ce s-a intamplat cu el, dar CP are intentia clara sa ne sugereze ca si Fred a devenit un snob intelectual.

[Andrei Stoian · Rating 5 out of 5]

Romanian review: Întotdeauna mi-au plăcut cărțile care se petrec într-un cadru restrâns; nu știu exact de ce- e pur și simplu o chestie de-a mea- iar ,,Patul lui Procust" este una din cărțile acelea.
Nu știu dacă îmi vor plăcea piesele de teatru ale lui Camil Petrescu (am de gând să citesc câteva dintre ele), dar un lucru e sigur: nu pot lua mai puțin de 2 stele de la mine dacă sunt scrise la fel de bine ca cele două romane faimoase ale sale. Îmi place foarte mult proza lui Camil Petrescu. Unul dintre principalele motive pentru care îmi plac cărțile clasice este faptul că sunt scrise foarte bine. Nu am de unde să știu cât de mult îmi vor plăcea personajele sau acțiunea, sau cât de mult mă vor fascina, dar am certitudinea că măcar voi citi o carte scrisă bine.
Am observat că foarte multă lume îl consideră pe Camil Petrescu misogin. Eu unul nu știu cât de adevărat este acest lucru din mai multe motive. În primul rând, toate cărțile sale sunt scrise la persoana I, așa că noi primim doar perspectiva personajului, care nu este obligatoriu să reflecte ce crede autorul. În altă ordine de idei, în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război se prezintă drama unui bărbat care este de părere că nevasta sa îl înșală, nu cred că un bărbat care se simte înșelat are o părere foarte bună despre femei, zic și eu. De altfel, viziunea noastră față de rolul femeilor și al bărbaților în societate, și față de ce reprezintă egalitatea și respectul reciproc, este diferită față de viziunea din secolul XX, emanciparea femeilor fiind principala cauză a acestei diferențe.
Spre sfârșit, într-o notă de subsol, autorul a inserat două articole științifice care i-au zdruncinat credința în Dumnezeu lui Ladima. Nu vreau să dezbat foarte mult subiectul, dar mi s-a părut interesant că la un moment dat se pomenea într-unul din articole de faptul că Universul este atât de mare, cu miliarde de stele și de galaxii, iar noi, oamenii, suntem atât de mici și de nesemnficativi. Articolul sugera că viața noastră nu reprezintă mai mult de o clipă față de vârsta Universului, pentru că Universul exista de dinainte și va exista și după inevitabila dispariție a omului.
Eu aș spune că, deși, în aparență, Universul este atât de mare, iar noi suntem atât de mici, ceea ce îl face cu adevărat atât de mare și de semnificativ este percepția noastră și, în special, percepția noastră față de timp și spațiu. Părerea mea este că importanța Universului este dată de oameni; dacă oamenii nu ar fi existat, Universul nu ar fi însemnat nimic. Cine l-ar fi perceput ca mare, greu de înțeles și de imaginat, fascinant și însemnat? Noi privim lumea prin percepția noastră, noi îi dăm Universului semnficație.
Observ că până acum nu am vorbit foarte mult despre carte. Cartea prezintă drama unui tânăr îndrăgostit de o femeie cu moravuri ușoare, privită din perspectiva lui Fred Vasilescu, care citește scrisorile trimise Emiliei de către Ladima. În același timp, Fred este îndrăgostit de doamna T, dar iubirea lor nu se împlinește, dintr-un motiv pe care nu îl aflăm niciodată .
Cartea a fost destul de emoționantă și de interesantă. Mi-a plăcut să citesc din nou despre Bucureștiul interbelic și despre viața din perioada interbelică; Camil Petrescu a abordat puțin și tema corupției din politică, dar, în cea mai mare parte, este un roman de analiză psihologică.
Mi-a plăcut foarte mult atmosfera de primă jumătate a secolului XX, aspectul de veridicitate al cărții, proza lui Camil Petrescu, despre care am amintit mai sus, dar și personajele destul de intrigante. Per total, a fost o lectură foarte plăcută, dar romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război mi-a plăcut mai mult.

Citate: „Sfîntul Dumitru"... L-am întîlnit iar, dar fără să ştiu nimic din ceea ce ştiu azi. Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viața mea trecută o altă viață, la întretăiere, la o dată anumită. Ştii ce făceai acum un an la data cutare, pentru că viața ta trece, aşa ca un fir, şi prin data asta. Dar să descoperi că prin aceeaşi dată, altă viață trece cu firul ei ți se pare ceva din altă lume..."

,,Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profundă şi întotdeauna cel care scrie are absolută dreptate. Ştiu o anecdotă care mi se pare că s-ar aplica foarte bine opiniei publice romîneşti. Se zice că un sultan a vrut să judece el însuşi într-un proces. I s-au înfățişat deci părțile şi a început să vorbească cel cu plîngerea... Uluit, sultanul s-a întors către cadiul, care făcea un soi de oficiu de grefier, şi i-a spus, ca omul care a descoperit America: „Ăsta are dreptate... Să ştii că are dreptate." Dar a vorbit şi pîrîtul, vreme îndelungată, după cît se pare, căci sultanul s-a aplecat către cadiu din nou: „Şi ăsta are dreptate!"... Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu temenele, luarea-aminte că nu e cu putință ca amîndoi să aibă dreptate... Şi sultanul, uimit de această descoperire, i-a spus mîngîindu-şi cu înțelepciune barba: „Şi tu ai dreptate!..."

,,Din ce în ce mai mult Veacul devenea un organ duşmănos industriei şi comerțului, ceea ce în nici un mod nu se potrivea gîndurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... într-o zi acesta ne-a arătat enervat un anunț ironic în pagina întîia a Veacului, pe două coloane, în chenar, cu litere groase:„Fabricile de gheață cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutilă gheața artificială, năruind astfel o industrie atît de necesară apărării naționale. Se cere ca statul să ia asupra sa, cel puțin în timpul iernii, cumpărarea întregii producții de gheată, altfel fabricile vor fi nevoite să închidă, lăsînd pe drumuri pe lucrători."

,,Sergentul din mijlocul străzii ridică şi coboară bățul, parodiind în fața Operei pe dirijorul în frac dinăuntru. Automobilele cu fotolii adînci ca mormintele, gătite şi iluminate pe dinăuntru ca nişte budoare, dintr-o lume ireală, se urmează, cerîndu-şi nerăbdător, cu țipăt aristocratic de claxoane, drum. E astă-seară mare manifestare de artă, v-o spunem serios, şi fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit cu 1.000 de lei, exact prețul a două sute de pîini. Iată acum, aliniate ca un parter de flori şi plante, femeile cu umerii rotunzi, gîturi marmoreane mîngîiate de coliere, mîinile albe încheiate cu cătuşe de aur şi platină. Suntem, domnilor, o țară bogată, fără îndoială. Asta a putut constata ieri şi băiețaşul care, flămînzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse pînă în stradă şi pînă în nările celor flămînzi, s-a decis să fure o pîine de la o gheretă din marginea oraşului. Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Ciobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea decît o pîine şi e mai greu pentru unii, în această țară, să aibă o pîine, decît pentru alții să trimită acasă un coş cu icre negre, brînză scump putrezită şi pateuri cultivate încă înainte de gîtuirea păsării."

,,Nu, Valeria, este peste putință... îmi pare rău de camarazii mei... şi mie mi-era agreabil să lucrez cu ei. Toată viața mi-e plină de urîciune. Cînd alții au vilă şi casă şi onoruri, pentru că au renunțat la mîndria de a fi ei înşişi, mie nu mi-a rămas decît dreptul de a scrie şi mai ales de a scrie ce gîndesc. Dacă nu scrii ceea ce gîndeşti, de ce să mai scrii? Sunt alte mijloace de făcut bani, mai practice, mai rodnice decît acela de mercenar al condeiului... La urnia urmelor, pentru ceea ce mi se propune e prea puțin leafa de gazetar... Domnii aceştia nu mă cunosc. Dacă e vorba să accept asemenea îndeletniciri, atunci vreau să fiu şi eu ministru ca ei, vreau moşie şi castel în Transilvania. Într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decît cu o biată conştiință limpede."

G.D.L.



English review: I’ve always liked books set in confined or intimate settings; I’m not exactly sure why—it’s just something I’m drawn to—and "The Bed of Procrustes/Patul lui Procust" is one of those books.
I’m not yet sure if I’ll enjoy Camil Petrescu’s plays (I do plan to read a few), but one thing is certain: if they’re as well-written as his two famous novels, I can’t see giving them any less than two stars. I really enjoy Petrescu’s prose. One of the main reasons I’m drawn to classic literature is the quality of the writing. I may not know in advance how much I’ll enjoy the characters or the story itself, but I can at least be sure I’m reading something well-crafted.
I’ve noticed that many people consider Camil Petrescu to be a misogynist. Personally, I’m not sure how accurate this is, for a few reasons. First, all his books are written in the first person, so we only see the perspective of the character, which doesn’t necessarily reflect the author’s views. Second, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război portrays the inner turmoil of a man who believes his wife is unfaithful; understandably, a man feeling betrayed may not hold the highest opinion of women at that moment. Plus, our modern views on gender roles, equality, and mutual respect are quite different from those of the 20th century, largely because of changes in women’s rights.
Near the end of "The Bad of Procrustes", in a footnote, the author includes two scientific articles that shake Ladima’s faith in God. I won’t go too deeply into this topic, but I found it interesting that one of these articles mentions how vast the universe is, with billions of stars and galaxies, and how, by comparison, humanity is so small and insignificant. It suggests that our lives are but a fleeting moment in the age of the universe, which existed long before us and will continue after humanity’s eventual end.
To me, though, while the universe may appear enormous and humanity small, it’s our perception, especially our sense of time and space, that gives it meaning. I think the universe’s significance comes from people; without humanity, the universe would mean nothing. Who else would perceive it as vast, complex, mysterious, and awe-inspiring? We see the world through our own lens, and we give the universe its significance.
I realize I haven’t talked much about the book itself. The novel presents the drama of a young man infatuated with a woman of questionable morals, as seen through the perspective of Fred Vasilescu, who reads the letters Ladima wrote to Emilia. At the same time, Fred is in love with Mrs. T, but their love is never fulfilled, for reasons that remain unknown .
The book was moving and engaging. I enjoyed revisiting the atmosphere of interwar Bucharest and life in that era. Camil Petrescu also touches on the theme of political corruption, but for the most part, this is a psychological novel.
I really loved the 20th-century atmosphere, the authentic feel of the book, Petrescu’s prose (which I mentioned above), and the intriguing characters. Overall, it was an enjoyable read, though I still preferred Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

[Cristina Ermac · Rating 5 out of 5]

Această carte am citit-o mult mai încet ca multe altele si nu pentru că ar fi o carte mai dificilă ci pentru că am simțit nevoia să savurez din plin fiecare frază.M-a cucerit definitiv modul de a scrie a lui Camil Petrescu asa încât aveam impresia că la unele pasaje dansam printre cuvintele tipărite pe pagină intr-un vals lin si relaxant.
În fiecare seară când mă puneam să mai citesc putin din ea aveam senzația că stau la masă intr-o atmosfera confortabila, linistita si familiara cu un prieten care imi povesteste încet,fără nici o grabă toate acele întâmplări. Nu eram nerăbdătoare să ii aflu cat mai repede sfârșitul deoarece toată istorioara aceasta era atât de neordinara încât vroiai sa nu se mai sfârșească niciodata si sa ti se povestească in continuare la nesfarsit.
Totodată uneori ma simteam incomod(desi imi dădeam seama ca e vorba doar de fictiune) deoarece simteam ca ii calc in picioare intimitatea lui Ladima citindu-i toate scrisorile dar ma bucur totusi ca in final au nimerit pe mâini bune,in mâinile celui care a stiut sa le aprecieze valoarea.
Pentru mine doamna T ramane totusi un etalon al feminității si al misterului feminin. Modul ei de a vorbi si de a se comporta îmi păreau extrem de gingase si totodata pline de demnitate.
Am aflat ca totusi pot fi si bărbații atât de înnebuniți de dragoste încât sa isi dedice o mare parte a gândurilor sale persoanei adorate. Si de acest tip de dragoste cred eu ca au avut parte ambii barbati (Fred si Ladima) doar ca modul de a exterioriza o aveau fiecare diferit.
Finalul e unul atât de neasteptat ,insa nici un alt final cred ca nu s-ar fi potrivit mai bine...
"Te rog,fii bun...lasă-mă cu caietele acestea. Si-i tremura mâna pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el..." doamna T

[Razvan Banciu · Rating 3 out of 5]

Întotdeauna l-am considerat pe Camil Petrescu ca fiind un scriitor înaintea timpurilor sale, capabil să extazieze cititorul, pentru ca apoi să-l facă martor la ratarea, fizică și morală, a protagoniștilor din operele sale. Este și cazul acestui roman, o sinucidere și o moarte accidentală amintindu-ne de relativitatea precară a existenței noastre.

Ps: La ani-lumină distanță de dulce-amara obligație de a citi pentru programa școlară, constat încâ o dată tragismul marii majorități a textelor ce ne erau impuse. Și nu știu dacă era (și probabil mai este) o chestiune de vocație, sau o simplă și banală coincidență...

[Andrei Bădică · Rating 3 out of 5]

Consider că celebrul "Pat al lui Procust" ar fi putut fi construit într-o manieră mai simplă și cuprinzătoare. Mulțimea de scrisori (ale doamnei T și Ladima), întrepătrunderea mai multor perspective (pe care a trebuit să le identific întorcând mai multe pagini), dar și lungile digresiuni asupra modei și gazetăriei (o parte atractivă, nu pot spune nu) au făcut, într-o mare măsură, lectura anevoioasă.

"Într-o convorbire, replicile se angrenează, au corespondențe îndepărtate și, desigur, un convenționalism care presupune că anumite adevăruri și preciziuni sînt câștigate pentru discuție din însuși faptul că trăim în aceleași orașe, în aceleași zile, că ne îmbrăcăm nemțește."

"O îmbrățișare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligențe, în care nici un moment una nu pierde înțelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput și justificat."

[Alex · Rating 1 out of 5]

Am citit 36% din carte. Ma rog, citit este un fel de a spune, pentru ca dupa vreo 50 de pagini am inceput sa sar pasaje intregi. O carte fara cap si fara coada. O intalnire intre un el si o ea se intinde pe pagini intregi, fiecare dialog este urmat de un pasaj descriptiv al dialogului respectiv. WHY ????? Si Camil Petrescu nu e Proust, nu are nimic din stilul placut al lui Proust. Camil Petrescu este pur si simplu enervant.
Plus ca nu am inteles cine e cine, e o imbarligatura totala. Cred ca se vrea o scriitura hiperinteligenta (mi se pare ca am studiat-o si in scoala) dar din punctul meu de vedere nu e. Asa ca o stea si gata.

[Andreea · Rating 4 out of 5]

"- Dar iubeşti?... Nu eşti geloasă?... Nu eşti neliniştită?...
- Nu cred in iubire.
- Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?...
- Ba da, mă atrage... Poate că e singurul rost al unei vieţi mărginite, comune, cum e viața noastră. Şi-mi place... dar ştiu că nu durează... că nu corespunde unei realităţi... Îmi place mult să privesc o noapte cu lună... şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu bine că luna e altceva decât ceea ce pare... Nu întind mâna s-o prind... E mult şi ceea ce dă, fără intenţie şi sforţare.”

[Claudia Șerbănescu · Rating 5 out of 5]

Categoric, “Patul lui Procust” rămâne pe lista cărților mele favorite. O recitesc de fiecare dată cu aceeași fascinație și mă intrigă mereu la fel povestea iubirii mistuitoare dintre Doamna T. și Fred Vasilescu, dar și eternul mister al despărțirii lor.
Ladima nu m-a impresionat niciodată, în ciuda sensibilității sale tragice, iar în detestarea Emiliei fac duet cu Fred.

[Andrei Tamaş · Rating 2 out of 5]

De recitit.

[Ralu]

Mai bine să nu-ți recitești iubiții din adolescentă.

[Daniel · Rating 5 out of 5]

Maravilloso descubrimiento de este autor rumano, ha sido un placer leer este libro. Ya estoy esperando que la editorial Gadir saque su otra novela mas famosa

[Ralu_Constant_Reader · Rating 5 out of 5]

Fără cuvinte ❤️

[Alexandra ✨ · Rating 2 out of 5]

Cred că am avut prea multe așteptări în legătură cu cartea asta, și am rămas cam dezamăgită. 😅 Cu greu, cu greu am reușit să o termin, mi s-a părut că mi-a luat o eternitate. Stilul a fost interesant, dar la un momentdat a cam început să mă scoată din minți. De foarte multe ori citeam și mă întrebam ”ok, și?” 😂

[Nata · Rating 3 out of 5]

"Dragostea transformă pe cel ce iubeşte în sclavul celui iubit."

Eu am tot așteptat ca până la urmă să aflu, să se dezvăluie misterul și anume: de ce Fred Vasilescu a lăsat-o pe Doamna T.?

Așa și nu am aflat.

În schimb, am citit despre o dragoste obsesivă, despre Emilia, despre indiferența ei în legătură cu Ladima, despre milă și compasiune. Despre mizerie. Despre viața unui poet care a iubit în van o femeie timp de 16 ani. Despre vanitate, orgolii și dragoste neîmpărtășită.

Îmi place cum scrie Petrescu. Mi-a plăcut și prima carte a lui. Mai puțin îmi place războiul și consecințele lui.

[Crina Bucur · Rating 5 out of 5]

"Exasperări senzuale" - trăiri de care nu sunt străină, dar cărora nu le-am putut găsi un nume mai potrivit decât această delicioasă sintagmă.

Emilia mi-a fost, discutabil, unul dintre cele mai nesuferite personaje literare feminine până în clipa în care am înțeles că parvenitismul ei întins cu ostentație pe zeci de pagini nu constituie decât un pretext pentru desfășurarea dramei lui G. D. Ladima.

M-a surprins oarecum recurența balzaciană a personajelor, reprezentată de Gheorghidiu și Lumânăraru, pe care o mai întâlnisem în proza românească doar la Rebreanu, în persoana lui Titu Herdelea.

Simbolistica titlului, cu conotațiile sale mitologice, conturează iubirea ca spațiu al nepotrivirii și deformările plastice produse în esența personajelor, raportate la aceleași legi liniare și rigide.

[Cristina · Rating 2 out of 5]

Pur și simplu nu îmi plac cărțile scrise de Camil Petrescu. Singurul motiv pentru care îi dau două stele acestei cărți este sfârșitul care m-a impresionat oarecum.

[Elena · Rating 3 out of 5]

- Uneori n-aş vrea să trăiesc deloc... Dar dacă mă gândesc bine... nu e chiar aşa de rău. Stau acolo între lucruri frumoase, alese, uneori gândite, mângâiate de mine. Dacă n-am nimic de făcut, citesc toată ziua și tot e un câștig.

a whole mood

[Lăcră Grozăvescu · Rating 4 out of 5]

"Aveam superstiția stupidă că dacă îi ofer măcar o floare,dragostea noastră se termină... Și ,de aceea,luptând cu mine însumi, în doi ani nu-i oferisem nimic."

[Diana Hincu · Rating 5 out of 5]

Subiectul? Intortocheat.
Personajele? Cu iubire pina la obsesie.
Scrisul? Neasemuit de delicat.
Mesajul? Dureros.
Finalul? Naucit.
Lectura? Extrem de interesanta.

[Maria · Rating 5 out of 5]

Emoțiile mortale sunt intense, palide și egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufletește au și orgoliul de a refula totul, au și durerea inferiorității lor de o clipă - și poate că tocmai această comprimare mistuie și doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care își ascund simțirea, sunt cei care, și mai ales prin asta, suferă cu adevărat.

Lăsând la o parte mitul despre patul lui Procust, personajul din mitologia greacă care-și făcuse un obicei din a-şi tortura victimele folosindu-se de două paturi din fier, în sens conotativ, expresia sugerează incompatibilitatea în relaţiile umane, lucru de altfel bineînțeles în opera lui Camil Petrescu. Romanul de față are drept temă centrală drama intelectualului motivat de ideea atingerii absolutului atât în dragoste, cât și în societate, unde acesta urmărește menținerea propriei demnități. Personajele fie au impresia, fie conștientizează că le sunt impuse limite. Cel mai ilustrativ exemplu este cel al lui Fred Vasilescu, personaj care era liber (contrar lui Ladima) să-și trăiască povestea de iubire alături de doamna T., dar sabotează de unul singur relația, temându-se de pierderea propriei identități. Ladima este constrâns profesional și ideologic de către publicația unde lucra, simțindu-și mereu personalitatea și opiniile ciopârțite, asemeni exemplului mitologic din titlul romanului. Drept să spun, Fred este fără dar și poate unul dintre cele mai impozante caractere masculine ale literaturii române (interbelice, și nu numai). Asemenea lui Fred Vasilescu, Camil Petrescu în romanele sale „a căutat mereu drumul spre esențe, spre idei, căutându-se de fapt pe sine” (Constantin Cubleșan).
Deși poet, prozator, dramaturg, eseist „cele dintâi satisfacții le-a avut Camil Petrescu ca romancier [...] romane de analiză, de probleme și cazuri. În loc de acțiune sunt idei [...] operează cu date sufletești.” (Constantin Ciopraga) Acesta este principalul motiv pentru care operele sale necesită o citire în subtext, în esență, a textului. Autenticitatea, discrepanța dintre aparență și esență sugerează modernismul indiscutabil al romanului. Practic, în Patul lui Procust întreaga acțiune se învârte în jurul destinlui a patru personaje (doamna T, Fred Vasilescu, Emilia, Ladima). Cu excepția poate a Emiliei, o actriţă stagiară frivolă, semiprostituată și lipsită de talent, restul personajelor reprezintă tipologia intelectualilor, însetați de absolut, căci prin Camil Petrescu, „aplecându-se asupra vieții interioare („generatoare de conflicte”), absolutul e căutat în conștiință.” (Constantin Ciopraga) Monologul interior, scientismul, excesul de intelectualism, stilul cerebral - toate, când se aplică analizezi psihologice labrioase, vădesc în opera scriitorului român influențe ale psihologismului proustian.

Cu excepția temei abordate, a personajelor complexe, a psihologiei desărvârșite, ceea ce m-a fascinat pe deplin este modul în care Camil Petrescu reușește totuși involuntar să le arate micilor scriitori tainele scrisului - „Fără a face demonstrație, Camil Petrescu, se explică paralel cu efectuarea operei. E ca și cum ar spune „Iată cum cred eu!”. Patul lui Procust conține în embrion o teorie a romanului.” (Constantin Ciopraga)

„Spre deosebire de Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, noi cunoaștem de pildă avatarurile iubirii dintre Fred Vasilescu și doamna T. atât din punctul de vedere al bărbatului, cât și din cel al femeii, situație esențial nouă față de aceea din romanul anterior.” (Nicolae Manolescu) Pe de altă parte, Ștefan Gheoghidiu și G.D. Ladima aparțin „aceleiași literaturi a singurătății ca eroii lui Albert Camus” (Constantin Ciopraga).

Un roman care m-a cucerit încă din primele pagini citate, un roman în profunzimea căruia cred că nu voi putea ajunge niciodata, un roman în adevarătul sens al cuvântului, „poate cel mai frumos și cel mai bogat în semnificații roman analitic de dragoste din literatura română” (Constantin Cubleșan)

[Marian · Rating 5 out of 5]

Aș vrea să precizez că am amânat câteva luni cartea asta, eram ceva mai mic când m-am apucat de ea și pe vremea aceea am reușit să citesc doar câteva pagini din ea. DAR i-a venit vremea anul ăsta, făcând parte din colecția 'de citit pentru bac', vai cât uram listele astea obligatorii, mai am si acum unele reticențe din trecut și de asta consideram că și cartea asta își ratează sensul.
În primul rând, mi-a plăcut mult cartea, poate pe anumite locuri m-a plictisit cu detaliile despre politică și partide, dar asta reprezintă o parte infimă. Cartea devine o călătorie, culmea, când Fred se întinde în pat, o plimbare pe malul mării, gonind in trombă cu 'rabla' pe drumuri de pământ prăfuite cu gașca în spate, sau un zbor cu avionul.
În concluzie, legătura dintre poveste si titlu devine evidentă la sfârșitul cărții, George Ladima devine un 'ocnaș' al vieții, investind toată dragostea lui în relația cu Emilia și cred că plătește cu viața lui pentru alegerea asta. Însă poate poetul Ladima n-ar mai fi poet dacă nu și-ar respecta principiile cu prețul mizeriei și al foametei și expunerii perversităților unei femele care n-are nimic mai valoros decât propria vulgaritate.
'Să fie într-adevăr poetul un exemplar sortit să fie fatal și "greu cenzurat de moarte"?'

*Fain e să scrii când ploaia îți bate în geam*

[Andrei · Rating 3 out of 5]

Am recitit aceasta carte dupe multi, multi ani. Tineam minte doar vag niste scene din ea si eram curios cum o sa o privesc acum, la maturitate. In primul rand, este o carte de dragoste, cu vagi accente erotice. Naratorul se schimba pe parcurs, iar catre final ne dam seama ca cel care a povestit la persoana intai mai toata cartea devine persoana a treia. Personajele intra si ies din scena ca intr-o piesa de teatru, potrivit nevoilor literare ale autorului. Chiar daca au fost mult timp vioara intai, atunci cand si-au terminat replica, dispar discret, precum aviatorul Fred Vasilescu despre care aflam intr-o nota succinta ca a murit intr-un accident de avion. Sincer sa fiu mi-a placut stilul acesta obiectiv si detasat al lui Camil Petrescu.
Cartea m-a facut sa-mi pun intrebari cu privire la irationalitatea iubirii si ciudatenia sufletului uman. Cum a fost posibil ca un om ata de sobru precum G.D. Ladima sa iubeasca pana la disperare o femeie usoara, triviala si extreme de putin inzestrata intelectual si sufleteste este si raman un mister chiar si pentru cel in cauza. Scrisorile lui Ladima catre Emilia, citite de Fred, constituie o buna parte din subiect. Celalalt fir epic este povestea de dragoste dintre Fred si o misterioasa "doamna T." al carei nume intreg il afla abia catre sfarsit. Apreciez modul in care acest subiect este dezvaluit, sau mai bine zis invaluit intr-un soi de penumbra. Viata interioara a lui Fred ni se povesteste ca si cum noi, cititorii, am fi familiarizati cu trecutul acestuia, si astfel ca am fost "silit" sa pun singur cap la cap toate piesele acestui puzzle. Romanul mai lasa un mare semn de intrebare daca Fred a iubit-o sau nu pe aceasta "doamna T." si de asemenea, tot ca o amprenata a irationalului, relatia strict fizica dintre Fred si Emilia. Mi-a placut modul cum este privita Emilia din doua perspective diametral opuse. Per total o consider o carte "buna" care merita citita, insa nu pot spune ca e o capodopera, de aceea si cele 3 stele pe care le dau.

[Razmuzeta · Rating 4 out of 5]

Doamna T surpride la un moment dat esenta cartii:
"-Dar iubesti?...Nu esti geloasa?...Nu esti nelinistita?...
-Nu cred in iubire.
-Nu crezi dumneata in iubire? Nu te atrage iubirea?...
-Ba da, ma atrage...Poate ca e singurul rost al unei vieti marginite, comune, cum e viata noastra. Si-mi place...dar stiu ca nu dureaza...ca nu corespunde unei realitati...Imi place mult sa privesc o noapte cu luna...si uneori stau vreme indelungata la fereastra mea, privind, dar stiu bine ca luna e altceva decat ceea ce pare...Nu intind mana s-o prind...E mult si ceea ce da, fara intentie si sfortare."

“Taina lui Fred este de sorgine romantica si suspendarea iubirii din cauze nebanuite, o salveaza de la esuarea ei in domestic. Exasperarea erotica si corespondenta perfecta a celor doi ameninta sa se transforme in obisnuinta, sa se banalizeze. In punctul cel mai inalt al comuniunii, firul este taiat abrupt; si ramane iluzia, singura in putere sa atinga absolutul.” (Irina Petras)

“Cei cu adevarat in stare sa sufere sufleteste au si orgoliul de a refula totul, au si durerea inferioritatii lor de o clipa – si poate ca tocmai aceasta comprimare mistuie si doare mai mult, deci e de presupus ca tocmai cei mandri, care isi ascund simtirea, sunt cei care, si mai ales prin asta, sufera cu adevarat.”

“De altfel, femeile “cu mister” adevarat nu sunt cele care fac “lampa mica” sau pun abajur de hartie roz [...]. Caci femeile frumoase sunt iubite si dupa ce s-au dat [...], si dupa ce au inselat, si dupa ce au revenit. Si oricum, femeile care inseamna destinul unui om, cele adevarate, care sunt foarte putine (caci restul sunt femele), isi incep misterul dupa ce s-au rasturnat in patul barbatului.”

[Teodor Graur · Rating 5 out of 5]

Cam mult 2 luni pentru a citi o carte, dar asta este ritmul meu, datorat uneori programului incarcat si alteori dorintei de a savura fiecare fraza in parte. Aveam nevoie cateodata sa citesc unele pasaje de 2-3 ori pentru a le patrunde cu adevarat.
Pot incepe si prin a puncta faptul ca nu imi pare rau nicidecum ca am ales acest titlu. Este una dintre putinele cărți care mi-au dat acel sentiment pe care il ai dupa ce termini o carte buna. Simteam cum fac parte din actiune, oarecum, aflandu-ma in imposibilitatea de a interveni, iar atunci cand am terminat de citit, am simtit ca o parte din mine a ramas acolo, intre pagini si, totodata, s-a adaugat ceva eului meu.
La fel ca in "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", autorul m-a surprins prin multitudinea de detalii oferite. Atat de multe, incat vedeam in fata ochilor trupul "molatic" si "greoi" al Emiliei, in antiteza cu silueta enigmatica, schimatoare a Doamnei T., de la infatisarea batoasa si slabanoaga cand era absenta, la "ochii albastri ca platina, lucind, frematand de viata" atunci cand zambetul se afisa pe fata ei.
Citat preferat: "Emoțiile mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufletește au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea interiorității lor de o clipă - şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care îşi ascund simțirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat."

[Alex · Rating 4 out of 5]

Metafora antică a patului lui Procust îi serveşte lui Taleb pentru a-şi exprima ideile asupra tendinţelor negative ale civilizaţiei moderne: tendinţa de a modifica oamenii pentru a se adapta tehnologiei, de a învinui realitatea că nu se potriveşte modelelor economice gata făcute, de a inventa boli pentru a vinde medicamente, de a defini inteligenţa ca o trăsătură ce poate fi testată în clasă şi de a ne convinge că o slujbă plătită reprezintă altceva decât o formă modernă de sclavie.
Spirituale şi ireverenţioase, aforismele lui surprind cititorul, punându-i în faţă dezamăgiri pe care dezamăgiri pe care le trăieşte, cu siguranţă, fără însă a recunoaşte acest lucru.