En attendant l'heure d'après

by Dinu Pillat, Marily le Nir (Translator)

Le récit oppose deux générations, dans la Roumanie de l'après-guerre. Celle de Ștefănucă s'élève contre la bourgeoisie endormie, représentée par leurs parents. Les protagonistes embrassent différentes causes, se déchirent et se trahissent. Leur histoire illustre la tentation totalitaire et l'extrémisme. Commencé en 1943, le manuscrit fut confisqué par les autorités et publié seulement en 2010.

Genres: Romania, Romanian Literature

224 pages, Paperback

First published January 1, 2010

About the author

DINU PILLAT, fiul poetului Ion Pillat şi al pictoriţei Maria Pillat-Brateş, s-a născut pe 19 noiembrie 1921 la Bucureşti. A făcut clasele primare şi secundare la Liceul Spiru Haret din Bucureşti, debutând cu proze lirice şi critică literară în paginile revistei şcolii, Vlăstarul. Între 1940 şi 1944 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Cornelia (Nelli) Filipescu. După absolvirea facultăţii a devenit asistentul profesorului G. Călinescu la Catedra de istorie a literaturii române moderne. Şi-a susţinut teza de doctorat, sub îndrumarea lui G. Călinescu, în 1947, cu studiile Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi Contribuţiuni la biografia lui Ion Pillat. În acelaşi an, în urma unei restructurări pe criterii politice, a fost îndepărtat de la catedră. Între 1950 şi 1956 a lucrat pe un post de casier şi apoi de pontator la cooperativa de praf de sânge „Muntenia". În toamna lui 1956, G. Călinescu a reuşit să-l aducă la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, al cărui director devenise, pe un post de cercetător. Arestat de Securitate în primăvara lui 1959, este anchetat şi inculpat în aşa-numitul „proces al intelectualilor", în „lotul Noica-Pillat"; i se dă o condamnare de 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale", unul dintre principalele capete de acuzare fiind romanul Aşteptând ceasul de apoi, scris în 1948 şi dat ulterior spre lectură unor cunoscuţi, inculpaţi şi ei în proces. Eliberat din închisoare în 1964, în urma amnistiei generale a deţinuţilor politici, e reîncadrat în acelaşi an la institutul condus de G. Călinescu. În 1975, în urma unei noi restructurări pe criterii politice, este dat afară şi retrogradat pe un post de documentarist la Biblioteca Centrală Universitară. Bolnav de cancer, moare pe 5 decembrie 1975.

Scrieri publicate. Romane: Tinereţe ciudată (Ed. Modernă, Bucureşti, 1943), Moartea cotidiană (Ed. Vatra, Bucureşti, 1946); aceste două romane, împreună cu Jurnalul unui adolescent, au apărut ulterior într-un singur volum, sub titlul Tinereţe ciudată (Ed. Minerva, Bucureşti, 1984), iar apoi sub titlul Tinereţe ciudată şi alte scrieri (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011); Aşteptând ceasul de apoi (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010). Studii şi monografii: Mozaic istorico-literar (EPL, Bucureşti, 1969; ed. a II-a, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971), Ion Barbu (Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969), Dostoievski în conştiinţa literară românească (Cartea Românească, Bucureşti, 1976), Itinerarii istorico-literare, ed. de George Muntean (Ed. Minerva, Bucureşti, 1978); ultima lucrare a apărut ulterior într-o ediţie adăugită, sub titlul Spectacolul rezonanţei. Eseuri, evocări, sinteze, ed. de Monica Pillat şi George Ardeleanu (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012).

Reviews

[Mile Ro · Rating 5 out of 5]

Merita inclusa in manualele de liceu, atat pentru subiectul complex, cat si pentru istoria manuscrisului. Ar putea inlocui cu succes multi autori clasici, sterili.

[Ion · Rating 3 out of 5]

Am recitit cartea asta după alegerile prezidențiale din decembrie 2024 cînd ne-am apropiat prea mult de epoca asta trecută a legionarismului.

Acțiunea cărții se desfășoare pe parcursul unui an, înainte și după moartea lui Zelea Codreanu (denumit Toma Vesper în roman). Autorul pune pe rînd în prim-plan mai multe personaje cu diverse grade de implicare în mișcarea legionară (denumită Vestitorii în carte). Majoritatea sunt (băieți) liceeni sau studenți. Unii sunt atrași de romantismul mișcării, unii sunt anarhiști, unii vor să parvină, alții participă doar pentru că toți cei din jurul lor sunt acolo.

Cartea se bazează mult pe atmosfera epocii, se așteaptă citită în prezentul de atunci, de cei care știu care e fundalul, societatea, politica, tipul de oameni. Dar poate fi descifrată și acum cu puțină răbdare.

Istoria cărții e și ea interesantă, Dinu Pillat fiind condamnat la închisoare în 1959 de către dictatura comunista pe motivul scrierii cărții. Romanul a fost cenzurat și presupus pierdut pentru mulți ani. A fost publicat abia în 2010 cînd a fost, după mulți ani de căutări, găsit în Arhivele Securității.

M-a lovit dialogul ăsta dintre un (viitor) ministru liberal și un licean legionar (viitor căpetenie legionară), care pare că ar fi fost scris în 2024, nu în 1948:
„- Ei, și? Cum adică? De ce crezi că nu faci politică militând în rândurile Vestitorilor?
- Vedeți, cred că politica în țara noastră înseamnă Scrisoarea pierdută a lui Caragiale. Chiar și azi, deși aparența lasă poate altă impresie datorită evoluției formale a lucrurilor. Mișcarea Vestitorilor nu se socotește un partid politic de teapa celorlalte, care să corespundă mentalității de continuitate în oportunism și compromis a regimurilor parlamentare de la noi, cu realitatea exprimată de vorba cetățeanului Mitică: „Pleacă ai noștri, vin ai noștri...” Noi încercăm să prefigurăm un om nou.
[...]
- Sunt de acord cu dumneata într-o singură privință. Într-adevăr, O scrisoare pierdută ne definește moravurile politice de ieri și de azi. Și eu aș merge chiar mai departe, susținând că opera comică a lui Caragiale urmează să ne reprezinte în aceeași măsură și mâine. [...] Și apoi, oportunismul și compromisul, formele de manifestare ale geniului nostru de lichele iremediabile, nu trebuie să uităm că ne-au salvat totdeauna ca stat. Ce v-a venit din senin să vă revoltați că ne-a fost dat să avem ca cetățean pe Mitică, iar nu pe Iisus? Nu vă dați seama de ridicol?”

[Lăcră Grozăvescu · Rating 3 out of 5]

Politica in tara noastra inseamna "SCRISOAREA PIERDUTA A LUI CARAGIALE"

[Socrate · Rating 4 out of 5]

În tropotul obosit al celor două mârţoage, căruţa îşi urma drumul în noapte, în golul câmpurilor fără sfârşit. Ţăranul nu primise decât în silă să ia cu el pe cei trei studenţi, după câte se întâmplaseră la târg. De la începutul drumului, tăcea mereu, încremenit ca o momâie în dosul cailor, care nici nu păreau că sunt mânaţi de cineva.

Rotaru, student în ultimul an la Medicină, se aplecă din nou asupra rănitului întins în fundul căruţei, sub un braţ de fân. După ce îi luă pulsul, se trase înapoi. – Are febră mare! Bine însă că altfel s-a mai liniştit. Delirul său, cu citatele din Apocalips, a fost dramatic… – Nu mi-am închipuit niciodată că în subconştient poţi să ai memoria unor texte într-o asemenea măsură, observă al treilea dintre studenţi, care urma Teologia, ca şi individul rănit. Rotaru nu mai spuse nimic, cu atenţia furată de o stea care cădea prelung în adâncul nopţii de iulie. Tăcerea se închegase la loc, peste tropotul copitelor, lăsând gândurile într-o stare de amorţire, ca şi trupurile înghesuite laolaltă în spaţiul prea strâmt al căruţei. – Ah!... Îl vedeţi?... Îl vedeţi?... Îngerul… Iese din templu şi strigă, cu glas mare, celui ce şade pe nor: pune secera şi seceră, fiindcă s-a copt secerişul pământului… Uitaţi-vă!... Uitaţi-vă cum sunt aruncaţi ciorchinii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu!... Sângele… A ieşit sângele din teasc până la zăbalele cailor!... începu rănitul să se zbată din nou. Rotaru apucă braţul căruţaşului, să oprească mârţoagele. – Mă tem de-o hemoragie. Cât poate să mai fie până la dispensar? Celălalt teolog dădu din umeri: se afla pentru prima oară prin părţile locului, aşa că nu avea cum să cunoască drumul până la dispensarul satului, unde Rotaru îşi făcea stagiul de practică. De fapt, întrebarea fusese pusă ţăranului, care nu răspunse decât într-un târziu, după ce se uită la cadranul cerului: – Pe la miezul nopţii, o da Dumnezeu să ajungem… Rotaru duse încă o dată mâna la pieptul rănitului: inima acestuia bătea tot mai surd. Nu rămânea timp de pierdut. Aşezându-se la loc, cu genunchii la gură, în coasta rănitului toropit de febră, se pomeni blestemându-şi clipa în care se apucase de Medicină. Poate că altfel nu s-ar fi simţit atât de răspunzător de viaţa camaradului, nu ar mai avut luciditatea profesională a gravităţii cazului său, dublat de conştiinţa că nu este în stare să facă nimic pentru el. La prima hurducătură a căruţei care pornise din nou, se întoarse fără voie spre celălalt teolog. Aproape nu-şi crezu ochilor când îl desluşi în genunchi, cu capul plecat şi mâinile împreunate. Desigur, se ruga. De ce, în aceeaşi clipă, nu putea şi el să facă la fel? Hotărât, Luther avea dreptate crezând în predestinare: sunt oameni înzestraţi de la început cu harul lui Dumnezeu, pe când alţii nu ajung niciodată să aibă parte de el, refuzându-li-se de la naştere dreptul la mântuire. Dacă lucrurile stăteau astfel, ce valoare puteai să mai atribui justiţiei metafizice a creştinismului? O clipă, ţinu să-şi întrebe camaradul, dar se gândi că rugăciunea acestuia trebuie respectată. În bălăbănirile căruţei, nedumeririle se destrămară apoi cu încetul, pentru a face până la urmă loc numai impresiilor puternice de peste zi.

[Gabrielle Danoux · Rating 4 out of 5]

Un sentiment très personnel : ce livre pose des questions qui ne trouvent pas ici une mise en forme littéraire parfaite. Mais sa "biographie" (cf. le propos en fin d'ouvrage de Gabriel Liiceanu) est représentative du sort de tout un peuple. Je reprends en ce sens le propos, situé en fin d'ouvrage de Gabriel Liiceanu : « On a parlé dans le cas de Pillat d'un "destin accompli". C'est du moins ainsi que le considéra son épouse Cornelia, quand, onze ans après sa sortie de prison, Dinu Pillat mourut à l'âge de cinquante-quatre ans. Pourquoi ne parlerait-on pas plutôt dans son cas comme dans celui des autres, de "destins brisés"? Parce que nombre de ceux qui furent emprisonnés–Noica, Pillat, Steinhardt certainement– sortirent de prison, humainement parlant, plus beaux qu'en y entrant. La détention n'avait pas tué en eux ce qui faisait leur singularité, elle en avait accentué les traits. Ils ont vécu de façon plus belle, c'est-à-dire plus vaste dans leur relation aux hommes et à Dieu, ils ont transfiguré leur souffrance, ils sont devenus meilleurs, ils ont compris davantage, ont écrit avec plus de profondeur et ont joui avec ingénuité des formes fondamentales de manifestation des créatures. » (p. 210) C'est sans doute pour cela qu'on a choisi de le traduire avant tant d'autres classiques, comme Ion Pillat, père de Dinu ? Un bel exemple de la croyance que la liberté d'expression peut triompher du "mal".

[I · Rating 5 out of 5]

Asemenea lui Dostoievski, Dinu Pillat nu ne vorbește doar despre "psihoza" din spatele unei mișcări politice, ci ne creionează un tablou detaliat a fiecărui personaj, scoțând la iveală o vastitate de tablouri psihologice și nu doar o imagine de ansamblu. Un roman complex ce are în spate o poveste impresionantă, merită citit.