Les origines intellectuelles du léninisme

by Alain Besançon

Le régime soviétique, qui a duré près de quatre-vingts ans, a-t-il été une innovation radicale dans l'histoire politique ? Comment l'idéologie léniniste qui le constitue a-t-elle pu en être le tout - car où elle règne, elle donne sa forme à toute chose - et le rien, car elle peut être résumée en quelques lignes ? Le léninisme n'est pas une philosophie. Il n'est pas non plus une religion. Il s'apparente à la gnose, dans la tradition de laquelle pourtant il refuse de se placer puisqu'il se prétend "scientifique". Il n'est pas non plus la simple continuation du "despotisme" russe. Ses racines sont occidentales, mais c'est en Russie, à la faveur de circonstances exceptionnelles, qu'il a réalisé le type pur de l'idéologie. À travers une tradition religieuse, une éducation philosophique, la crise d'un Ancien Régime, la formation d'une intelligentsia, on assiste à la mise en place progressive des éléments du léninisme qui a su puiser à maintes sources du XIXᵉ siècle positiviste, en exploitant la crise très profonde de la Première Guerre mondiale.

Genres: Philosophy, History, Politics

392 pages, Mass Market Paperback

First published January 1, 1977

About the author

Un historien français, membre de l'Institut, directeur d'études à l'EHESS, à l'Institut d'histoire sociale et à la Nouvelle Initiative Atlantique. Ancien communiste à la fin de l'époque stalinienne, il est rapidement passé à une position d'analyse critique de l'idéologie communiste et, plus généralement, de la question du totalitarisme.

Reviews

[Socrate]

Soljeniţîn: „Această minciună generală, impusă, obligatorie, este aspectul cel mai teribil al existenţei oamenilor din ţara noastră. Este un lucru mai rău decât toate lipsurile materiale, mai rău decât absenţa oricărei libertăţi civice. Şi tot acest arsenal de minciuni (…) este tributul plătit ideologiei: tot ceea ce se petrece trebuie să fie legat de această ideologie moartă care încă se agaţă cu toate ghearele, dar tocmai pentru că statul nostru, prin inerţie, prin tradiţie, se cramponează încă de ea, de această doctrină mincinoasă, de erorile sale cu ramificaţii multiple. Ideologia este aceea care are nevoie, pentru a supravieţui, să-i pună în spatele gratiilor pe cei care îndrăznesc să gândească altfel […]. Aruncaţi această vechitură murdară, îmbibată de sudoare, pe care există deja atâta sânge, încât ea nu mai permite corpului viu al naţiunii să respire! Ea este responsabilă de tot acest sânge vărsat, de sângele a şaizeci şi şase de milioane de oameni.”[1]
În Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice, Soljeniţîn revine, aproape în fiecare pagină, asupra unei noţiuni care nu este clară, dar care este inevitabilă şi de care se loveşte fără voia lui: ideologia. Ea ocupă, atât ca noţiune cât şi ca realitate locul central. Cu un spirit de decizie pe care nu-l aveau înaintaşii săi, nici chiar Zamiatin sau Orwell[2], el ţine cu fermitate la această intuiţie: că esenţa regimului sovietic, invariabilă după 7 noiembrie 1917, nu este etatizarea mijloacelor de producţie, nici birocraţia, nici noua clasă, nici chiar partidul, nici, în general, o structură economică şi socială, nici o structură politică, ci o „credinţă” de un anume tip, ideologia, care, la ora actuală, nu mai este fără îndoială chiar o credinţă ci, pentru a vorbi în termenii în mod intenţionat cei mai vagi, o formaţiune mentală. „Aceasta” este instalată de el în centrul strategic al lumii comuniste. Cu toate lacunele informaţiei sale şi limitele analizei sale, numai fiindcă a reperat şi situat în mod corect ideologia, el ştie să păstreze un principiu de inteligibilitate superior.

[Elefantul de bibliotecă]

Destul de evaziv și incert... Ar fi cam 2,5 la steluțe. Nu îmi pare deloc relevantă, ca studiu serios, poate greșesc eu. Însă este ușor de înțeles și citit, îți oferă câteva date.

[laurentiu]

0