What do you think?
Rate this book
Meşterul Manole
Ca şi în poezie, în eseu şi studiu filosofic, d. Lucian Blaga este şi în teatru un neobişnuit iniţiator de forme noi. Opera sa dramatică a rupt, de la început, cu tradiţia învechită a piesii populare, care utilizează o tehnică seculară, într-un decor cromolitografic, şi schema unor psihologii invariabile. Inovator, d. Blaga n-a pătruns în gustul mediocru al publicului, desfătat de vodevilul industrial, de erupţia senzaţională a lui bataille si de dulcegăria sentimentală a dramoletelor moderne. Teatru d-lui este o esentiala creatie literara; poezia, simbolul emotia sublimata pana la mit sunt mijloacele lui de expresie... O intelegere completa a acestui mare scriitor trebuie intreprinsa pe toate planurile activitatii sale: poezie, teatru, eseu, filozofie. Ele se-ntrepatrund organic, se lumineaza reciproc, alcatuind o viziune mai ampla decat s-ar parea la prima vedere. Ca sa-ntelegem lirismul sau metafizic, nu rareori am facut apel la eseul sau filozofic. Drama d-lui Blaga nu este, in esenta, decat expresia conflictuala simbolica a unor forte lirice latente, prezentarea sub forma de personagii-mituri a unei problematice unitare Pompiliu Constantinescu
360 pages, Paperback
First published January 1, 2009
11 people are currently reading
366 people want to read
About the author
Lucian Blaga
204 books192 followersLucian Blaga was a Romanian philosopher, poet, and playwright. He was a commanding personality of the Romanian culture of the inter-bellum period. He was a philosopher and writer higly acclaimed for his originality, a university professor and a diplomat.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 40 reviews
October 20, 2024
Lucian Blaga repovestește mitul meșterului Manole, iar în ciuda faptului că nu modifică povestea prea mult, o îmbogățește printr-o scriitură superbă care a făcut diferența între patru și cinci stele.
Din câte știu, povestea are mai multe finaluri, cel mai cunoscut fiind cel care se inspiră din mitul lui Icar. Piesa aceasta de teatru are un final relativ nou pentru mine, care este cam la fel de tragic ca celelalte.
Un element care cred că este nou, adăugat de Blaga, este percepția morții ca pe un joc.
Dacă povestea este arhicunoscută, limbajul care pe alocuri tinde către poezie face deliciul lecturii.
Din câte știu, povestea are mai multe finaluri, cel mai cunoscut fiind cel care se inspiră din mitul lui Icar. Piesa aceasta de teatru are un final relativ nou pentru mine, care este cam la fel de tragic ca celelalte.
Un element care cred că este nou, adăugat de Blaga, este percepția morții ca pe un joc.
Dacă povestea este arhicunoscută, limbajul care pe alocuri tinde către poezie face deliciul lecturii.
February 5, 2018
Transformarea morții într-un joc, inocența jertfită a Mirei pentru măreția templului. Supranaturalul se împletește cu realitatea.
February 25, 2024
“femeia din miazâzi a rămas altar intre blestem şi jurământ.”
September 2, 2024
4.5 / 5
O piesă de teatru bazată pe balada populară “Monastirea Argeșului”, reinterpretată de Blaga. Despre sacrificiu, destin, creație, suferință generațională și moartea ca un joc, cu urme de păgânism. Manole și cei nouă zidari primesc o comandă de la [Negru] Vodă, prin intermediul Starețului Bogumil, să construiască o biserică. Șapte ani tot încearcă și nu le iese (ba pământul e prost, ba zidul se destramă de la sine) — “De șapte ani pierd credință, pierd ziduri și somn”; se pare că sunt condamnați la o muncă în van. În cuvintele unuia dintre zidari:
“Altădată omul cânta numai — pietrelor, și pietrele se clădeau singure în cetăți. Și cetățile acelea erau păgâne. Astăzi duram cu sudoare fără de cântec biserici creștine. Pământul nu le suferă, sau Domnul nu le primește?”
Dificultatea de a înălța o biserică creștină pe meleagul românesc ar putea fi o metaforă pentru tranziția noastră istorică din păgânism în creștinism; aceste schimbări nu sunt bruște, și chiar și pământul “nu le suferă”. Altă interpretare ar fi dificultatea artistului în a crea, și realizarea că e nevoie de un sacrificiu ca să creeze ceva ce îl depășește. Sacrificiul, în cazul dat, e Mira (sau Ana după alte versiuni a baladei), soția lui Manole:
“[Manole către Mira]: Toate se clatină. Și stăm cu frică, și stăm cu spaimă. Vântul cerului îmi împrăștie fumul. Între suferință și așteptare se pare că din sufletul meu încă nu am dat, ca Abel, spicul cel mai scump și cel mai curat. De aceea darul nu găsește drumul înălțimilor și veșnic se întoarce iar în pământ.”
Dar el încă nu-și dă seama că jertfa va fi ea. La început face socoteli, măsurări și tot îl macină durerile sufletești. Într-un dialog cu Bogumil își descrie necazurile:
“Bolta ce s-a prăbușit ieri, n-a fost prea grea. Cercetează și tu. N-am așezat temeliile pe șovăiala nisipului. Adâncimile și înălțimile a suta oară le măsur. Socotelile sunt bune, tăiate în cremene toate. Și cele pentru arcuri, și cele pentru laturi, deopotrivă spre miazăzi și miazănoapte.”
Starețul Bogumil îi spune că “numai în iad se socotește”, sugerând că Manole nu trebuie să cerceteze, ci să creadă. Mai târziu în piesă chiar asta și îi spune:
“Îmblânzește-ți, Manole, cuvintele. Crede! Nu judeca, nu cântări. Nu cârti. Nu socoti. Crede!”
După multe încercări (“ați suferit cu mine dezamăgirea celor șaptezeci și șapte prăbușiri”), Manole cedează din rațiune și depune un jurământ împreună cu cei nouă zidari — e nevoie de soția cuiva din zidari ca jertfă, să fie zidită în peretele bisericii, doar astfel biserica se va ține (în cuvintele lui Bogumil, “Sufletul unui om clădit în zid ar ține laolaltă încheieturile lăcașului până-n veacul veacului”). Nu cred că acest gest e menit să fie văzut literal, e o legendă, la urma urmei. Simbolismul lui e renunțarea în a găsi rațiune în soartă. Manole, firește, nu înțelege de ce ar fi nevoie de această jertfă. Și într-adevăr, un om rațional are datoria să întrebe: cum poți ști ce vrea Dumnezeu?
“[Manole către Bogumil]: Jertfa aceasta de neînchipuit — cine-o cere? Din lumină, Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor.”
Răspunsul lui Bogumil, deși vine de la un religios, e surprinzător de agnostic. El nu știe dacă asta într-adevăr vrea Dumnezeu (soarta), de aceea el renunță să mai pună “întrebări care nu răzbat până-n prăpastiile albastre, de unde ni s-ar putea răspunde”, și în loc alege să creadă:
“[Bogumil către Manole]: Firește, cât timp cântărești, așa este. Pe întâiul nu ți-l poți închipui crud, cum pe celelalte nu le închipui fără minte. Dar crezi tu oare că măsuri [măsori] și înălțimile și adâncimile sorții cu plumbul atârnat de sfoară? Și dacă întru veșnicie bunul Dumnezeu și crâncenul Satanail [Satana] sunt frați? Și dacă își schimbă obrăzarele înșelătoare că nu știi când e unul și când e celălalt? Poate că unul slujește celuilalt. Eu, stareț credincios, nu spun că este așa, dar ar putea să fie. Și-atunci toate socotelile minții stângace sunt fără de rost și singură stăpânitoare rămâne credința sângeroasă, pe care noi oamenii o aducem cu noi din întunecime în veac. Cine vrea jertfa? Întrebările noastre nu răzbat până-n prăpastiile albastre, de unde ni s-ar putea răspunde, de aceea în nici o vorbă de a mea nu vei găsi nici o umbră de întrebare. Noapte bună, meștere. Voi întâlni hotărârea ta la cea din urmă cruce.”
Este ceva incredibil de groaznic în acest gest — de a omorî ceea ce îți este cel mai drag. Dar această groază, la urma urmei, e însăși Universul. Suntem ființe cu o dorință inepuizabilă de a cerceta, dar viața nu ne oferă multe răspunsuri. Acest decalaj creează o schismă existențială în noi. Cum poate Universul fi atât de bogat în posibilități și sec în răspunsuri?
“[Manole]: Înăuntru un gol se deschide — mâhnire fără întrebări. Deasupra întuneric se-nchide — deznădejdea nesfârșitelor încercări. Mi se mistuie somnul și sângele. Ar trebui să-nchid ochii, dar pleoapele de lume nu mă despart. Lăuntric, un demon strigă: clădește! Pământul se-mpotrivește, și-mi strigă: jertfește! Ah Doamne, totul e încă neîntrerupt. Jos, apele se răscoală împotriva pietrelor reci. Sus, stihiile se ridică împotriva legii de veci. În adânc, vifore prind să necheze. Nici o încercare nu vrea să-nceteze. Visul s-a tot depărtat spre veșnicul niciodat’.”
Înainte de tragedia care urmează, există o perioadă de îndoieli care mă fascinează în mod special. Sunt scenele în care zidarii îl roagă pe Manole să-i “dezlege amintirea [bisericii]”, căci chipul ei îi însoțește pretutindeni. Din punct de vedere artistic, zidarii sunt ca niște obsesii întrupate ale unui artist, obsesii asupra unei idei, care odată concepută îl ține pe creator prizonier, un prizonier care e menit să-și dezlege obsesiile creând arta, transpunând-o în realitate și eliberându-se de frustrările unei idei nerealizate.
Soția care va veni înspre Manole și cei nouă zidari va fi jertfa (“O viață scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soție care încă n-a născut, soră sau fiică”); altfel spus, ei lasă greutatea deciziei într-o parte și se bazează pe o întâmplare. Iar când femeia care vine înspre ei se adeverește a fi Mira, surprinderea lui Manole devine reacția fiecăruia din noi când ni se întâmplă coincidențe în viață — unii încep a crede în destin, alții în întâmplare. Mira (numele ei fiind o variație de “mir” în limbile slavone, însemnând “pace” sau “lume”) vine la ei să vadă de ce nu le reușește să construiască biserica, și află de sacrificiul necesar, dar în inocența ei pașnică nu își dă seama că jertfa va fi ea:
“[Mira către zidari]: Altădată se lucra aici cu zumzet ca într-un stup…. Fără rost, dar se lucra. Acum sunteți albine amenințătoare într-un stup mort… Gândul morții a schimbat sângele vostru în venin. În adevăr, oameni și creștini, v-ați putut gândi? Astăzi când toată lumea e creștină, ați voit cu tot dinadinsul să… Astăzi când nu mai este păgân, și până și copacii și dobitoacele sunt creștine? Și adică ce fel? V-ați gândit să prindeți vreun biet rătăcit prin păduri și să-l clădiți în zid?!”
Manole pentru un timp rămâne nedumerit. Încearcă să-și “renegocieze” destinul, dar zidarii îi reamintesc că au depus jurământul. Astfel, Manole face din jertfirea soției sale un joc. Într-un fel, el literalmente (și simbolic în același timp) îngroapă pacea (Mira) în numele creației:
“[Manole către Mira]: Mult nu e de atunci, îți amintești, Mira, o dimineață ca asta era. Când ne-am întâlnit cu stângăcie întâi, am fost aproape numai copii și-am început în neștire să ne jucăm de-a viața. Acum tot așa ne vom juca de-a moartea. Atunci te-am culcat în iarbă, acum te voi culca în zid. Va trebui tot timpul să zâmbești, și chiar de va fi rece zidul, să te silești să glumești. Să pară în adevăr că moartea e un joc. Căci vezi, blestemul de care vorbirăm, îl învingem c-un joc.”
Acest joc e însăși plenitudinea vieții care face din moarte ceva firesc, dar oamenii au uitat cum să joace.
“[Manole către Mira]: Viață fără pereche ești. Trup tânăr. Sânge fără păcat. Ochii aceștia au fost făcuți să se bucure de verdeață, de lucruri mici, de ape și de furtuni. Inima a fost făcută să iubească și niciodată să tacă. Noi, oameni răi, am speriat ochii și inima. (…) Jocul e scurt. Dar lungă și fără de sfârșit minunea.”
Ulterior, Mira e zidită în perete, iar biserica e înălțată și nu se mai destramă. Mintea lui Manole, în schimb, începe să se dezintegreze:
“[Manole]: Acum hotar de netrecut ne desparte. Lăcașul crește nebun. El va fi un cântec de iubire împletit cu un cântec de moarte. (…) Binele abia îl ghicim, răul din adânc îl simțim. (…) Nimic nu e bine. Temeliile lumii sunt fără de noimă. Când El a clădit, ce a jertfit? Nimic n-a jertfit, nici pentru tării, nici pentru tărâmuri. A zis și s-a făcut. Și totuși mie totul mi-a cerut.”
În ultima scenă apar Bogumil, Vodă și alți călugări, văzându-l pe Manole în mijlocul unui delir, trăgând din clopotul bisericii “de parcă s-ar certa cu cerul”. Manole iese spre marginea bisericii, îngenunchează spre răsărit și se aruncă în văzduh. Arta învie, artistul moare.
Meșterul Manole e întruchiparea tranziției dureroase dintre păgânism și creștinism, iar toate incertitudinile, socotelile și lipsa răspunsurilor e îndeplinirea destinului său. Un destin tragic, căci în proces Manole își iese din minți și se sinucide; simbolic vorbind, moare păgânismul, dând naștere noii credințe ortodoxe, întruchipată printr-un sacrificiu. Dar poate, la mai general, Manole reprezintă sacrificiul suprem în numele artei — și-a omorât pacea (soția Mira), înnebunind pentru ceva mai presus ca el; ceva ce nici nu putea înțelege pe deplin. Un sacrificiu în neștiință, cel mai tragic dintre sacrificii.
“Strașnic om Manole ăsta. Sufletul nu și-a cruțat, dar uite ispravă, frate, pentru sute de ani!”
O piesă de teatru bazată pe balada populară “Monastirea Argeșului”, reinterpretată de Blaga. Despre sacrificiu, destin, creație, suferință generațională și moartea ca un joc, cu urme de păgânism. Manole și cei nouă zidari primesc o comandă de la [Negru] Vodă, prin intermediul Starețului Bogumil, să construiască o biserică. Șapte ani tot încearcă și nu le iese (ba pământul e prost, ba zidul se destramă de la sine) — “De șapte ani pierd credință, pierd ziduri și somn”; se pare că sunt condamnați la o muncă în van. În cuvintele unuia dintre zidari:
“Altădată omul cânta numai — pietrelor, și pietrele se clădeau singure în cetăți. Și cetățile acelea erau păgâne. Astăzi duram cu sudoare fără de cântec biserici creștine. Pământul nu le suferă, sau Domnul nu le primește?”
Dificultatea de a înălța o biserică creștină pe meleagul românesc ar putea fi o metaforă pentru tranziția noastră istorică din păgânism în creștinism; aceste schimbări nu sunt bruște, și chiar și pământul “nu le suferă”. Altă interpretare ar fi dificultatea artistului în a crea, și realizarea că e nevoie de un sacrificiu ca să creeze ceva ce îl depășește. Sacrificiul, în cazul dat, e Mira (sau Ana după alte versiuni a baladei), soția lui Manole:
“[Manole către Mira]: Toate se clatină. Și stăm cu frică, și stăm cu spaimă. Vântul cerului îmi împrăștie fumul. Între suferință și așteptare se pare că din sufletul meu încă nu am dat, ca Abel, spicul cel mai scump și cel mai curat. De aceea darul nu găsește drumul înălțimilor și veșnic se întoarce iar în pământ.”
Dar el încă nu-și dă seama că jertfa va fi ea. La început face socoteli, măsurări și tot îl macină durerile sufletești. Într-un dialog cu Bogumil își descrie necazurile:
“Bolta ce s-a prăbușit ieri, n-a fost prea grea. Cercetează și tu. N-am așezat temeliile pe șovăiala nisipului. Adâncimile și înălțimile a suta oară le măsur. Socotelile sunt bune, tăiate în cremene toate. Și cele pentru arcuri, și cele pentru laturi, deopotrivă spre miazăzi și miazănoapte.”
Starețul Bogumil îi spune că “numai în iad se socotește”, sugerând că Manole nu trebuie să cerceteze, ci să creadă. Mai târziu în piesă chiar asta și îi spune:
“Îmblânzește-ți, Manole, cuvintele. Crede! Nu judeca, nu cântări. Nu cârti. Nu socoti. Crede!”
După multe încercări (“ați suferit cu mine dezamăgirea celor șaptezeci și șapte prăbușiri”), Manole cedează din rațiune și depune un jurământ împreună cu cei nouă zidari — e nevoie de soția cuiva din zidari ca jertfă, să fie zidită în peretele bisericii, doar astfel biserica se va ține (în cuvintele lui Bogumil, “Sufletul unui om clădit în zid ar ține laolaltă încheieturile lăcașului până-n veacul veacului”). Nu cred că acest gest e menit să fie văzut literal, e o legendă, la urma urmei. Simbolismul lui e renunțarea în a găsi rațiune în soartă. Manole, firește, nu înțelege de ce ar fi nevoie de această jertfă. Și într-adevăr, un om rațional are datoria să întrebe: cum poți ști ce vrea Dumnezeu?
“[Manole către Bogumil]: Jertfa aceasta de neînchipuit — cine-o cere? Din lumină, Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor.”
Răspunsul lui Bogumil, deși vine de la un religios, e surprinzător de agnostic. El nu știe dacă asta într-adevăr vrea Dumnezeu (soarta), de aceea el renunță să mai pună “întrebări care nu răzbat până-n prăpastiile albastre, de unde ni s-ar putea răspunde”, și în loc alege să creadă:
“[Bogumil către Manole]: Firește, cât timp cântărești, așa este. Pe întâiul nu ți-l poți închipui crud, cum pe celelalte nu le închipui fără minte. Dar crezi tu oare că măsuri [măsori] și înălțimile și adâncimile sorții cu plumbul atârnat de sfoară? Și dacă întru veșnicie bunul Dumnezeu și crâncenul Satanail [Satana] sunt frați? Și dacă își schimbă obrăzarele înșelătoare că nu știi când e unul și când e celălalt? Poate că unul slujește celuilalt. Eu, stareț credincios, nu spun că este așa, dar ar putea să fie. Și-atunci toate socotelile minții stângace sunt fără de rost și singură stăpânitoare rămâne credința sângeroasă, pe care noi oamenii o aducem cu noi din întunecime în veac. Cine vrea jertfa? Întrebările noastre nu răzbat până-n prăpastiile albastre, de unde ni s-ar putea răspunde, de aceea în nici o vorbă de a mea nu vei găsi nici o umbră de întrebare. Noapte bună, meștere. Voi întâlni hotărârea ta la cea din urmă cruce.”
Este ceva incredibil de groaznic în acest gest — de a omorî ceea ce îți este cel mai drag. Dar această groază, la urma urmei, e însăși Universul. Suntem ființe cu o dorință inepuizabilă de a cerceta, dar viața nu ne oferă multe răspunsuri. Acest decalaj creează o schismă existențială în noi. Cum poate Universul fi atât de bogat în posibilități și sec în răspunsuri?
“[Manole]: Înăuntru un gol se deschide — mâhnire fără întrebări. Deasupra întuneric se-nchide — deznădejdea nesfârșitelor încercări. Mi se mistuie somnul și sângele. Ar trebui să-nchid ochii, dar pleoapele de lume nu mă despart. Lăuntric, un demon strigă: clădește! Pământul se-mpotrivește, și-mi strigă: jertfește! Ah Doamne, totul e încă neîntrerupt. Jos, apele se răscoală împotriva pietrelor reci. Sus, stihiile se ridică împotriva legii de veci. În adânc, vifore prind să necheze. Nici o încercare nu vrea să-nceteze. Visul s-a tot depărtat spre veșnicul niciodat’.”
Înainte de tragedia care urmează, există o perioadă de îndoieli care mă fascinează în mod special. Sunt scenele în care zidarii îl roagă pe Manole să-i “dezlege amintirea [bisericii]”, căci chipul ei îi însoțește pretutindeni. Din punct de vedere artistic, zidarii sunt ca niște obsesii întrupate ale unui artist, obsesii asupra unei idei, care odată concepută îl ține pe creator prizonier, un prizonier care e menit să-și dezlege obsesiile creând arta, transpunând-o în realitate și eliberându-se de frustrările unei idei nerealizate.
Soția care va veni înspre Manole și cei nouă zidari va fi jertfa (“O viață scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soție care încă n-a născut, soră sau fiică”); altfel spus, ei lasă greutatea deciziei într-o parte și se bazează pe o întâmplare. Iar când femeia care vine înspre ei se adeverește a fi Mira, surprinderea lui Manole devine reacția fiecăruia din noi când ni se întâmplă coincidențe în viață — unii încep a crede în destin, alții în întâmplare. Mira (numele ei fiind o variație de “mir” în limbile slavone, însemnând “pace” sau “lume”) vine la ei să vadă de ce nu le reușește să construiască biserica, și află de sacrificiul necesar, dar în inocența ei pașnică nu își dă seama că jertfa va fi ea:
“[Mira către zidari]: Altădată se lucra aici cu zumzet ca într-un stup…. Fără rost, dar se lucra. Acum sunteți albine amenințătoare într-un stup mort… Gândul morții a schimbat sângele vostru în venin. În adevăr, oameni și creștini, v-ați putut gândi? Astăzi când toată lumea e creștină, ați voit cu tot dinadinsul să… Astăzi când nu mai este păgân, și până și copacii și dobitoacele sunt creștine? Și adică ce fel? V-ați gândit să prindeți vreun biet rătăcit prin păduri și să-l clădiți în zid?!”
Manole pentru un timp rămâne nedumerit. Încearcă să-și “renegocieze” destinul, dar zidarii îi reamintesc că au depus jurământul. Astfel, Manole face din jertfirea soției sale un joc. Într-un fel, el literalmente (și simbolic în același timp) îngroapă pacea (Mira) în numele creației:
“[Manole către Mira]: Mult nu e de atunci, îți amintești, Mira, o dimineață ca asta era. Când ne-am întâlnit cu stângăcie întâi, am fost aproape numai copii și-am început în neștire să ne jucăm de-a viața. Acum tot așa ne vom juca de-a moartea. Atunci te-am culcat în iarbă, acum te voi culca în zid. Va trebui tot timpul să zâmbești, și chiar de va fi rece zidul, să te silești să glumești. Să pară în adevăr că moartea e un joc. Căci vezi, blestemul de care vorbirăm, îl învingem c-un joc.”
Acest joc e însăși plenitudinea vieții care face din moarte ceva firesc, dar oamenii au uitat cum să joace.
“[Manole către Mira]: Viață fără pereche ești. Trup tânăr. Sânge fără păcat. Ochii aceștia au fost făcuți să se bucure de verdeață, de lucruri mici, de ape și de furtuni. Inima a fost făcută să iubească și niciodată să tacă. Noi, oameni răi, am speriat ochii și inima. (…) Jocul e scurt. Dar lungă și fără de sfârșit minunea.”
Ulterior, Mira e zidită în perete, iar biserica e înălțată și nu se mai destramă. Mintea lui Manole, în schimb, începe să se dezintegreze:
“[Manole]: Acum hotar de netrecut ne desparte. Lăcașul crește nebun. El va fi un cântec de iubire împletit cu un cântec de moarte. (…) Binele abia îl ghicim, răul din adânc îl simțim. (…) Nimic nu e bine. Temeliile lumii sunt fără de noimă. Când El a clădit, ce a jertfit? Nimic n-a jertfit, nici pentru tării, nici pentru tărâmuri. A zis și s-a făcut. Și totuși mie totul mi-a cerut.”
În ultima scenă apar Bogumil, Vodă și alți călugări, văzându-l pe Manole în mijlocul unui delir, trăgând din clopotul bisericii “de parcă s-ar certa cu cerul”. Manole iese spre marginea bisericii, îngenunchează spre răsărit și se aruncă în văzduh. Arta învie, artistul moare.
Meșterul Manole e întruchiparea tranziției dureroase dintre păgânism și creștinism, iar toate incertitudinile, socotelile și lipsa răspunsurilor e îndeplinirea destinului său. Un destin tragic, căci în proces Manole își iese din minți și se sinucide; simbolic vorbind, moare păgânismul, dând naștere noii credințe ortodoxe, întruchipată printr-un sacrificiu. Dar poate, la mai general, Manole reprezintă sacrificiul suprem în numele artei — și-a omorât pacea (soția Mira), înnebunind pentru ceva mai presus ca el; ceva ce nici nu putea înțelege pe deplin. Un sacrificiu în neștiință, cel mai tragic dintre sacrificii.
“Strașnic om Manole ăsta. Sufletul nu și-a cruțat, dar uite ispravă, frate, pentru sute de ani!”
November 18, 2017
,,Și dacă întru veșnicie bunul Dumnezeu și crâncenul Satanail sunt frați? Și dacă își schimbă obrăzarele înșelătoare, că nu știi când e unul și când e celălalt?”
,,Ar trebui să-nchid ochii, dar pleoapele de lume nu mă despart. Lăuntric, un demon strigă: CLĂDEȘTE! Pământul se-mpotrivește, și-mi strigă: JERTFEȘTE! Ah, Doamne, totul e încă neîntrupat. Jos, apele se răscoală împotriva pietrelor reci. Sus, stihiile se ridică împotriva legii de veci. În adânc, vifore prind să necheze. Nicio încercare nu vrea să-nceteze. Visul s-a tot depărtat spre veșnicul niciodat.”
,,Ar trebui să-nchid ochii, dar pleoapele de lume nu mă despart. Lăuntric, un demon strigă: CLĂDEȘTE! Pământul se-mpotrivește, și-mi strigă: JERTFEȘTE! Ah, Doamne, totul e încă neîntrupat. Jos, apele se răscoală împotriva pietrelor reci. Sus, stihiile se ridică împotriva legii de veci. În adânc, vifore prind să necheze. Nicio încercare nu vrea să-nceteze. Visul s-a tot depărtat spre veșnicul niciodat.”
January 24, 2023
„MIRA: Pe la Sâmpetru? Clopote... Cel mai mic eu vreau
să-l trag mai întâi. Într-o duminică mă voi sui să-l trag la
întâia liturghie.
MANOLE: Tu, Mira, tu. Dar cum pe cel mare îl voi
trage eu, pe cel mic nimenea nu-l va auzi.
MIRA: Vezi, tu — totdeauna eşti aşa — numai glasul
tău să se audă. Numai tu. Totdeauna tu.
MANOLE: Al tău va fi atât de curat că numai în cer se
va auzi.”
să-l trag mai întâi. Într-o duminică mă voi sui să-l trag la
întâia liturghie.
MANOLE: Tu, Mira, tu. Dar cum pe cel mare îl voi
trage eu, pe cel mic nimenea nu-l va auzi.
MIRA: Vezi, tu — totdeauna eşti aşa — numai glasul
tău să se audă. Numai tu. Totdeauna tu.
MANOLE: Al tău va fi atât de curat că numai în cer se
va auzi.”
October 31, 2021
SUPERB!!!
April 25, 2021
moartea ca joc
și un final nou al mitului (pentru mine)
stil blagian specific
- așa faci o reinterpretare bună
și un final nou al mitului (pentru mine)
stil blagian specific
- așa faci o reinterpretare bună
October 14, 2023
ups am uitat să pun că am terminat-o
April 10, 2025
"În zid ea s-a stins, dar în mine ea tot mai strigă."
February 6, 2024
Needed more David Secosan
November 30, 2025
Zalmoxe 3.5⭐
Tulburarea apelor 3⭐
Meșterul Manole 4⭐
Cruciada copiilor 4.5⭐
Tulburarea apelor 3⭐
Meșterul Manole 4⭐
Cruciada copiilor 4.5⭐
January 7, 2025
(…) zidul o strânge cum numai tu o strângeai.
Din bucuria vieții am început lăcașul. Cel ce se ridică e din suferința morții.
Din bucuria vieții am început lăcașul. Cel ce se ridică e din suferința morții.
June 23, 2023
2,5 ⭐
October 6, 2024
Emotional damage
November 9, 2020
O interpretare dramatica a celebrului mit al creatiei "Monastirea Argesului". Creatia lui Blaga insa nu este pe atat de stralucita, pe cat este biserica Mesterului Manole. Se citeste greu si nu captiveaza deloc, mai rau chiar ca in romanele lui Blaga. Insasi ideea ce sta la baza acestei drame imi pare absurda - sa ucizi un om ca sa cladesti o biserica - si doar vorbeste despre vanitatea Mesterului si dorinta sa de a-si duce lucrarea pana la capat, indiferent de sacrificii si consecinte.
In general, nu orice autor (chiar si unul bun) poate scrie dramaturgie de calitate, de aceea recomand axarea in acest gen doar pe (alti) maestri in teatru.
In general, nu orice autor (chiar si unul bun) poate scrie dramaturgie de calitate, de aceea recomand axarea in acest gen doar pe (alti) maestri in teatru.
December 8, 2009
abia astept discutiile si dictarile din critica inspida.
January 23, 2022
Prima mea intalnire cu Mesterul Manole a avut loc in copilarie cand balada mi-a fost citita de mama. Încă simt unda de tristețe pe care am simtit-o atunci, care s-a amplificat de cateva ori acum cand o studiez la scoala si implicit cand am citit aceasta reinterpretare.
Nu sunt un cunoscator al operei lui Blaga asa ca nu pot sa ma leg de stil, de vocabular.
Blaga arde niste etape si ajunge direct la fremantarea lui Manole pricinuita de imposibilitatea de a ridica manastirea. De șapte ani Manole impreuna cu cei "9 meșteri mari, calfe si zidari" incearca sa cladeasca si biserica. Rabdarea lui Voda se termina, credibilitatea lui Manole scade. Apare presiunea. Un element nou, care in balada e absent.
In balada Manole se aseamana lui Icar prin sfarsitul tragic, aici insa, Manole se aseamana cu Prometeu.
Finalul a fost unul foarte interesant!
"Mult nu e de atunci, iţl aminteşti, Mira, o dimineaţă ca asta era. Cflnd ne-nm întâlnit cu stângftcie întfti, atn fost npronpe numai copii şi-am inceput in neştire să ne jucăni de-a viaţn. Aeum tot aşu ne vom juca de-a moartea. Atttnci te-ani culcat în iarbâ, acunt te voi culca în zid. Va trebui tot titnpul să zâinbeşti, şi chiar de va fi rece zidul, 8ă te sileşti sâ gltimeşti. Sâ parâ in adevâr câ nionrtea e uti joc. Căci vezi, blestemul de cnre vorbirâm, îl invingein c-un joc"
Nu sunt un cunoscator al operei lui Blaga asa ca nu pot sa ma leg de stil, de vocabular.
Blaga arde niste etape si ajunge direct la fremantarea lui Manole pricinuita de imposibilitatea de a ridica manastirea. De șapte ani Manole impreuna cu cei "9 meșteri mari, calfe si zidari" incearca sa cladeasca si biserica. Rabdarea lui Voda se termina, credibilitatea lui Manole scade. Apare presiunea. Un element nou, care in balada e absent.
In balada Manole se aseamana lui Icar prin sfarsitul tragic, aici insa, Manole se aseamana cu Prometeu.
Finalul a fost unul foarte interesant!
"Mult nu e de atunci, iţl aminteşti, Mira, o dimineaţă ca asta era. Cflnd ne-nm întâlnit cu stângftcie întfti, atn fost npronpe numai copii şi-am inceput in neştire să ne jucăni de-a viaţn. Aeum tot aşu ne vom juca de-a moartea. Atttnci te-ani culcat în iarbâ, acunt te voi culca în zid. Va trebui tot titnpul să zâinbeşti, şi chiar de va fi rece zidul, 8ă te sileşti sâ gltimeşti. Sâ parâ in adevâr câ nionrtea e uti joc. Căci vezi, blestemul de cnre vorbirâm, îl invingein c-un joc"
December 4, 2022
Maître Manole a des contretemps dans l'édification de l'église : le starets Bogoumil pense que les dieux sont contre lui. Sous la pression du messager du voïvode (le prince régnant) qui menace de couper les fonds, Manole et ses neuf compagnons font alors le pacte de sacrifier une jeune fille pour que l'église puisse être construite, pour que cesse la malédiction, d'où qu'elle vienne. Ils décident que ce sera la première qui viendra voir l'un d'eux. Mira, la compagne de Manole, qu'il avait pris soin d'éloigner, arrive. Manole lui cache la vérité et la fait emmurer. le bâtisseur parvient alors à édifier son église. Devant la satisfaction que lui procure la construction, le voïvode se dit prêt à l'exempter de sanction pour son crime. Mais Manole, en accrochant la cloche de l'église (touche finale de l'oeuvre), se jette dans le vide, certainement pour rejoindre ainsi sa Mira. le "dur désir de durer" du poète français devient ici la folle et fertile fatalité. "Casă de piatră !" (maison de pierres) : c'est bien ainsi que les Roumains se souhaitent un mariage heureux. À l'histoire légendaire de la construction de l'actuel monastère de Curtea de Argeș, Blaga rajoute le personnage de Gaman, sorte de fou un peu shakespearien.
June 8, 2023
Cea mai dezgustatoare lectura pe care am avut-o. Cea mai ingrozitoare si neplacuta drama. A fost mai rea si mai grafica decat mitul original. Blaga ar fi vrut sa lase cititorul intr-un spatiu mintal captusit cu frica, surprindere, furie si deceptie. Am ramas cu un nod in gat in jumatatea a doua a scrierii. Manole a devenit pentru mine un antipersonaj si un manipulator, care "are puterea cuvanantului", astfel sa-i faca sa creada in convingerile sale. A devenit o imagine murdara a religiei si a credintei in Dumnezeu, tema prezenta in literatura romana. Oare de ce toate cele 4 mituri fundamentale trebuie sa contina atatea emotii negative, magii negre, omoruri. Nu asta reprezinta natiunea noastra.
Cea mai surprinzatoare parte a cartii este atunci cand Manole o convinge pe Mira, sotia lui, ca zidirea sa in zid este un joc, iar acesta e jocul de-a moartea, si ca trebuie sa zambeasca mereu. Groaznic.
Cea mai surprinzatoare parte a cartii este atunci cand Manole o convinge pe Mira, sotia lui, ca zidirea sa in zid este un joc, iar acesta e jocul de-a moartea, si ca trebuie sa zambeasca mereu. Groaznic.
December 6, 2022
I don't usually read theatre, but this one managed to keep me concentrated, even in this format. The moment between Manole and Mira (I promise I'm going to search for the reason he changed the name from Ana to this one) almost made me cry, with her being determined to save the person who was going to be trapped inside the wall and the inocent way in which she accepted to "play" the death game... it just put me though a very deep sadness. I hope I'm going to edit this soon, after I think about it a while.
January 8, 2025
3.75 "Meșterul Manole" - și asta numai pentru că nu am văzut rostul la unele scene, dar felul cum a fost scrisă, poetic aproape, m-a ajutat foarte mult să trec peste unele secvențe mai lungi.
Am adorat toată conversația Meșterului Manole cu Mira și după nebunia în care a căzut.
Am adorat toată conversația Meșterului Manole cu Mira și după nebunia în care a căzut.
Read
October 23, 2023"Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate în noi!"
September 6, 2024
Sincer...nu știu ce să spun,m a lăsat fără cuvinte
Displaying 1 - 30 of 40 reviews