Cât de idiot şi lipsit de spirit emoţional am fost atunci când am citit pentru prima dată (acum mai bine de un an şi jumătate) romanul. Vedeam atunci în Petrescu un om care e făcut mai degrabă pentru a scrie teatru, iar nu romane (probabil în formarea acestei impresii a contribuit şi citirea romanului "Patul lui Procust", a cărui tehnică narativă -pe mine unul- mă dezgustă).
Citesc, deci, din nou, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război". Mă gândeam că o să meargă greu, dat fiind că aveam formată deja o impresie, dar spre plăcuta mea surprindere, am terminat cartea în mai puţin de 48 de ore, luând scurte pauze de masă şi de somn. Rar mi s-a întâmplat să fumez în camera în concomitenţă cu cititul, iar romanul de faţă a reprezentat o excepţie...
Adevăru' e că... mi-a plăcut pentru că m-am regăsit -acum!- în luciditatea filosofică a lui Gheorghidiu! Abia acum am observat că acest personaj cheie suferă o drama lăuntrică (eu, cum eram obişnuit să citesc romane clasice, eram orientat mai mult spre conflictul exterior şi -poate!- din pricina asta n-am reuşit să înţeleg prima dată esenţa romanului), am observat că are iluzia ruperii sale de realitatea imediată, în schimb tocmai această iluzie îi generează toate babiloniile.
Acum, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" a devenit un reper. Eram în piele lui! Trăiam căsnicia aceea drăguţă cu Ela. Şi -da!- tot din orgoliu o iubeam! Da, aş fi făcut o "scenă" când ea ar fi cugetat să se implice în treburile băneşti, cele care au stricat totul, dat fiind că înainte trăiau modest, dar în pace. Da, sângele meu ar fi avut să fiarbă acolo, la Odobeşti, când ea ar fi acordat o atenţie deosebită acelui domn G. şi -la fel!- nu aş fi considerat întâmplătoare prezenţa lui la Câmpulung. Da... şi mie-mi place să cred că m-am izolat de mediocritate şi de lumea lipsită de spirit moral şi m-aş fi "botosit" când Ela ar fi făcut asta. Am întâlnit acest conflict într-o serie largă de romane moderne, adică discrepanţa dintre aspiraţiile (deci aspiraţii, iar nu trăiri concrete, ci poate doar trăiri interioare) bărbatului şi înclinaţia spre mondenitate a femeii.
Mi-a plăcut -şi e demnă de studiat!- înrolarea voluntară a lui Gheorghidiu pe front, fapt ce a survenit în urma suspiciunilor pe care le avea asupra Elei. Am mai întâlnit asta (deşi mult mai profund acolo) în "Doctor Jivago", în pielea lui Paşa Antipov, devenit apoi generalul Strelnikov (am plâns! şi mai mult decât spiritul poetic al lui Iuri Jivago -pentru care am o înclinaţie aparte- mi-a plăcut trauma emoţională a lui Paşa şi consecinţele sale).
Şi... nu ştiu câte influenţe proustiene are romanul. Am apucat în ultimul timp să citesc primele două volume din "În căutarea timpului pierdut" şi -deşi, desigur, Petrescu se inspiră din Proust, preluând tehnică memoriei afective- în cazul lui Proust nu există timp şi spaţiu, ceea ce conferă caracterul melancolic al textului, pe când în romanul de faţă sunt precizate. De asemenea, în cazul lui Proust nu există o înlănţuire a evenimentelor, ele izbucnind brusc, la gustarea madlenelor, spre exemplu, pe când în cazul lui Petrescu, înlănţuirea există. Un fapt care mi-a plăcut foarte mult (şi care conferă, într-adevăr, o situare deasupra lui Proust) este situarea primului capitol, "La Piatra Craiului, în munte", posterior (la nivel temporal) următoarelor capitole, ceea ce declanşează memoria involuntară a naratorului personaj.
"Eşti de o sensibilitate imposibilă!" îi spunea Ela, la Odobeşti, ea metamorfozându-se deja (din pricina potenţialei infidelităţi) într-o fiinţă superficială (fapt la care -pe bună dreptate!- a contribuit Ştefan, prin puternicele sale presupoziţii interioare care, într-un moment de cumpăna, îl puteau împinge la crimă).
Mi-a plăcut mult şi finalul, care lasă loc interpretărilor, însă cel mai mult mi-a plăcut ELIBERAREA, acel "tot trecutul"...
La nivelul părţii a două, care tratează exclusiv războiul, Petrescu se situează printre marii scriitori moderni, condamnând ororile războiului şi imoralitatea lui, la fel cum o face şi Hemingway -într-un mod mai romanţat însă- în "Adio, arme!"...
Presupoziţie vagă, incertă, dar plină de sensibilitate, prin care Petrescu "trădează" cititorului marea să iubire pentru Ela: "Fiecare credem că femeia care ne iubeşte are, păstrate pentru noi, anumite gesturi de mângâiere şi frumuseţe, gesturi cărora noi le dăm un anume înţeles şi nu e o suferinţă crâncenă să vedem că le are şi pentru altul."
"Dacă vrei să cunoşti liniştit frumuseţea unei femei, trebuie neapărat să o faci să sufere; numai suferinţa o înfrumuseţează, aşa cum numai când simt umbra morţii cânta sublim lebedele."
Andrei Tamaş,
10 ianuarie 2016