What do you think?
Rate this book
ROMANE
Editura noastră a iniţiat un proiect de reeditare a unei serii de Opere aparţinând unor creatori de prim rang ai literaturii ai literaturii noastre din toate epocile. Era de datoria noastră să includem în această serie scrierile reprezentative ale lui Max Blecher, un autor unic, în felul său, care a anticipat experimente literare definitorii pentru aventura literară a secolului XX, precum proza existenţialistă sau Noul roman francez.Iată doar câteva caracterizări definitorii ale principalelor sale opere: “În acest spaţiu de stranii interferenţe ale realului cu visul, de devieri şocante ale percepţiei devenite de o acuitate halucinantă, Max Blecher se impune cu adevărat printr-o indubitabilă originalitate şi forţă, reuşind să contureze o viziune de profund dramatism, dminată de obsesia morţii şi a alienării fiinţei înr-o lume absurdă.” - I.Pop “(Romanul Inimi cicatrizate) este un jurnal clinic, relatat la persoana a treia, care trăieşte prin autenticitatea experienţei transcrise cu o fioroasă sinceritate.” (Ov. S. Crohmălniceanu) “Blecher consideră cuvintele realităţi concrete şi invită nu la o lectură, ci la o vizionare din interior a textelor. Privirea lucidă descompune imaginile lumii; figuri şi obiecte, lumini şi culor, senzaţii şi stări sunt reordonate liber, după logica visului sau a delirului şi sub influenţa uneori manieristă a practicilor suprarealiste. Diversitatea haotică, hazardul combinaţiilor constituie încă de acum o dimensiune a «irealităţii».” (C-tin Teodorovici)
- GenresFiction
360 pages
First published January 1, 2008
3 people are currently reading
51 people want to read
About the author
Max Blecher
19 books142 followersBlecher's father was a successful Jewish merchant and the owner of a porcelain shop. Blecher attended primary and secondary school in Roman, Romania. After receiving his baccalaureat, Blecher left for Paris to study medicine. Shortly thereafter, in 1928, he was diagnosed with spinal tuberculosis (Pott's disease) and forced to abandon his studies. He sought treatment at various sanatoriums: Berck-sur-Mer in France, Leysin in Switzerland and Tekirghiol in Romania.
For the remaining ten years of his life, he was confined to his bed and practically immobilized by the disease. Despite his illness, he wrote and published his first piece in 1930, a short story called "Herrant" in Tudor Arghezi's literary magazine Bilete de papagal. He contributed to André Breton's literary review Le Surréalisme au service de la révolution and carried on an intense correspondence with the foremost writers and philosophers of his day such as André Breton, André Gide, Martin Heidegger, Illarie Voronca, Geo Bogza, Mihail Sebastian, and Saşa Pană.
In 1934 he published Corp transparent, a volume of poetry. In 1935, Blecher's parents moved him to a house on the outskirts of Roman where he continued to write until his death in 1938. During his lifetime he published two other major works, Întâmplări în irealitate imediată (Adventures in Immediate Unreality) and Inimi cicatrizate (Scarred Hearts), as well as a number of short prose pieces, articles and translations. Vizuina luminată: Jurnal de sanatoriu (The Lit Up Burrow: Sanatorium Journal) was published posthumously in part in 1947 and in full in 1971.
For the remaining ten years of his life, he was confined to his bed and practically immobilized by the disease. Despite his illness, he wrote and published his first piece in 1930, a short story called "Herrant" in Tudor Arghezi's literary magazine Bilete de papagal. He contributed to André Breton's literary review Le Surréalisme au service de la révolution and carried on an intense correspondence with the foremost writers and philosophers of his day such as André Breton, André Gide, Martin Heidegger, Illarie Voronca, Geo Bogza, Mihail Sebastian, and Saşa Pană.
In 1934 he published Corp transparent, a volume of poetry. In 1935, Blecher's parents moved him to a house on the outskirts of Roman where he continued to write until his death in 1938. During his lifetime he published two other major works, Întâmplări în irealitate imediată (Adventures in Immediate Unreality) and Inimi cicatrizate (Scarred Hearts), as well as a number of short prose pieces, articles and translations. Vizuina luminată: Jurnal de sanatoriu (The Lit Up Burrow: Sanatorium Journal) was published posthumously in part in 1947 and in full in 1971.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
May 19, 2021
"Când cineva a fost scos o dată din viață și a avut timpul și calmul necesar ca să-și pună o singură întrebare esențială cu privire la dânsa - una singură - rămâne otrăvit pentru totdeauna.... Desigur, lumea continuă să existe, dar cineva a șters cu un burete de pe lucruri importanța lor..." Inimi cicatrizate
" Tot ce am săvârșit înainte de a cădea bolnav, avea pentru mine un înțeles bine definit și un anumit sens în viață care îmi plasa acțiunile mele de toate zilele pe rețeaua unui vast tablou al cărui contur și subiect trebuia să apară la urmă. Știu acum că nu există nici rețea, nici contur, nici subiect. Și că faptele vieții mele se petrec oricum într-o lume care este și ea oarecare."
Vizuina luminată
" Tot ce am săvârșit înainte de a cădea bolnav, avea pentru mine un înțeles bine definit și un anumit sens în viață care îmi plasa acțiunile mele de toate zilele pe rețeaua unui vast tablou al cărui contur și subiect trebuia să apară la urmă. Știu acum că nu există nici rețea, nici contur, nici subiect. Și că faptele vieții mele se petrec oricum într-o lume care este și ea oarecare."
Vizuina luminată
January 2, 2017
încântat de întâmplări în irealitatea imediată - ce propune o genială percepție literară a lumii - m-am decis să trec și la inimi cicatrizate, montată teatral de radu afrim la constanța cu ceva timp în urmă și cinematografic recent de radu jude.
este un roman mai mundan, cu personaje și întâmplări. și mi-a plăcut enorm - cel puțin în prima sa parte - pentru că:
1. personajul este un tânăr student, emanuel, a cărui viață e întreruptă brusc de știrea că e bolnav de tuberculoză osoasă la vertebre (morbul lui pott), boala de care va muri, de altfel, și autorul. ei bine, universul maladiv al spitalelor, al oamenilor țintuiți pe paturi rulante (gutiere), al repausului înnebunitor, al stațiunii de tratament berck nu e deloc morbid sau pesimist: ci blecher îl tratează neutru și poetic.
de exemplu, emanuel pleacă la promenadă pe malul mării cu gagica ca orice tânăr - nu contează că el e imobilizat pe un pat, cu tot torsul în ghips. totul este la fel de romantic, însă îngroșat de disperarea bolii.
Când e frumos afară, când e cald și soare, continuă Ernest, atunci lucrurile îmi apar grozav de inutile și de neînțelese. Ce poate face un om în mijlocul limpeziciunii decorului? Și chiar de ar face ceva... e prea clar... prea vizibil și prea inteligibil. Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidență. Îmi plac mai bine zilele astea mohorâte și ploioase, când stai închircit în casă și ai o înțelegere de câine bătut... (p. 154)
2. perspectiva vieții într-un sanatoriu, imobilizat la orizontală înnebunește cititorul, dacă nu încearcă să iasă din „scenă“ și să-și închipuie o lume „normală“, în care oamenii discută, se plimbă, se îndrăgostesc, fac sex, se gelozesc, privesc la poze pronografice.
efortul cititorului de a se gândi la o lume „normală“, într-un cadru anormal este o reacție față de forța literară de evocare a lui max blecher.
continuarea aici: http://chestiilivresti.blogspot.ro/20...
este un roman mai mundan, cu personaje și întâmplări. și mi-a plăcut enorm - cel puțin în prima sa parte - pentru că:
1. personajul este un tânăr student, emanuel, a cărui viață e întreruptă brusc de știrea că e bolnav de tuberculoză osoasă la vertebre (morbul lui pott), boala de care va muri, de altfel, și autorul. ei bine, universul maladiv al spitalelor, al oamenilor țintuiți pe paturi rulante (gutiere), al repausului înnebunitor, al stațiunii de tratament berck nu e deloc morbid sau pesimist: ci blecher îl tratează neutru și poetic.
de exemplu, emanuel pleacă la promenadă pe malul mării cu gagica ca orice tânăr - nu contează că el e imobilizat pe un pat, cu tot torsul în ghips. totul este la fel de romantic, însă îngroșat de disperarea bolii.
Când e frumos afară, când e cald și soare, continuă Ernest, atunci lucrurile îmi apar grozav de inutile și de neînțelese. Ce poate face un om în mijlocul limpeziciunii decorului? Și chiar de ar face ceva... e prea clar... prea vizibil și prea inteligibil. Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidență. Îmi plac mai bine zilele astea mohorâte și ploioase, când stai închircit în casă și ai o înțelegere de câine bătut... (p. 154)
2. perspectiva vieții într-un sanatoriu, imobilizat la orizontală înnebunește cititorul, dacă nu încearcă să iasă din „scenă“ și să-și închipuie o lume „normală“, în care oamenii discută, se plimbă, se îndrăgostesc, fac sex, se gelozesc, privesc la poze pronografice.
efortul cititorului de a se gândi la o lume „normală“, într-un cadru anormal este o reacție față de forța literară de evocare a lui max blecher.
continuarea aici: http://chestiilivresti.blogspot.ro/20...
October 16, 2009
Boala. Ploaie. Obsesiv. Mucegai. Noroi. Solange. Boala. Ploaie. Clara. Edda. Bilci. Boala. Ploaie.
Blecher ma dezarmeaza putin pentru ca nu prea stiu de unde sa-l apuc si ma gindeam ca daca insirui niste cuvinte scap usor. Daca nu era clar, boala si ploaia sint cele doua teme care apar obsesiv, teme care m-au dus cu gindul, involuntar la H.P.B. (boala, in "Inimi cicatrizate") si Bacovia (ploaia in "Intimplari...").
Pe HPB o plac si m-am impacat intotdeauna bine cu boala din romanele ei, insa la Blecher totul are o incarcatura mult mai dramatica, daca iau in considerare ca o descrie din propria experienta. Boala nu e numai o stare de fapt: > Emanuel sufera de morbul lui Pott. Boala aduce cu sine mizerie, mucegai, frustrare, imposibilitate.
Spre nefericirea mea, ploaia din "Intimplari" a coincis cu ploaia si frigul din ultimele zile. Pot sa citesc despre ploaie si frig cind e soare, despre boala cind nu sufar, dar nu cind cele doua se suprapun. De asta nici nu sint sigura ca am reusit sa apreciez romanul asta la adevarata lui valoare. Ca fapt general, cred ca e mult mai profund decit "Inimile" (cit de mult inseamna diferenta dintre a nara la persoana a III-a si I!). Nu sint prea multumita de comparatia pe care am facut-o cu Bacovia (blame it on the weather, again!), care Bacovia e un fel de Vivaldi al poeziei - toata lumea il place si e asa incintata de el, incit ajungi sa te saturi de el doar auzindu-i pe ceilalti cum il ridica in slavi.
Exista in "Intimplari" un episod in care personajul intra cu miinile si cu picioarele in noroi, se minjeste pe tot corpul si pe fata cu o placere aproape perversa, de parca ar fi descoperit insasi esenta vietii. De altfel, cred ca pasajul in sine e reprezentativ pentru tonul romanului. Am gasit fragmentul pe scribd, dar nu cred ca romanul in intregime e citibil in versiunea aceea.
Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic şi lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca ţâşnit din pământ.
Era sigur acum că şi arborii nu erau alta decât noroi închegat, ieşit din scoarţa pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Şi numai arborii? Dar casele, dar oamenii? Mai ales oamenii. Toţi oamenii. Nu era vorba, bineînţeles de nici o legendă stupidă „din pământ ai ieşit şi în pământ te vei întoarce". Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în fata maidanului cu noroi. Oamenii şi lucrurile ţâşniseră din chiar această baligă şi urină în care eu îmi înfundam nişte ghete foarte concrete.
In zadar oamenii se înveliseră în alba lor piele mătăsoasă şi se îmbrăcaseră în haine de stofă, în zadar, în zadar... în ei zăcea implacabil, imperios şi elementar noroiul; noroiul cald, gras şi puturos. Plictiseala şi stupiditatea cu care îşi umpleau viaţa arătau şi ele îndeajuns aceasta.
Eu însumi eram o creaţie specială a noroiului, un misionar trimis de el în această lume. Simţeam bine în acele clipe cum amintirea lui îmi revine şi îmi adusei aminte de nopţile mele de zvârcoliri şi întunecimi fierbinţi, când noroiul meu esenţial lua avânturi inutile şi se căznea să iasă la suprafaţă, închideam atunci ochii şi el continua să fiarbă în obscuritate cu bolborosiri neînţelese...
în jurul meu se întindea maidanul plin de noroi... Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de muşchi, jupuită până la noroi.
Umezeala lui elastică şi mirosul lui crud mă primeau până în adâncuri pentru că le aparţineam până în adâncime. Câteva aparenţe, pur accidentale, ca, de pildă, cele câteva gesturi ce eram capabil să le fac, părul de pe cap fin şi subţire, ori ochii sticloşi şi umectaţi, mă despărţeau de imobilitatea şi străvechea lui murdărie. Era puţin, prea puţin în faţa imensei majestăţi a tinei.
Umblai în toate sensurile. Picioarele mi se înfundară până la glezne. Ploua încet şi departe soarele se culca în dosul cortinei de nori sângeroşi şi purulenţi.
Deodată mă aplecai şi băgai mâinile în bălegar. De ce nu? De ce nu? îmi venea să urlu.
Pasta era călduţă şi blândă; mâinile mele umblau prin ea fără greutate. Când strângeam pumnul, noroiul ieşea printre degete în frumoase felii negre şi lucioase.
Ce făcuseră mâinile mele până atunci? Unde îşi pierduseră vremea? Umblam cu ele încoace şi încolo, în voia inimii. Ce fuseseră ele până atunci decât nişte sărmane păsări prizoniere, legate cu un lanţ grozav de piele şi muşchi de umeri? Sărmane păsări menite să zboare în câteva gesturi stupide de bună-cuviinţă, învăţate şi repetate ca nişte lucruri de seamă.
încet, încet, ele se sălbăticiră din nou şi se bucurară de vechea lor libertate. Acum îşi rostogoleau capul în băligar, gungureau ca nişte porumbei, băteau din aripi, fericite... fericite...
începui de bucurie a le agita deasupra capului, făcându-le să zboare. Picături mari de noroi îmi cădeau pe faţă şi pe haine.
Pentru ce le-aş fi şters? Pentru ce? Era numai un început; nici o consecinţă gravă nu urmă faptei mele, nici o tremurare a cerului, nici un zguduit al pământului, îmi trecui imediat peste obraz o mână plină cu murdărie. O imensă veselie mă cuprinse, de mult nu mai fusesem atât de bine dispus, îmi dusei amândouă mâinile la obraz şi pe gât, apoi mă frecai cu ele pe păr.
Blecher ma dezarmeaza putin pentru ca nu prea stiu de unde sa-l apuc si ma gindeam ca daca insirui niste cuvinte scap usor. Daca nu era clar, boala si ploaia sint cele doua teme care apar obsesiv, teme care m-au dus cu gindul, involuntar la H.P.B. (boala, in "Inimi cicatrizate") si Bacovia (ploaia in "Intimplari...").
Pe HPB o plac si m-am impacat intotdeauna bine cu boala din romanele ei, insa la Blecher totul are o incarcatura mult mai dramatica, daca iau in considerare ca o descrie din propria experienta. Boala nu e numai o stare de fapt: > Emanuel sufera de morbul lui Pott. Boala aduce cu sine mizerie, mucegai, frustrare, imposibilitate.
Spre nefericirea mea, ploaia din "Intimplari" a coincis cu ploaia si frigul din ultimele zile. Pot sa citesc despre ploaie si frig cind e soare, despre boala cind nu sufar, dar nu cind cele doua se suprapun. De asta nici nu sint sigura ca am reusit sa apreciez romanul asta la adevarata lui valoare. Ca fapt general, cred ca e mult mai profund decit "Inimile" (cit de mult inseamna diferenta dintre a nara la persoana a III-a si I!). Nu sint prea multumita de comparatia pe care am facut-o cu Bacovia (blame it on the weather, again!), care Bacovia e un fel de Vivaldi al poeziei - toata lumea il place si e asa incintata de el, incit ajungi sa te saturi de el doar auzindu-i pe ceilalti cum il ridica in slavi.
Exista in "Intimplari" un episod in care personajul intra cu miinile si cu picioarele in noroi, se minjeste pe tot corpul si pe fata cu o placere aproape perversa, de parca ar fi descoperit insasi esenta vietii. De altfel, cred ca pasajul in sine e reprezentativ pentru tonul romanului. Am gasit fragmentul pe scribd, dar nu cred ca romanul in intregime e citibil in versiunea aceea.
Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic şi lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca ţâşnit din pământ.
Era sigur acum că şi arborii nu erau alta decât noroi închegat, ieşit din scoarţa pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Şi numai arborii? Dar casele, dar oamenii? Mai ales oamenii. Toţi oamenii. Nu era vorba, bineînţeles de nici o legendă stupidă „din pământ ai ieşit şi în pământ te vei întoarce". Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în fata maidanului cu noroi. Oamenii şi lucrurile ţâşniseră din chiar această baligă şi urină în care eu îmi înfundam nişte ghete foarte concrete.
In zadar oamenii se înveliseră în alba lor piele mătăsoasă şi se îmbrăcaseră în haine de stofă, în zadar, în zadar... în ei zăcea implacabil, imperios şi elementar noroiul; noroiul cald, gras şi puturos. Plictiseala şi stupiditatea cu care îşi umpleau viaţa arătau şi ele îndeajuns aceasta.
Eu însumi eram o creaţie specială a noroiului, un misionar trimis de el în această lume. Simţeam bine în acele clipe cum amintirea lui îmi revine şi îmi adusei aminte de nopţile mele de zvârcoliri şi întunecimi fierbinţi, când noroiul meu esenţial lua avânturi inutile şi se căznea să iasă la suprafaţă, închideam atunci ochii şi el continua să fiarbă în obscuritate cu bolborosiri neînţelese...
în jurul meu se întindea maidanul plin de noroi... Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de muşchi, jupuită până la noroi.
Umezeala lui elastică şi mirosul lui crud mă primeau până în adâncuri pentru că le aparţineam până în adâncime. Câteva aparenţe, pur accidentale, ca, de pildă, cele câteva gesturi ce eram capabil să le fac, părul de pe cap fin şi subţire, ori ochii sticloşi şi umectaţi, mă despărţeau de imobilitatea şi străvechea lui murdărie. Era puţin, prea puţin în faţa imensei majestăţi a tinei.
Umblai în toate sensurile. Picioarele mi se înfundară până la glezne. Ploua încet şi departe soarele se culca în dosul cortinei de nori sângeroşi şi purulenţi.
Deodată mă aplecai şi băgai mâinile în bălegar. De ce nu? De ce nu? îmi venea să urlu.
Pasta era călduţă şi blândă; mâinile mele umblau prin ea fără greutate. Când strângeam pumnul, noroiul ieşea printre degete în frumoase felii negre şi lucioase.
Ce făcuseră mâinile mele până atunci? Unde îşi pierduseră vremea? Umblam cu ele încoace şi încolo, în voia inimii. Ce fuseseră ele până atunci decât nişte sărmane păsări prizoniere, legate cu un lanţ grozav de piele şi muşchi de umeri? Sărmane păsări menite să zboare în câteva gesturi stupide de bună-cuviinţă, învăţate şi repetate ca nişte lucruri de seamă.
încet, încet, ele se sălbăticiră din nou şi se bucurară de vechea lor libertate. Acum îşi rostogoleau capul în băligar, gungureau ca nişte porumbei, băteau din aripi, fericite... fericite...
începui de bucurie a le agita deasupra capului, făcându-le să zboare. Picături mari de noroi îmi cădeau pe faţă şi pe haine.
Pentru ce le-aş fi şters? Pentru ce? Era numai un început; nici o consecinţă gravă nu urmă faptei mele, nici o tremurare a cerului, nici un zguduit al pământului, îmi trecui imediat peste obraz o mână plină cu murdărie. O imensă veselie mă cuprinse, de mult nu mai fusesem atât de bine dispus, îmi dusei amândouă mâinile la obraz şi pe gât, apoi mă frecai cu ele pe păr.
December 29, 2022
S.a intamplat (pentru prima data) s.o fac si pe asta. Sa dau doar o singura stea unei carti la care s.a muncit si in care s.a investit timp. Problema e ca n.am inteles nimic din ea cu toate ca mi.am dat interesul pana la ultima pagina si am incercat sa prind orice sclipire...dar nu....pur si simplu nu m.am imbogatit cu nimic citind aceasta carte...ma simt dezamagita ca s.a intamplat asta...dar poate nu a fost pentru mine sau, cine stie, eu pentru ea?!?..😶
Displaying 1 - 4 of 4 reviews