Mary Beard este un reputat clasicist la Oxbridge (cum își numește ea însăși locul de muncă). A devenit foarte cunoscută prin filmele pe care le realizează despre lumea romană (originea Romei, viața de zi cu zi la Pompeii, comicul la romani etc.). Ani de zile a ținut un blog, găzduit de Times Literary Supplement. Cred că blogul ei, foarte căutat (50 de mii de vizitatori la fiecare postare), există și astăzi. Discută acolo, în postări foarte amuzante, viața universitară, chestiuni de educație, relația dintre „profi” și studenți, corvoada examenelor, întrebările (tradiționale la Cambridge) prin care putea fi încuiat orice student. De exemplu: „Ce purtau romanii pe sub togă?”.
Răspunsul la întrebare nu e deloc simplu. Mary Beard spune franc: „În realitate, nu cred că știm adevărul”. Toga era un veșmînt obligatoriu la întîlnirile publice, dar foarte incomod și destul de călduros (era de lână). Știm, în schimb, ce veșminte au împrumutat romanii de la gali: pelerina cu glugă („paenula”) şi un soi de pantaloni (numiți „braies”). De la greci au luat mantia, „pallium”. Acasă, romanii purtau, firește, o tunică, o cămașă, ceva mai simplu și mai ușor decît toga. Dacă ne luăm după reprezentările de pe mozaicurile de la Villa Romana del Casale (la cîțiva kilometri de așezarea siciliană Piazza Armerina), fetele participau la întrecerile atletice în niște straie destul de abreviate, foarte asemănătoare cu bikinii de astăzi. Cicero pomenește de așa-numitul „subligaculum”, extrem de util actorilor și gladiatorilor în acoperirea „părților rușinoase”. Și, probabil, util și purtătorilor de togă.
Cînd ține o conferință la o închisoare de maximă siguranță, Mary Beard observă că romanii nu au folosit detenția ca pedeapsă. Oamenii erau închiși înainte de proces ori înainte de o execuție. Dar nu pentru o perioadă mai lungă. Abia din secolul al XVIII-lea, pedeapsa cu detenția devine regula și nu excepția.
Mary Beard se referă și la cîteva mituri (stereotipuri) legate de viața romană. Orașul Roma nu fusese ridicat pe 7 coline (cum se afirmă și despre Iași), ci pe mai multe. Termenul „vomitorium” desemna un pasaj de intrare / ieșire dintr-un amfiteatru, nicidecum un loc în care participanții la ospețe se retrăgeau între felurile de mîncare pentru a „elimina” surplusul.
În fine, după cucerirea și distrugerea Cartaginei, la sfîrșitul celui de-al treilea război punic, în 146 î.e.n., soldații romani nu au arat și nu au presărat sare peste ruinele cetății. Obiceiul se întîlnea în Orient (e menționat și în Biblie), dar nu era propriu romanilor. Nici un autor latin nu-l menționează. Abia în 1930, un amator de istorie pe nume Bertrand Hallward l-a pomenit în articolul despre distrugerea Cartaginei din The Cambridge Ancient History, fără a invoca vreo sursă. În pofida acestei precizări, povestea sării cartagineze se mai spune și astăzi. (7.09.25, d).