DINU: Bună! Mă bucură ceea ce aud. Dacă va trebui să jucaţi un rol în existenţa mea, ne vom întâlni şi altă dată, ne vom întâlni mereu. ANDA: Tot aşa, din întâmplare? DINU: Desigur. În aparenţă, din întâmplare. Dacă aprofundaţi lucrurile, atunci, din necesitate.
==========
— Eşti o întruchipare sau exişti cu adevărat? A vrut să mă pipăie, ca să se încredinţeze dacă sunt reală sau nu. M-am ferit, scoţând un ţipăt. — Las-o, măi, că există. N-auzi cum ţipă? Atunci, zăpăcitul a conchis: — E fascinantă, pe legea mea. După care m-a întrebat: Sunteţi născută din părinţi-oameni sau în laborator, pe cale sintetică? — Sunt făcută în eprubetă! I-am replicat şi am fugit.
==========
— Mergem la film sau… Ce-aş fi putut să-i spun? — Da, da, mergem. Am intrat în sală. Începuse jurnalul. Ne-am aşezat la întâmplare pe două scaune din ultimul rând. Mi-a şoptit: — Acum, de fapt, nici nu mă mai interesează filmul. — De ce? — Pentru că începe filmul… nostru. Nu m-am putut stăpâni să nu râd. — Până atunci, e bine să-l vizionăm pe acesta.
==========
Încă nu mă dumirisem de neprevăzutul acestei întâlniri. Vasăzică, grijuliul destin tot ne pusese pe unul în faţa altuia: îl împiedicase pe Bob să vină la cinema, dar, în schimb, îl trimisese pe celălalt. Realizase, cu alte cuvinte, întâlnirea noastră. Eram cu adevărat sortită acestui om? Există oare ceva predestinat în viaţa noastră, care trebuie să se împlinească? Cine să dea răspuns unei asemenea întrebări? Eu cred că noi înşine suntem autorii binelui sau răului, că destinul nu e în stele, ci mult mai aproape, chiar în mâinile noastre. Tocmai atunci am prins de veste că el mi-a luat mâna într-a lui. Se cheamă, aşadar, că ţineam destinul chiar în mâinile noastre.
==========
— Vreau să te sărut. — Uite acolo un cui! I-am răspuns arătându-i cu degetul un cui veritabil bătut în perete. Ivar n-a înţeles aluzia. Am completat: — Ca să-ţi pui pofta.
==========
Moartea, când vine, nu te întreabă dacă ţi-ai trăit bine viaţa. Indiferent dacă ai trăit-o bine sau rău, puţin sau nu cu rost sau fară rost, trebuie s-o părăseşti. Şi acest act ireversibil e cea mai formidabilă grozăvie a existenţei noastre.
==========
De ce sunt silit de acest organism social să fac ceea ce nu-mi place, ocolind linia firească a aptitudinilor mele?
==========
— Eşti orbit! Nu te uita la alţii, nu te lua după alţii! Nu râvni fericirea înşelătoare a altora. Habar n-ai câtă amărăciune şi deznădejde se ascund în strălucirea aurului, câtă moarte seamănă aurul!
==========
— Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea. Dacă prin absurd cineva ar inventa ghicirea gândurilor după voinţă, oamenii, deveniţi goi pe dinăuntru, n-ar mai putea să trăiască, s-ar măcelări unul pe altul, bărbat pe femeie, copil pe tată, fiică pe mamă. S-ar declanşa un carnagiu universal.
==========
Iată-te, Dinu Gherghel, ajuns la o cotitură a vieţii, într-un punct crucial, unde te opreşti şi te întrebi înspăimântat: încotro? Înainte nu se poate! Înapoi – nici atât! Atunci, ce faci? Pe unde o apuci? Pe loc nu-i chip să stai, pe loc e încremenirea, moartea! Nu ştii, nu vrei să ştii sau ţi-e teamă să ştii? Dacă-i aşa, uită-te îndărăt, la anii ireversibil duşi, şi întocmeşte un scurt bilanţ al activităţii tale. Spune-mi, rogu-te, ce ai făcut în acest timp? Ce ideal ţi-a încălzit simţirea şi ţi-a luminat drumul? În ce ai crezut adânc, halucinant, definitiv?
==========
Ce frică mi-e să spun adio. Cuvântul ăsta mă-nspăimântă! — Da, are ceva din rezonanţa veşniciei.
==========
Dar eu, ce fac eu? Nu e o întrebare gratuită, dimpotrivă, una fundamentală. Vreau să scap de mine şi mă văd pretutindeni multiplicat în juru-mi, ca într-o galerie doldora de oglinzi. Fug zadarnic de acela care sunt, iar el aleargă ca umbra după mine. Nu-l mai pot îndura pe Dinu Gherghel din clipa când l-am cunoscut cine este, şi mi-e teamă să mai gândesc cu capul său ori să umblu cu picioarele sale. Vreau să devin al meu, să văd şi să aud cu ochii şi cu urechile mele proprii. Dar se poate aşa ceva în realitate? E cu putinţă să te desfaci în bucăţele, alegând ce-i bun din tine şi aruncând la gunoi restul? Binele şi răul coexistă, se împlinesc. Numai că, în ceea ce mă priveşte, echilibrul dintre ele s-a frânt în favoarea celui din urmă şi nu-l mai pot restabili. De altfel, nici nu vreau şi nici nu doresc nimic! Lumea mea a dispărut înghiţită de neant. Aşadar, la ce bun să plec într-o călătorie care nu duce nicăieri? Sunt împrejurări când omului i-e frică mai mult de viaţă, decât de moarte… Prăpastia pe care stau n-o pot ocoli. Simt că mă cere. Să fug de fatalitate, să mă revolt împotriva ei? Dar cum? Pe ea n-o cunoşti decât după ce trece!