What do you think?
Rate this book
o lungă scrisoare pentru un coming out
Lunga scrisoare a lui Grigore Șoitu are dreptul să devină imnul fiecărui părinte de adolescentx trans care alege să meargă pieptiș în prea lungul și prea greul drum al devenirii de sine a copilului său, are puterea să vindece o generație de părinți dezorientați și buimăciți de vremurile trecute și să pună aripi pe spinările nedrept de încovoiate ale celor tinerx și trans de azi, care se luptă cu încrâncenare pentru un singur lucru: să fie. (Patrick BRĂILA)
În acest volum, Grigore Șoitu ne dă mai mult decât poezie. Ne face părtașx la o conversație intimă despre iubire, acceptare și învățare, ne face martorx la nașterea unei lumi: o lume ascunsă la vedere, așa cum cele mai luminoase dorințe cresc în ciuda oricăror limite, așa cum un copil își afirmă propriul gen în ciuda privirilor deformate ale societății patriarhale, iar părintele ascultă și ia notițe. Ce ni se arată e un univers al metamorfozelor care îi cuprind pe amândoi, o lume aspră, dar care crește, plină de sens, în lumină – un spațiu fizic, mental și emoțional de unde înțelegerea curge și schimbă tot ce știam. Citind scrisoarea aceasta intensă și plină de emoție a unui părinte care învață regulile revoluției de la propriul copil, ni se transferă și nouă, în flux, trăirile transformatoare: deruta, teama, inadecvarea, dar și înțelegerea, iubirea și mereu grija. Dar, în același timp, se deschide și pentru noi, cititorx, o cunoaștere esențială despre capacitatea poeziei: aceea de a afirma, chiar de a striga după lumea cea nouă pe care teama și rușinea au încercat mereu să ne-o ascundă. (Alina PURCARU)
În acest volum, Grigore Șoitu ne dă mai mult decât poezie. Ne face părtașx la o conversație intimă despre iubire, acceptare și învățare, ne face martorx la nașterea unei lumi: o lume ascunsă la vedere, așa cum cele mai luminoase dorințe cresc în ciuda oricăror limite, așa cum un copil își afirmă propriul gen în ciuda privirilor deformate ale societății patriarhale, iar părintele ascultă și ia notițe. Ce ni se arată e un univers al metamorfozelor care îi cuprind pe amândoi, o lume aspră, dar care crește, plină de sens, în lumină – un spațiu fizic, mental și emoțional de unde înțelegerea curge și schimbă tot ce știam. Citind scrisoarea aceasta intensă și plină de emoție a unui părinte care învață regulile revoluției de la propriul copil, ni se transferă și nouă, în flux, trăirile transformatoare: deruta, teama, inadecvarea, dar și înțelegerea, iubirea și mereu grija. Dar, în același timp, se deschide și pentru noi, cititorx, o cunoaștere esențială despre capacitatea poeziei: aceea de a afirma, chiar de a striga după lumea cea nouă pe care teama și rușinea au încercat mereu să ne-o ascundă. (Alina PURCARU)
64 pages, Paperback
Published January 1, 2022
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 7 of 7 reviews
December 25, 2022
Câteva propoziții despre o explorare poetică ceea ce cred că e prima de acest gen în literatura din România:
1. Mi se pare foarte curajos față de mediul mainstream și foarte important, posibil vindecător, față de comunitățile LGBTQ+, mai ales pentru cea trans, ca un poet deja apreciat și cu o carieră lungă a scris un volum de poezie în care vorbește despre relația sa ca părinte cu fiul său trans cu acceptare, iubire și grijă.
2. Ilustrații foarte FOARTE drăguțe făcute de persoane trans din România!
3. În același timp m-a întristat să văd încercări superficiale, cu intenții bune desigur, de a conecta lupta persoanelor trans cu alte lupte sociale. Într-un poem (pagina 38-40) este făcut un paralel între copii trans și copii rom, și desigur solidaritatea între luptele antirasiste și queer este una foarte importantă pentru a atinge vreodată comunități juste, în volum latura asta rămâne nu numai superficial ci chiar nociv. Motivul copilului rom este folosit doar ca să se justifică revendicările pentru copii trans dar nu și pentru cele romi/romi și trans. Chiar dacă comparația apare pe nivelul suferințelor, solidaritatea nu se construiește pe nivelul revendicărilor și motivul nu se reîntoarce în partea finală a poemului unde se afirmă revendicări doar pentru persoane trans. Această metodă de a scrie nu este specific acestui volum, chiar este foarte răspândit în mainstreamul de peste tot în lume, aș zice, și se bazează pe o imagine foarte superficială și distorsionată a ce înseamnă solidaritate. Nu ajunge să afirmăm că persoane diferite din contexte diferite suferă și să imaginăm că injustițiile acestea se leagă, este absolut necesar să formulăm și revendicările așa încât să creăm punți între aceste persoane și comunități ca o contracarare intersecțională a injustițiilor și opresiunilor care tot ne afectează în mod intersecțional. Limbajul luptelor antirasiste în mod special este exploatat și apropiat în alte lupte fără să se revendică o poziție antirasistă în mod clar. De exemplu poemul folosește și motivul de a nu putea respira, slogan care a devenit puternic în protestele black lives matter și care vine și din ce a zis George Floyd înainte să moară, precum și alte persoane rasializate omorâte de poliție. A folosi această exprimare fără mai mult context doar repetă o violenșă prin invizibilizare și apropiere asupra persoanelor rasializate, pe când intenția nu era aceasta. Aș fi dorit să fi fost acordată mai multă atenție pentru aceasta în pregătirea volumului, pentru că scrisoarea reprezintă o șansă de a construi ceva comunitar și solidar, și șansa asta eșuează parțial în momentele ca poemul menționat.
3. Similar cu poemul anterior, nu înțeleg nici ce caută talibanii ca un motiv al opresiunii în poeme fără să fie dat vreun context, absolut nici-un context. Apar talibanii alături de preoți și naziști ca motivul opresorului, și înțeleg ca fiind un gest de a arăta diferite întrupări a opresorului. Totuși eu cred că dacă nu este dezvoltat tematic cine sunt talibanii, de ce este important asta privit din România, nu are niciun sens să apare în text, ar ajunge foarte bine să fie preoții și naziștii. Cu mențiunea că poate naziștii sunt mai mult fașciști în momentul actual, dar nu știu, poate e bine cu naziști, probabil persoanele queer local când vor citi, înțeleg la cine și ce situații se referă.
4. Cu toate acestea volumul merită de citit și mai ales pentru părinții persoanelor trans și queer, conține pasaje memorabile despre realizarea a ce înseamnă să fi tată sau părinte care susține copilul său. Mai mult de atât, mi-a plăcut mult că eul liric face referire la comportamente opresive venite de la părinți în societățile noastre și se poziționează împotriva acestora și se uită la relația copil și părinte ca una în care ambele părți învață de la cealaltă.
1. Mi se pare foarte curajos față de mediul mainstream și foarte important, posibil vindecător, față de comunitățile LGBTQ+, mai ales pentru cea trans, ca un poet deja apreciat și cu o carieră lungă a scris un volum de poezie în care vorbește despre relația sa ca părinte cu fiul său trans cu acceptare, iubire și grijă.
2. Ilustrații foarte FOARTE drăguțe făcute de persoane trans din România!
3. În același timp m-a întristat să văd încercări superficiale, cu intenții bune desigur, de a conecta lupta persoanelor trans cu alte lupte sociale. Într-un poem (pagina 38-40) este făcut un paralel între copii trans și copii rom, și desigur solidaritatea între luptele antirasiste și queer este una foarte importantă pentru a atinge vreodată comunități juste, în volum latura asta rămâne nu numai superficial ci chiar nociv. Motivul copilului rom este folosit doar ca să se justifică revendicările pentru copii trans dar nu și pentru cele romi/romi și trans. Chiar dacă comparația apare pe nivelul suferințelor, solidaritatea nu se construiește pe nivelul revendicărilor și motivul nu se reîntoarce în partea finală a poemului unde se afirmă revendicări doar pentru persoane trans. Această metodă de a scrie nu este specific acestui volum, chiar este foarte răspândit în mainstreamul de peste tot în lume, aș zice, și se bazează pe o imagine foarte superficială și distorsionată a ce înseamnă solidaritate. Nu ajunge să afirmăm că persoane diferite din contexte diferite suferă și să imaginăm că injustițiile acestea se leagă, este absolut necesar să formulăm și revendicările așa încât să creăm punți între aceste persoane și comunități ca o contracarare intersecțională a injustițiilor și opresiunilor care tot ne afectează în mod intersecțional. Limbajul luptelor antirasiste în mod special este exploatat și apropiat în alte lupte fără să se revendică o poziție antirasistă în mod clar. De exemplu poemul folosește și motivul de a nu putea respira, slogan care a devenit puternic în protestele black lives matter și care vine și din ce a zis George Floyd înainte să moară, precum și alte persoane rasializate omorâte de poliție. A folosi această exprimare fără mai mult context doar repetă o violenșă prin invizibilizare și apropiere asupra persoanelor rasializate, pe când intenția nu era aceasta. Aș fi dorit să fi fost acordată mai multă atenție pentru aceasta în pregătirea volumului, pentru că scrisoarea reprezintă o șansă de a construi ceva comunitar și solidar, și șansa asta eșuează parțial în momentele ca poemul menționat.
3. Similar cu poemul anterior, nu înțeleg nici ce caută talibanii ca un motiv al opresiunii în poeme fără să fie dat vreun context, absolut nici-un context. Apar talibanii alături de preoți și naziști ca motivul opresorului, și înțeleg ca fiind un gest de a arăta diferite întrupări a opresorului. Totuși eu cred că dacă nu este dezvoltat tematic cine sunt talibanii, de ce este important asta privit din România, nu are niciun sens să apare în text, ar ajunge foarte bine să fie preoții și naziștii. Cu mențiunea că poate naziștii sunt mai mult fașciști în momentul actual, dar nu știu, poate e bine cu naziști, probabil persoanele queer local când vor citi, înțeleg la cine și ce situații se referă.
4. Cu toate acestea volumul merită de citit și mai ales pentru părinții persoanelor trans și queer, conține pasaje memorabile despre realizarea a ce înseamnă să fi tată sau părinte care susține copilul său. Mai mult de atât, mi-a plăcut mult că eul liric face referire la comportamente opresive venite de la părinți în societățile noastre și se poziționează împotriva acestora și se uită la relația copil și părinte ca una în care ambele părți învață de la cealaltă.
Read
January 11, 2023„o lungă scrisoare pentru un coming-out” este genul de promisiune așteptată de orice copil queer - acceptarea părinților, chiar și într-o „lungă scrisoare”, e unul dintre gesturile care o/îl/x readuc acasă, în sentimentul de acasă. Volumul lui Grigore Șoitu vine însă cu propriile particularități și istorii, care ne amintesc că, de fapt, niciun coming out nu e la fel, și formele de îmbrățișare ale acestuia sunt și ele diferite. Nu întâmplător primul poem este unul în care avem detaliile precise ale nașterii, care setează un spațiu biografic, cât și un angajament „ți-am promis că nu mai strig / un dead name / & că nu ajung într-un dead end” (p.9) Această promisiune e explorată pe tot parcursul volumului, unul (parțial) contra-intuitiv, având în vedere că pentru copilul queer, limba română e prea „aspră”, prea genizată, e limba în care a suferit, probabil, violențe, iar ceea ce dorește e altceva - „m-am refugiat / în engleză să / scap de tine.” (p.21). Totuși, scrisul e unealta terapeutică la care adultul/tatăl/poetul se întoarce din nou și din nou, și în care speră că și fiul va descoperi o alinare (printre ultimele poeme avem îndemnul „scrie, (...) ucide-ți sinuciderea”). Pentru scriitor, căutarea cuvintelor, punerea în propoziții, e spațiul în care poate să crească, să învețe să fie altfel - „n-am fost un copil bun, / tată nici atât, / dar acum la patruzeci și / nouă de ani / învăț să fiu / de la tine” (p.12).
Dimensiunea tată/fiu, adult/copil, privilegiu/marginalizare e descoperită în mai multe poeme, în unele mai abil decât în altele („ești o umbră / risipită / printre adulții / atotștiutori” p.36). Ce observ eu este că uneori descrierea și/sau recunoașterea privilegiului duce la o senzație de vină paralizantă, care reiese și din câteva poeme (spre exemplu, poemul despre războiul din Ucraina). În vină, dorința de solidarizare se blochează, ea rămâne ca o greutate ce nu permite înaintarea. „o lungă scrisoare” e o căutare a acceptării și iubirii queer, o căutare care putea continua, căci în particularitatea ei, rămâne încă blocată acolo, undeva, înainte de a face legăturile eliberatoare pe care și le dorește.
Citez unul dintre momentele mele preferate, care arată cât de simplă și caldă poate fi o lume mai queer - e tocmai poemul care menționează alegerea băii în funcție de gen, un subiect foarte des discutat când e vorba de nevoi LGBTQ+, deși e doar unul dintre atâtea. „am încremenit când mi-ai zis / am fost la toaleta băieților.” Aici avem recunoașterea lumii ca spațiu periculos pentru persoanele trans, chiar și în cele mai banale acțiuni, și frica oricărui părinte. Pe finalul poemului, însă, „iar mintea mea a-nceput / să fredoneze, / să fredoneze, / să fredoneze: / for he’s a jolly good fellow, / which nobody can deny, / which nobody can deny.” (p. 9) Versurile cântecelului cunoscut de aniversare capătă o nouă dimensiune - avem nu doar recunoașterea (veselă) a trecerii unui prag, a unui eveniment, ci și a genului „which nobody can deny”.
Dimensiunea tată/fiu, adult/copil, privilegiu/marginalizare e descoperită în mai multe poeme, în unele mai abil decât în altele („ești o umbră / risipită / printre adulții / atotștiutori” p.36). Ce observ eu este că uneori descrierea și/sau recunoașterea privilegiului duce la o senzație de vină paralizantă, care reiese și din câteva poeme (spre exemplu, poemul despre războiul din Ucraina). În vină, dorința de solidarizare se blochează, ea rămâne ca o greutate ce nu permite înaintarea. „o lungă scrisoare” e o căutare a acceptării și iubirii queer, o căutare care putea continua, căci în particularitatea ei, rămâne încă blocată acolo, undeva, înainte de a face legăturile eliberatoare pe care și le dorește.
Citez unul dintre momentele mele preferate, care arată cât de simplă și caldă poate fi o lume mai queer - e tocmai poemul care menționează alegerea băii în funcție de gen, un subiect foarte des discutat când e vorba de nevoi LGBTQ+, deși e doar unul dintre atâtea. „am încremenit când mi-ai zis / am fost la toaleta băieților.” Aici avem recunoașterea lumii ca spațiu periculos pentru persoanele trans, chiar și în cele mai banale acțiuni, și frica oricărui părinte. Pe finalul poemului, însă, „iar mintea mea a-nceput / să fredoneze, / să fredoneze, / să fredoneze: / for he’s a jolly good fellow, / which nobody can deny, / which nobody can deny.” (p. 9) Versurile cântecelului cunoscut de aniversare capătă o nouă dimensiune - avem nu doar recunoașterea (veselă) a trecerii unui prag, a unui eveniment, ci și a genului „which nobody can deny”.
January 1, 2023
i as da 6 pt gen x facand metafore din salad fingers!!
June 15, 2023
“dumnezeul meu e bun,
tata, nu se supara
pe mine ca sunt baiat,
e atat de bun incat
nici n-a observat ca
mi-am taiat parul si
mi-am schimbat numele.”
tata, nu se supara
pe mine ca sunt baiat,
e atat de bun incat
nici n-a observat ca
mi-am taiat parul si
mi-am schimbat numele.”
June 13, 2026
bună dimineața,
l-am visat pe coleașă
pe insula de piatră
din portul agigea,
se pregătea de concursul de înot
– știu că sună ciudat,
dar povestea
este cât se poate de reală,
s-a petrecut prin toamna lui 94 –
m-am trezit cu gândul ăsta
și cu imaginea neclară a colonelului
pregătit să se arunce în marea neagră,
pe care pluteau încă pete de ulei
de la vapoarele acostate în apropiere,
cum o să înotăm printre fiarele astea?
mă gândeam în timp
ce despicam rapid apa sărată,
aveam douăzeci și doi de ani,
credeam că totul se termină
pe la patruzeci și nouă,
(cei peste cincizeci nu mai au nicio
dorință & spuneam asta
cu voce tare, în râsetele nervoase ale
colegilor trecuți de prima tinerețe)
nu mi-era teamă de adâncul ei,
n-o uram pentru că mi-a răpit
acum câțiva ani
cel mai bun prieten,
treceam prin ea așa
cum treci prin lacrimile sărate
ale unui plâns fericit.
era o vară industrială
cu macarale obosite și docheri
care descărcau șalupele
pline cu țigări de contrabandă,
iar eu, un tânăr viguros
care înota prin apa uleioasă
sigur c-o să-și învingă șeful.
conduceam detașat,
înotam chiar pe spate
ca să arăt că pot și așa,
în soarele blând din anii nouăzeci,
filtrat din când în când
de zborul pescărușilor,
când pe lângă mine a trecut ca un skijet,
un om care avea
de două ori și jumătate vârsta mea
și o burtă imensă,
în aplauzele polițiștilor
de pe bucata de piatră
pe care o numeam insulă.
poate în noaptea care a trecut
colonelul și-a luat zborul,
ca o pasăre care taie furtunile,
și nu a murit singur
deasupra agenției tarom,
într-un apartament
de două camere,
de unde se vede
marea pe geam.
(pp. 48-51)
bucha,
bucha massacre,
bucha masacrul,
bucha massacre pictures,
bucha massacre reddit,
bucha video,
și lista de pe google
poate continua,
nu, nu striga așa
cuvântul ăsta ar putea
să fie călău în altă limbă,
tăietor de porci
de îngeri îngrășați peste măsură.
I’m the Hangman
Ski-bi dibby dib yo da dub dub
Yo da dub dub
Ski-bi dibby dib yo da dub dub
Yo da dub dub
(I’m the Hangman)
If the Hangman can do it,
so can you…
melodie molfăită
de gingia prezentului.
nu ne mai mișcă nimic,
fiul meu,
sângele a dispărut din venele noastre
(ca în după-amiaza aceea de la
spitalul Victor Babeș, când doi medici
și trei asistente se chinuiau să
stoarcă o picătură de sânge din mâna ta)
războiul,
ne-am obișnuit cu el,
gropile comune,
ne-am obișnuit cu ele,
oamenii împușcați în ceafă
cu mâinile legate la spate,
ne-am obișnuit cu ei,
refugiații
cu viața lor vidată într-o valiză,
ne-am obișnuit cu ei,
copiii călcați de tancuri,
spulberați de bombe,
sau împușcați din greșeală
din prima zi a invaziei,
ne-am obișnuit cu ei,
femeile violate de soldații ruși,
ne-am obișnuit cu ele,
ochii noștri s-au uscat repede,
inimile noastre au împietrit repede,
suntem stane de piatră într-un basm
crepuscular,
n-am făcut nimic ca să-i oprim,
în Rusia câteva femei protestează,
în Rusia câțiva adolescenți protestează,
câțiva oameni ca noi protestează și
plătesc pentru asta.
noi ne uităm la star trek,
dar n-am făcut nimic ca să-i oprim.
noi ne uităm la star trek
ne închipuim că o navă spațială
se întoarce în timp și repară prezentul.
(pp. 54-56)
l-am visat pe coleașă
pe insula de piatră
din portul agigea,
se pregătea de concursul de înot
– știu că sună ciudat,
dar povestea
este cât se poate de reală,
s-a petrecut prin toamna lui 94 –
m-am trezit cu gândul ăsta
și cu imaginea neclară a colonelului
pregătit să se arunce în marea neagră,
pe care pluteau încă pete de ulei
de la vapoarele acostate în apropiere,
cum o să înotăm printre fiarele astea?
mă gândeam în timp
ce despicam rapid apa sărată,
aveam douăzeci și doi de ani,
credeam că totul se termină
pe la patruzeci și nouă,
(cei peste cincizeci nu mai au nicio
dorință & spuneam asta
cu voce tare, în râsetele nervoase ale
colegilor trecuți de prima tinerețe)
nu mi-era teamă de adâncul ei,
n-o uram pentru că mi-a răpit
acum câțiva ani
cel mai bun prieten,
treceam prin ea așa
cum treci prin lacrimile sărate
ale unui plâns fericit.
era o vară industrială
cu macarale obosite și docheri
care descărcau șalupele
pline cu țigări de contrabandă,
iar eu, un tânăr viguros
care înota prin apa uleioasă
sigur c-o să-și învingă șeful.
conduceam detașat,
înotam chiar pe spate
ca să arăt că pot și așa,
în soarele blând din anii nouăzeci,
filtrat din când în când
de zborul pescărușilor,
când pe lângă mine a trecut ca un skijet,
un om care avea
de două ori și jumătate vârsta mea
și o burtă imensă,
în aplauzele polițiștilor
de pe bucata de piatră
pe care o numeam insulă.
poate în noaptea care a trecut
colonelul și-a luat zborul,
ca o pasăre care taie furtunile,
și nu a murit singur
deasupra agenției tarom,
într-un apartament
de două camere,
de unde se vede
marea pe geam.
(pp. 48-51)
bucha,
bucha massacre,
bucha masacrul,
bucha massacre pictures,
bucha massacre reddit,
bucha video,
și lista de pe google
poate continua,
nu, nu striga așa
cuvântul ăsta ar putea
să fie călău în altă limbă,
tăietor de porci
de îngeri îngrășați peste măsură.
I’m the Hangman
Ski-bi dibby dib yo da dub dub
Yo da dub dub
Ski-bi dibby dib yo da dub dub
Yo da dub dub
(I’m the Hangman)
If the Hangman can do it,
so can you…
melodie molfăită
de gingia prezentului.
nu ne mai mișcă nimic,
fiul meu,
sângele a dispărut din venele noastre
(ca în după-amiaza aceea de la
spitalul Victor Babeș, când doi medici
și trei asistente se chinuiau să
stoarcă o picătură de sânge din mâna ta)
războiul,
ne-am obișnuit cu el,
gropile comune,
ne-am obișnuit cu ele,
oamenii împușcați în ceafă
cu mâinile legate la spate,
ne-am obișnuit cu ei,
refugiații
cu viața lor vidată într-o valiză,
ne-am obișnuit cu ei,
copiii călcați de tancuri,
spulberați de bombe,
sau împușcați din greșeală
din prima zi a invaziei,
ne-am obișnuit cu ei,
femeile violate de soldații ruși,
ne-am obișnuit cu ele,
ochii noștri s-au uscat repede,
inimile noastre au împietrit repede,
suntem stane de piatră într-un basm
crepuscular,
n-am făcut nimic ca să-i oprim,
în Rusia câteva femei protestează,
în Rusia câțiva adolescenți protestează,
câțiva oameni ca noi protestează și
plătesc pentru asta.
noi ne uităm la star trek,
dar n-am făcut nimic ca să-i oprim.
noi ne uităm la star trek
ne închipuim că o navă spațială
se întoarce în timp și repară prezentul.
(pp. 54-56)
March 25, 2026
3.5, dar ca efect 5 stele - nu ma asteptam sa plang la 9 dimineata in ototo pentru ca am apucat random o carte cu o coperta misto. un tata talentat care stie sa si scrie dar si sa isi iubeasca copilul in adevarata lui esenta, un manifest contemporan ftt strong.
Displaying 1 - 7 of 7 reviews