L-am descoperit pe Tennessee Williams în al treilea an de facultate, într-o seară, din întâmplare. I-am citit marile piese și a fost... dragoste la prima lectură. Atunci m-am îndrăgostit și de teatru. A urmat un roman (scris tot de el) care nu m-a impresionat, așa că am crezut că voi rămâne fidel doar genului dramatic.
Volumul de față reunește esența omului sudist, damnat și vulnerabil, și aduce pentru mine o surpriză: descoperirea unor tipologii de personaje pe care le credeam epuizate de Faulkner sau Flannery O'Connor. Am întâlnit personaje memorabile, personaje dominate de pofte trupești, care se luptă cu fragilitatea propriei minți, cu rușinea trecutului sau cu sentimentul sfâșietor că nu își găsesc locul nicăieri, la fel ca în marile lui piese. Și, într-un fel, am ajuns să le înțeleg, fără să le mai condamn. Pentru că nucleul comun al acestor personaje nu este altceva decât singurătatea. Unele sunt pedepsite de propriile alegeri, altele doar pentru că există. Undeva, între decădere și căutarea identității, între marginalizare și neputința de a se salva, stă adevărata tragedie a acestor oameni, una tăcută, dar profund umană.
De ce facem asta?
Suntem oameni singuri, zicea ea, cred că răspunsul e simplu...
Poate că m-am regăsim în ele mai mult decât aș vrea să recunosc. Singurătatea lor seamănă izbitor cu a mea sau a ta... o prezență mută, dar insistentă, care ne însoțește în cele mai intime gesturi. Disperarea lor de a acționa, de a schimba ceva, fără să știe cum, e și a noastră. Ne mișcăm și noi, adesea, cu pași orbi, printr-o lume care ne scapă, dar care ne cere totuși să fim vii... dar tăcuți în fața propriului destin, purtând în noi atât muzica, cât și sfârșitul.