Era aproape ora trei dimineața și Nicu Apostolescu mai avea câteva ore de gardă. Se simțea indispus și, mai precis, plictisit de inactivitatea la care era condamnat încă vreo trei ore. Preluase serviciul de dispecerat al Direcției judiciare la ora zece seara, și până la ora când începe povestirea noastră nu intervenise nimic care să-i poată stârni interesul.
Desigur că șeful judiciarului, colonelul Vasile Gherasim, citindu-i a doua zi raportul în care va fi consemnat: „în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic”, va constata cu satisfacție sistematica diminuare a criminalității.
În ce-l privea pe el însă, adesea se gândea că este un ghinionist. Dacă s-ar fi născut cu douăzeci de ani mai înainte, ar fi putut lucra la judiciar prin anii ’48-’49, când atacurile armate ale bandiților împotriva magazinelor de bijuterii și a băncilor se comiteau în plină zi. Când colete cu femei ciopârțite erau găsite în cele mai frecventate puncte ale Capitalei, iar escrocheriile și falsurile de anvergură nu erau o raritate.