What do you think?
Rate this book
Sfarsitul Bizantului
Umbra sumbră a strălucirii apuse, evocare și emoție, destine personale și manevre diplomatice, acte de sfidare și viclenie, suferință, trădare și lăcomie, o frescă bizantină ce deschide noi perspective asupra motivelor necruțătoare care au dus la căderea unui fascinant imperiu, o saga lucidă și captivantă ce readuce la viață bizantini, turci și latini dispăruți demult, într-un spectacol istoric încărcat de fler descriptiv, care dezvăluie că nu a existat niciodată o ruptură definitivă între Răsărit și Apus, și nici între musulmani și creștini.
Biserica Ortodoxă a reprezentat neîntrerupt comunitatea de credință a majorității descendenților din bizantini, în pofida unor dezertări la catolicism și islam. Liturghia și întregul ceremonial s-au păstrat ca pe vremea împăraților. Oamenii au continuat să înalțe biserici și să picteze icoane în inconfundabilul stil bizantin, nu numai pe teritoriile fostului imperiu, ci și în alte țări ortodoxe. Limba greacă vorbită de Paleologi și de supușii lor a fost dusă mai departe de urmași, fie și cu infiltrări generoase de cuvinte împrumutate, turcești și italiene. Dacă tragem o linie, deși imperiul nu a fost capabil să înfrunte forțele colosale pornite împotriva lui, religia, arta și limba Bizanțului au demonstrat o rezistență remarcabilă. Secole la rând după căderea Constantinopolului, aceste comori supraviețuitoare s-au păstrat profund în supușii vorbitori de greacă ai sultanului otoman, care se considerau mai departe „romei“, având sentimentul identității lor distincte și speranța că un împărat creștin va veni din nou, într-o bună zi, să domnească la Constantinopol.
Autor
Jonathan Harris revizitează istoria Bizanțului dintr-o perspectivă nouă și poate nu întâmplător extrem de actuală. Imperiul din răsăritul Europei a fost excepțional de longeviv.
Care să fie explicația? – se întreabă istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populații, de multe ori puternice și agresive, cu armate capabile să distrugă orice împotrivire. Și se pare că soluția salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dușmanilor în aliați și apoi integrarea lor în imperiu.
Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizanțului la University of London.
Biserica Ortodoxă a reprezentat neîntrerupt comunitatea de credință a majorității descendenților din bizantini, în pofida unor dezertări la catolicism și islam. Liturghia și întregul ceremonial s-au păstrat ca pe vremea împăraților. Oamenii au continuat să înalțe biserici și să picteze icoane în inconfundabilul stil bizantin, nu numai pe teritoriile fostului imperiu, ci și în alte țări ortodoxe. Limba greacă vorbită de Paleologi și de supușii lor a fost dusă mai departe de urmași, fie și cu infiltrări generoase de cuvinte împrumutate, turcești și italiene. Dacă tragem o linie, deși imperiul nu a fost capabil să înfrunte forțele colosale pornite împotriva lui, religia, arta și limba Bizanțului au demonstrat o rezistență remarcabilă. Secole la rând după căderea Constantinopolului, aceste comori supraviețuitoare s-au păstrat profund în supușii vorbitori de greacă ai sultanului otoman, care se considerau mai departe „romei“, având sentimentul identității lor distincte și speranța că un împărat creștin va veni din nou, într-o bună zi, să domnească la Constantinopol.
Autor
Jonathan Harris revizitează istoria Bizanțului dintr-o perspectivă nouă și poate nu întâmplător extrem de actuală. Imperiul din răsăritul Europei a fost excepțional de longeviv.
Care să fie explicația? – se întreabă istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populații, de multe ori puternice și agresive, cu armate capabile să distrugă orice împotrivire. Și se pare că soluția salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dușmanilor în aliați și apoi integrarea lor în imperiu.
Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizanțului la University of London.
368 pages, Paperback
First published January 25, 2011
5 people are currently reading
189 people want to read
About the author
Jonathan Harris
10 books32 followersJonathan Harris is professor of the history of Byzantium at Royal Holloway, University of London.
Research interests: Byzantine History 900-1460; relations between Byzantium and the west, especially during the Crusades and the Italian Renaissance; the Greek diaspora after 1453.
Librarian Note:
There is more than one author in the Goodreads database with this name.
Research interests: Byzantine History 900-1460; relations between Byzantium and the west, especially during the Crusades and the Italian Renaissance; the Greek diaspora after 1453.
Librarian Note:
There is more than one author in the Goodreads database with this name.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 13 of 13 reviews
January 29, 2025
Il libro mi ha soddisfatto solo in parte. Mi aspettavo un approfondimento sulla caduta di Costantinopoli del 1453, ma all'assedio vengono dedicate una ventina di pagine sbrigative. La celebre morte dell'imperatore Costantino XI Paleologo viene riassunta in poche righe, principalmente per comunicare l'incertezza delle fonti. Manca qualunque barlume di epicità.
In compenso, il libro fa un buon lavoro nel riassumere gli ultimi 60 anni travagliati dell'Impero bizantino, concentrandosi sui rapporti diplomatici e militari tra ottomani, bizantini ed europei. Viene dedicato ampio spazio anche al "braccio di ferro religioso" tra cattolici e ortodossi. La scrittura è chiara e scorrevole, anche se a tratti un po' fredda. La bibliografia è adeguata e per ogni citazione viene indicata una fonte.
Il risultato è un buon saggio di geopolitica ambientato nel XV secolo. Lo consiglio a chi vuole farsi un'idea generale sulle relazioni tra le potenze dell'epoca.
In compenso, il libro fa un buon lavoro nel riassumere gli ultimi 60 anni travagliati dell'Impero bizantino, concentrandosi sui rapporti diplomatici e militari tra ottomani, bizantini ed europei. Viene dedicato ampio spazio anche al "braccio di ferro religioso" tra cattolici e ortodossi. La scrittura è chiara e scorrevole, anche se a tratti un po' fredda. La bibliografia è adeguata e per ogni citazione viene indicata una fonte.
Il risultato è un buon saggio di geopolitica ambientato nel XV secolo. Lo consiglio a chi vuole farsi un'idea generale sulle relazioni tra le potenze dell'epoca.
August 19, 2017
Can't say it was all that gripping a story but it did a good job of covering the 75 years prior to and a short time after the empire fell. It was enlightening to see the deep interaction, alliances, trade, etc, between the Byzantines, Venetians, Genoese, Spanish and the Turks. It was definitely not Muslim vs Christian at all times. After 1100 years+, Byzantium ran out of gas, ideas, money and fresh blood. They might have had a chance to stave off the fall but were too focused on internal squabbling and succession battles to unite. The new kids on the block, the Turks, were held at bay for a while due to their own internal conflicts but the 21 year old Mehmed II needed to prove himself BMOC. The cynical "Union of Florence" attempt to reconcile the two churches did not result in Western help for Byzantium as the Orthodox clergy were largely opposed. 3 Stars
March 7, 2017
Harris skildring av det bysantinske rikets siste år og undergang er svært fascinerende lesing. Særlig er det interessant å se at håpet om å reversere skismaet mellom øst- og vestkirken fra 1054, fortsatt ikke var dødt (tross hendelsene i 1204) og at de bysantinske keiserne var såpass desperate at de trosset sitt eget presteskap for å trumfe gjennom en forsoning. En bok om et tema det har vært for lite fokus på og en historie jeg tror det er svært få som kjenner til i dag.
March 3, 2016
For a book entitled 'The End of Byzantium' with an image of a besieged city on the front, readers can be excused for thinking that this may be yet another book about the Ottoman conquest of Constantinople in 1453. This book is about that, but the siege is not Harris' focus. Jonathan Harris has demonstrated his skill at writing very good history at a popular level, and to the best that I am able to determine (I have not widely on the late Palaiologan period of Byzantine history) this is another entry in that corpus. Harris' [[ASIN:0826430864 Constantinople: Capital of Byzantium]] was a lively and colourful introduction to Byzantium's central city and the culture of the empire while maintaining a level headed approach. His [[ASIN:1852855010 Byzantium and the Crusades]] is also quite good, and despite being the poor man's version of R.J. Lilie's [[ASIN:0198204078 Byzantium and the Crusader States 1096-1204]] does an excellent job of acquainting the general reader with both solid scholarship wrapped in an entertaining narrative. To the best of my knowledge, this book does the same.
I was expecting a book primarily about the siege of Constantinople given the title and the image on the dust jacket. I was also hoping for such a book to finally replace Steven Runciman's dated and problematic [[ASIN:0521398320 The Fall of Constantinople 1453]] for the popular realm. Instead, if this book has a thesis, it is to provide a solid narrative account of the last century of Byzantine history while stressing the internal factional strife in Byzantium. Perhaps the point behind this is to undermine a Huntingtonian 'clash of civilizations' thesis and to provide the depth necessary to understand the internal political wrangling in Byzantium. Nationalists and lunatics may not appreciate the fact that this is not a story of Christianity versus Islam or east versus west, but rather a careful and nuanced approach to the 'End of Byzantium'.
There are a few minor issues with the book. For one, Harris is eager to accept the story of the Ottoman sultan Bayezid I being paraded around in a cage after his defeat by Timur. If he accepts the story, that is fine. What Harris needed to do was at least mention to readers that this is a hotly contested issue in scholarship today and is by no means a settled issue. I have not read the bulk of the scholarship, but I would be ready to accept the cage story as authentic at this point. For a book on the end of the Byzantine Empire, the end of Byzantine Trebizond in 1461 was mysteriously ignored. While Harris traces out the fate of the Palaiologoi in the Morea after the fall of Constantinople, the Grand Komnenoi of Trebizond are ignored. I do realize that this would have required a bit more space and effort on the author's part, but even an acknowledgement would have been a good start.
While the siege itself is only treated briefly, this book should easily replaced Runciman's dated work. It is also miles above Crowley's imaginative (but nonetheless, very exciting) account of the siege in [[ASIN:B0030UDWDY Constantinople: The Last Great Siege, 1453]]. The pre-eminent scholarly account is [[ASIN:1409410641 The Siege and the Fall of Constantinople in 1453]] but this a little beyond the price range and interest of most general readers. This is a very solid book that should remain the standard account of the last Palaiologoi for a long time.
I was expecting a book primarily about the siege of Constantinople given the title and the image on the dust jacket. I was also hoping for such a book to finally replace Steven Runciman's dated and problematic [[ASIN:0521398320 The Fall of Constantinople 1453]] for the popular realm. Instead, if this book has a thesis, it is to provide a solid narrative account of the last century of Byzantine history while stressing the internal factional strife in Byzantium. Perhaps the point behind this is to undermine a Huntingtonian 'clash of civilizations' thesis and to provide the depth necessary to understand the internal political wrangling in Byzantium. Nationalists and lunatics may not appreciate the fact that this is not a story of Christianity versus Islam or east versus west, but rather a careful and nuanced approach to the 'End of Byzantium'.
There are a few minor issues with the book. For one, Harris is eager to accept the story of the Ottoman sultan Bayezid I being paraded around in a cage after his defeat by Timur. If he accepts the story, that is fine. What Harris needed to do was at least mention to readers that this is a hotly contested issue in scholarship today and is by no means a settled issue. I have not read the bulk of the scholarship, but I would be ready to accept the cage story as authentic at this point. For a book on the end of the Byzantine Empire, the end of Byzantine Trebizond in 1461 was mysteriously ignored. While Harris traces out the fate of the Palaiologoi in the Morea after the fall of Constantinople, the Grand Komnenoi of Trebizond are ignored. I do realize that this would have required a bit more space and effort on the author's part, but even an acknowledgement would have been a good start.
While the siege itself is only treated briefly, this book should easily replaced Runciman's dated work. It is also miles above Crowley's imaginative (but nonetheless, very exciting) account of the siege in [[ASIN:B0030UDWDY Constantinople: The Last Great Siege, 1453]]. The pre-eminent scholarly account is [[ASIN:1409410641 The Siege and the Fall of Constantinople in 1453]] but this a little beyond the price range and interest of most general readers. This is a very solid book that should remain the standard account of the last Palaiologoi for a long time.
June 24, 2023
İstanbul'un fethinin hemen öncesinde Doğu Roma İmparatorluğu'nda neler yaşanmış, Rumlarla Türklerin arasındaki ilişki nasılmış, İstanbul'daki hizip catışmaları, Latinlerin ve Ortodoksların birbirine yönelik önyargıları, teolojik tartışmalar vs. çok sayıda konuyu ele alan bir kitap. Öyle olmak zorunda. Çünkü Doğu Roma İmparatorluğu'nun zaman içerisinde gücünü nasıl kaybettiğini anlayabilmek, İstanbul'un düşüşünden önceki çalkantıları idrak edebilmek ve Rumların Türk egemenliğini kolayca kabullenmesini çözebilmek için karmaşık tarihi arkaplanı bilmek gerekiyor. Yazar, Wittek ve Gibons gibi otorite kabul edilen tarihçileri yeri geldiğinde eleştirmiş. Bence eleştirdiği birçok konuda da haklı olduğunu düşünüyorum. Ayrıca XV. yüzyıldan kalan bazı Grek kaynaklarını da tenkit ederek kullanmış ve daha objektif sonuçlara ulaşmış. Sphrantzes gibi yazarların tenkit edilmeden kullanılması maalesef tarih yazınında sık karşılaşılan bir durum. Anlatı daha çok Paleologoa Hanedanı'nın başından geçen olayların etrafında dönüyor. Dönem çok karmaşık bir dönem ve aile içi entrikalar çok yaygın. Bu durum kitabı okumayı biraz zorlaştırmış. Ancak yazar başka türlü o tarihi arkaplanı anlatamazmıâ.
May 22, 2023
Bizans’ın son dönemine dair anlatıyı oluştururken bunu o dönemin içinde yaşayan insanların - ki bunlar aristokratlar, tüccarlar, zanaatkarlar ve şehir halkı gibi unsurlardır, kişisel tercihleri ve tecrübeleri üzerinden kurguladığını vurguluyor. Yazar, anlatıyı bu şekilde kurgularken Gibbon gibi tarihçilerin konuyu ele alırken içine düştükleri taraflılık yanılgısından kendisini ayrı tutmaya çalıştığını ifade ediyor (s. 18).
Eserin içeriğinin değerinden bağımsız olarak çevirmenin dili, ki bu tutumu yeterliği veya kendi hassasiyetleri nedeniyle de olabilir, bu kitabın yaklaşımını basit, çiğ ve okuyucuyu bağlamdan koparan durumlara sokuyor. Bu nedenle okuması zor bir eser kendi adıma çünkü her cümlede eserden sıyrılıp dilde hassasiyet bariyerine takılıp mücadele ediyorum.
Eserin içeriğinin değerinden bağımsız olarak çevirmenin dili, ki bu tutumu yeterliği veya kendi hassasiyetleri nedeniyle de olabilir, bu kitabın yaklaşımını basit, çiğ ve okuyucuyu bağlamdan koparan durumlara sokuyor. Bu nedenle okuması zor bir eser kendi adıma çünkü her cümlede eserden sıyrılıp dilde hassasiyet bariyerine takılıp mücadele ediyorum.
December 18, 2010
Well! Did you know that the Byzantine Empire was really just the eastern half of the Roman Empire? I knew Constantine, the first Christian Roman Emperor, founded Constantinople but didn't really know it was these Greek Speaking Orthodox Christians who called for the Crusades to drive the Muslims out of their land. This is the story of the end of the empire as it falls to the Ottoman Turks and is renamed Istanbul. It's a good start to a history we know very little about; makes you want to find more books on it.
March 10, 2021
Konstantinopolis'in fethi ile Bizans İmparatorluğu tarihe karışır. Bizans'ın Osmanlı'nın yükselişi demektir. İki imparatorluğun birbiri ile ilişkilerinin ne kadar girift olduğunu, birbirlerinin tarihlerini belirlediklerini ayrıntıyla anlatıyor. Timur ve sonrasını, Fetret devrini, Osmanlı'nın yükseliş döneminin öyküsünün ayrıntılarını da öğreniyorsunuz. Akıcı anlatımlı, zevk ve merakla okunan bir çalışma.
July 14, 2021
Hey I really liked this! It doesn't get bogged down in laying on a lot of proper nouns and moves at a really refereshing clip. I understood the broad outline of the fall of constantinople but this really filled in all the boxes in a way that was never hard to track and really got to the why in a refreshing and breezy manner.
It also didn't do any of that bullshit where they try to tie the East vs West analogue to today's war on terror fiasco. Marks for that Mr Harris!
It also didn't do any of that bullshit where they try to tie the East vs West analogue to today's war on terror fiasco. Marks for that Mr Harris!
April 21, 2025
Bizans'ın sonunu imparator soyunu 14.yüzyıl sonu ve 15. yüzyılı konu alan İstanbul'un fethi ve sonrasıyla Latinler ve Katolik Batı açısıyla tarafsız bir şekilde dönemin kronikleriyle açıklayan akıcı ve zihin açıcı bir kaynak. Kitap Osmanlı açısından ziyade Bizans açısıyla imparatorluğun sonunu adım adım anlatan fetheden ve fethedilenin olumlu ve olumsuz yönleriyle gayet açıklayıcı bir şekilde anlatıyor.
Read
March 29, 2023for medieval studies :P
February 7, 2025
Termin Sfîrșitul Bizanțului de Jonathan Harris: mediocră, în stilul cel mai tradițional cu putință. Personajele sînt îndeosebi figuri politice (sultani, basilei, despoți, emiri), rareori oameni de rînd. Credințele, mentalitățile nu sînt consemnate decît întîmplător și în treacăt. Totul e despre Baiazid și fiii săi, despre Manuel al II-lea și fiii săi, despre Murad al II-lea și fiii săi, despre marele duce Loukas Notaras și fiii săi (pp.289-290).
Nu aflăm ce și cum lucrau oamenii, cine ara pămînturile din Pelopones, cine făcea negoț și cu ce, ce mîncau, cum arătau casele celor săraci, casele nobililor, vilele protipendadei, ce obiceiuri aveau. Sultanul stă la Adrianopol - Edirne de azi-, în sudul Bulgariei, abia Mahomed al II-lea mută capitala la Constantinopol, după ce clădește timp de doi ani, pînă în 1455, cîteva edificii musulmane. Nu voia să locuiască în palatul dărăpănat al Paleologilor de la Blachernae. Căderea Constantinopolului a fost un sinistru demografic, aproape întreaga populație (50.000 de oameni) a fugit. Unii s-au așezat în Serbia, alții au trecut Marea Adriatică și au mers în Italia și chiar mai departe. Cetatea a rămas aproape pustie. Turcii i-au răpus pe cei ce au semnat Decretul Unirii în 1438, îi preferau pe pro-otomani și pe păstrătorii rigoriști ai credinței (și erau destui).
Musafirii străini sănt curioși să vadă relicvele. Astfel, trimișii regelui Henric al III-lea de Castilia „au fost încîntaţi să vadă un fragment din Pîinea pe care Hristos i-o dăduse lui Iuda la Cina cea de Taină şi o mică fiolă conţinînd un strop din sîngele lui Hristos (p.20).
În 1453, Bizanțul e doar o umbră a imperiului de odinioară. Basileul Constantin al XI-lea Paleologul mai stăpînește capitala, o parte din Pelopones (pămînt rodnic) și cîteva insule din marea Egee. Cetățile imperiului nu se înțelegeau între ele. Nu aveau un scop comun. Politicile lor erau divergente. În plus, certurile teologice păreau fără sfîrșit...
Tesalonicul a căzut în 1430, cîteva cetăți aparțin genovezilor și venețienilor. Locuitorii sînt săraci, cum sărac este și împăratul. În 29 mai 1453, Mahomed al doilea cucerește, așadar, un imperiu fantomatic, un simplu nume. Statul bizantin era prea firav pentru a rezista unei armate numeroase. „Latinii” nu erau dispuși să-și sacrifice viețile și banii pentru a salva o formă fără fond. Cruciada din 1202 - 1204 (și jefuirea sălbatică a Constantinopolului) îi îngrozise pe greci. Apusenii trezeau și acum aversiune.
Unirea Bisericilor de la Conciliul Ferara - Florența (1439) se încheie printr-o minciună. Nimeni nu era dispus să renunțe la propria „credință”. Creștinii erau divizați de cîteva fleacuri teologice („filioque”, existența Purgatoriului, împărtășania cu pîine nedospită etc) și de un munte de orgolii și încăpățînare...
Prin urmare, e o iluzie să crezi că dacă „kerkaporta” nu ar fi fost deschisă și comandantul genovez Giovanni Giustiniani nu ar fi fost rănit, Bizanțul ar fi supraviețuit. (13.10.24, d)
Nu aflăm ce și cum lucrau oamenii, cine ara pămînturile din Pelopones, cine făcea negoț și cu ce, ce mîncau, cum arătau casele celor săraci, casele nobililor, vilele protipendadei, ce obiceiuri aveau. Sultanul stă la Adrianopol - Edirne de azi-, în sudul Bulgariei, abia Mahomed al II-lea mută capitala la Constantinopol, după ce clădește timp de doi ani, pînă în 1455, cîteva edificii musulmane. Nu voia să locuiască în palatul dărăpănat al Paleologilor de la Blachernae. Căderea Constantinopolului a fost un sinistru demografic, aproape întreaga populație (50.000 de oameni) a fugit. Unii s-au așezat în Serbia, alții au trecut Marea Adriatică și au mers în Italia și chiar mai departe. Cetatea a rămas aproape pustie. Turcii i-au răpus pe cei ce au semnat Decretul Unirii în 1438, îi preferau pe pro-otomani și pe păstrătorii rigoriști ai credinței (și erau destui).
Musafirii străini sănt curioși să vadă relicvele. Astfel, trimișii regelui Henric al III-lea de Castilia „au fost încîntaţi să vadă un fragment din Pîinea pe care Hristos i-o dăduse lui Iuda la Cina cea de Taină şi o mică fiolă conţinînd un strop din sîngele lui Hristos (p.20).
În 1453, Bizanțul e doar o umbră a imperiului de odinioară. Basileul Constantin al XI-lea Paleologul mai stăpînește capitala, o parte din Pelopones (pămînt rodnic) și cîteva insule din marea Egee. Cetățile imperiului nu se înțelegeau între ele. Nu aveau un scop comun. Politicile lor erau divergente. În plus, certurile teologice păreau fără sfîrșit...
Tesalonicul a căzut în 1430, cîteva cetăți aparțin genovezilor și venețienilor. Locuitorii sînt săraci, cum sărac este și împăratul. În 29 mai 1453, Mahomed al doilea cucerește, așadar, un imperiu fantomatic, un simplu nume. Statul bizantin era prea firav pentru a rezista unei armate numeroase. „Latinii” nu erau dispuși să-și sacrifice viețile și banii pentru a salva o formă fără fond. Cruciada din 1202 - 1204 (și jefuirea sălbatică a Constantinopolului) îi îngrozise pe greci. Apusenii trezeau și acum aversiune.
Unirea Bisericilor de la Conciliul Ferara - Florența (1439) se încheie printr-o minciună. Nimeni nu era dispus să renunțe la propria „credință”. Creștinii erau divizați de cîteva fleacuri teologice („filioque”, existența Purgatoriului, împărtășania cu pîine nedospită etc) și de un munte de orgolii și încăpățînare...
Prin urmare, e o iluzie să crezi că dacă „kerkaporta” nu ar fi fost deschisă și comandantul genovez Giovanni Giustiniani nu ar fi fost rănit, Bizanțul ar fi supraviețuit. (13.10.24, d)
February 23, 2013
Gli ultimi 150 anni della storia di Costantinopoli prima del tragico epilogo sono narrati riportando con precisione le fonti e le testimonianze. L'evento non diede luogo solo alla fine della civiltà bizantina, ma segnò profondamente anche tutto l'Occidente. Una storia drammatica, che ho letto con molto partecipazione; gli aneddoti, alcuni curiosi, senza fonti certe, sono raccontati con occhio critico, sottolineando gli aspetti che poi hanno dato luogo ai pregiudizi; si evita così la costruzione di personaggi quasi epici, favorendo una visione storica dei fatti.
Displaying 1 - 13 of 13 reviews