I Am the Truth: Toward a Philosophy of Christianity

by Michel Henry, Susan Emanuel (Translator)

A part of the “return to religion” now evident in European philosophy, this book represents the culmination of the career of a leading phenomenological thinker whose earlier works trace a trajectory from Marx through a genealogy of psychoanalysis that interprets Descartes’s “I think, I am” as “I feel myself thinking, I am.” In this book, Henry does not ask whether Christianity is “true” or “false.” Rather, what is in question here is what Christianity considers as truth, what kind of truth it offers to people, what it endeavors to communicate to them, not as a theoretical and indifferent truth, but as the essential truth that by some mysterious affinity is suitable for them, to the point that it alone is capable of ensuring them salvation. In the process, Henry inevitably argues against the concept of truth that dominates modern thought and determines, in its multiple implications, the world in which we live. Henry argues that Christ undoes “the truth of the world,” that He is an access to the infinity of self-love, to a radical subjectivity that admits no outside, to the immanence of affective life found beyond the despair fatally attached to all objectifying thought. The Kingdom of God accomplishes itself in the here and now through the love of Christ in what Henry calls “the auto-affection of Life.” In this condition, he argues, all problems of lack, ambivalence, and false projection are resolved.

Genres: Philosophy, Religion, Theology, Christianity

296 pages, Paperback

First published December 31, 1996

Reviews

[Andrei Rad · Rating 5 out of 5]

Filosofia lui Henry este o nestemată ascunsă în adâncimile jargonului fenomenologiei. Cititorul de rând trebuie să fie înzestrat cu răbdare și cu neobosită încredere în potențialul ei. Însă, eu am găsit la urmă cea mai originală, imprevizibilă, profundă, și subversivă filosofie a creștinismului. Pe lângă zecile de ore dedicate și nevoia unui minim interes filosofic, cititorul creștin are nevoie de curajul de a face saltul de pe fundamentul filosofiei analitice sau metafizice (unde creștinismul este bine definit, dar la fel de vulnerabil ca orice altă mișcare religioasă sau filosofică deoarece se vorbește despre Dumnezeu ca despre un lucru din lume) spre fenomenologia radicală (unde creștinismul nu e un discurs, ci e recunoașterea legăturii de filiație care există între viu și Viață, unde auto-revelația lui Dumnezeu are loc la nivelul vieții). Asemeni lui Pavel în Aeropagul atenienilor, Henry aduce creștinismul în seminariile fenomenologiei franceze în ceea ce unii au criticat ca ”turnanta teologică a fenomenologiei franceze”.

Henry (deși nu își propune) oferă cea mai puternică apologie creștină. El descrie credința care nu poate fi afectată de lume (și nimic din ea) pentru că este legătura dintre viu (Sine/Fiu) și Viața absolută, iar această legătură este mai fundamentală decât lumea. Credința nu mai e o crezare, ci o certitudine trăită mereu.

În primul rând, omul este deschis față de lume și lumea i se arată doar datorită faptului că este viu. În caz contrar, ar fi un simplu senzor mort. Înainte să simți și percepi lumea trebuie să te simți, adică să fii conștient de tine însuți: eu știu că există un măr pentru că îl văd, dar îl văd pentru că vederea mărului se întâmplă și o experimentez în interiorul meu. Mai apoi, omul este viu (se simte pe sine însuși) deoarece Viața absolută (Dumnezeu) îl naște în procesul auto-generării ei. Fascinația vieții este suferință și bucurie, suferință deoarece am fost aruncați în viață fără să ne fi întrebat nimeni și bucurie pentru că am fost puși în stăpânirea noastră și înzestrați cu puteri de care ne putem folosi: simțire, vedere, mișcare, etc. Cea mai mare bucurie este întoarcerea spre Dumnezeu cu iubire. Dăruirea vieții celui care ne-a dăruit-o. Trăirea euharistică. Pe de altă parte, tristețea finală și absolută începe prin iluzia autonomiei ego-ului, care se ia pe sine ca rădăcina a propriei vieți. Acestă ”uitare a condiției de Fiu al Vieții” te rupe de Viață.

Henry acuză filosofia occidentală de ”monism ontologic” pentru că se ocupă doar de arătări exterioare în orizontul lumii. Fenomenologia lui Henry coboară un etaj de la nivelul conștiinței la nivelul vieții (care este rădăcina conștiinței/lumii). Mai apoi coboară în subsol spre Viața absolută (rădăcina vieții, a Sinelui transcedental, adică Dumnezeu). Oamenii sunt fii în Fiul, care este Logosul Vieții, Arhi-Fiul co-generat în Tatăl. Până la urmă, cum spune Augustin, Dumnezeu este mai profund decât propria conștiință.

Henry nu face teologie cum am fost obișnuit. Modul în care citește Scriptura este filosofic, nu hermeneutic. Henry recunoaște că în cuvintele lui Hristos (în special din Ioan) a găsit retrospectiv temele pe care le-a dezvoltat independent în cartea ”Esență și manifestare” cu 30 de ani înainte. Prin urmare, un teolog riguros l-ar putea acuza de eisegeză. Mai apoi l-ar putea acuza de gnosticism (în dualitatea dintre lume și viață), de o hristologie monofizită, de o soteriologie slabă prin ignorarea aspectului ispășitor al Crucii, etc. Însă toate aceste critici sunt doar comparații de idei (unele, pe bună dreptate, considerate mai ortodoxe decât altele), nu verificări ale adevărurilor la care Henry face referire. Într-adevăr, există lucruri corectabile pe alocuri, însă cred că în loc să demolăm interpretarea filosofică a lui Henry, ar fi mai productiv să o continuăm și să o rafinăm teologic și filosofic deoarece, cum își încheie Henry cartea, ”nu orice dumnezeu poate salva astăzi - atunci când pretutindeni asupra lumii se întinde umbra morții - ci Cel care e Viu”.

[Adam Carnehl · Rating 5 out of 5]

An utterly astonishing book. Henry's insights can only be termed prophetic. In his writing I can also detect his love, his holiness, which makes reading him far more meaningful than it would be if this was some mere theoretical exercise; no, Henry writes to impart Life. When I think of it, I can't remember another philosophical book I've ever read that reaches such a level of profound penetration. It's probably because I've never read one. I feel desperate just now to write out my appraisals and appreciations, my thoughts and questions with this book. I do not wish for the effect of this book upon me to fade away. I want to keep its insights before my gaze.

Michel Henry phenomenologically begins with that which is given, which the exterior "world" (positivism, Galilean physicalism, materialism, scientism) cannot define and can actually only deny: Life. Life is not reducible to particles, of course, for "everything" is particles. Everything can be cracked open or dissected or exploded. But Life, conscious existence - the unique experience of 'me' - (which is a gift) comes to me. I did not ask for it; I received it. Henry argues this Life is something all "livings" share in common - this animating, fecund power. Our life comes from Life, Absolute Life, the Giver of Life, whose eternal action is to engender (beget) the Son within Himself, "the First Living in whose original and essential Ipseity the Father experiences Himself" (57; note that Henry repeats this truth on virtually every page). It is from this Arch-Son that "sons" (living humans) are possible; the Absolute Life eternally generates a Living One (Rev. 1:18) from whom or in whom all livings participate in Life. The Arch-Son is the Image of the Father, is God revealed. In the Son we are sons. Christianity is the movement of the Son through the sons to recover sons. For many have forgotten this status of sonship; they have fallen in with the mechanistic determinism of the world, the egotism, the prodigality of the lost (Luke 15:11-32). Any force that seeks to destroy God therefore also destroys man. The spirit of Antichrist is the anti-human spirit, for no human, no personality, no individual experience is possible without the Son (of God).

The ending of this book is astounding; technology, that is, the material transformation of this universe, has as its basis not the phenomenological knowledge of man given life from Arch-Son, but a Galilean universe operating at the level of particles - with no givenness, no belonging, no love. What will result from this? Well, atheism, of course - the denial and then death of God. But with God comes also the death of His Son and the death of His sons - humans. Without a transcendental 'me' coming from the Ipseity of Absolute Life's self-generation, humans become automatons, bundles of molecules. With this new era is the devaluation and destruction of livings and an embrace of.... what? radical evil (274).

Michel Henry writes as a trained phenomenologist of the 20th century French school who did not embrace Christianity until he was seventy years old; his insights are fresh, phenomenological postulations of classic Christian doctrines. Here is a man who developed his system enough to come to realize how powerless he actually was to develop anything on his own apart from the givenness of all things - especially life itself. The Western phenomenological enterprise takes Life (not 'being') for granted; it assumes Life without defining it or finding it. When Henry found Life, he realized it was God, and that Christian theology is a meditation on Him. Henry is writing from a completely different angle than modern and postmodern "trained" theologians, but he's writing about the same Scriptures (specifically John's Gospel) and seeking the same Jesus Christ. Henry sees Christ in a far more cosmic, all-encompassing way than most ordinary Christians do. Christ is not only 'necessary' for salvation; He is necessary for life, identify ('me-ness'), inter-personal actions, and in short - all things. For Christ makes me who I am. His is the original Ipseity of the Arch-Son, the revelation of Absolute Life, the means of our participation in God (the latter part is my language, not Henry's). This is a sweeping, all-encompassing, revelatory vision of Christ. He is our way, our truth, and our life (John 14:6).

I want to include just a handful of my favorite quotes now as I end this review, which, in all honesty, I will be continuing for the remainder of my days.

"[T]he truth of Christianity is that the One who called himself the Messiah was truly that Messiah, the Christ, the Son of God, born before Abraham and before time, the bearer in himself of Eternal Life, which he communicated to whomever he wanted, making that which is be no longer, or else that which is dead come alive" (6).

"The Father - if by this we understand the movement, which nothing precedes and of which nobody knows the name, by which Life is cast into itself in order to experience itself, this Father eternally engenders the Son within himself; if by the latter we understand the First Living in whose original and essential Ipseity the Father experiences himself" (57).

"In the truth of the world any man is the son of a man, and hence also of a woman. In the Truth of Life any man is the son of Life, that is to say, of God himself" (70).

[Alexandru Jr. · Rating 5 out of 5]

unsettling.
lecturile mele din ultimul timp din henry ma fac sa pun sub semnul intrebarii cam tot ce am crezut in ultimii 2 ani.

henry vb despre imanenta radicala care este Viata si autoafectare si care sta la baza oricarei actiuni.

vb despre 2 tipuri de manifestare: cea in spatiul exterioritatii - ca obiect, ca ceva vizibil, ceva de ordinul reprezentarii (asta e singura manifestare pe care o cunoaste filosofia, stiinta si simtul comun) - si cea in interioritate, cea a revelatiei, cea a vietii care se simte pe ea insasi, prin ea insasi, in ea insasi (care e cea a crestinismului).

si auto-afectivitatea - faptul de a te simti pe tine insuti - e forma oricarei afectivitati posibile.

si, pornind de la asta, edifica un sistem - suprapus practic peste teologia crestina - in care Adevarul se reveleaza in auto-afectivitate, in subiectivitate, iar exterioritatea nu ne poate spune nimic despre el.

si ultimul capitol din cartea asta e apocaliptic si halucinant pt mine acum.
e despre automatizare si tehnologizare, care inseamna, de fapt, eliminarea vietii din viata, eliminarea subiectivitatii. si asta e, pt henry, antihristul.

[Joel Martin · Rating 3 out of 5]

Four stars for sheer audacity and creativity, not for cogency. Lots of great thoughts about modern reductionism, echoing Huxley and Lewis, but far too dead set on extremely dualist ideas of Self that are, in my opinion, not necessary to for his purposes or the purposes of Christianity as a whole. It might actually be more accurate to classify him as an idealist. He is also very reliant on an Aristotelian hierarchy of humankind over animals as far as mind and consciousness go (he might say otherwise, but if not consciousness, it is not clear how his argument for the human Self being had through the essence of "Life" can be distinguished from all life). Today, he might have more trouble, considering the advances in knowledge we have acquired of animal cognition. The book is very challenging and thought provoking, as well as grandiose and rather gnostic. It all made for good discussion and er.. fun. But most importantly, it is impossible to not re-evaluate your beliefs and think deeply about them when reading this, which should be the case with any well-thought out phenomenological work.

[Joseph · Rating 5 out of 5]

Good stuff--a Great piece of phenomenology that is thoroughly Christian and seeks to overturn the whole tradition from Husser, to Heidegger to Merleau-Ponty onward.

[Steven · Rating 5 out of 5]

Arguably the best piece of Christian philosophy written since Kierkegaard's The Sickness unto Death.

[Brooke Heerdegen · Rating 5 out of 5]

Incredible.

[Estera · Rating 5 out of 5]

Subiectul lui Henry este Viața care dă naștere Viului și acest Viu este Ipseitatea Vieții, Logosul, Arhi-Fiul co-generat în Tatăl.
Omul își are originea în Viața primordială, însă și-a uitat condiția de fiu, creditând ca reale numai lucrurile văzute și simulând viața prin iluzia autonomiei propriului său ego. Există viața fizică (adamică, universal prezentă) și adevărata Viață care vine nominal prin Hristos atunci cand fiul revine la Tatăl lui.
Lumea a fost făcută de Dumnezeu prin și pentru Logos. Marele traducător sau Învățător cu privire la ce este lumea este Viața din interiorul nostru. Viața este originea semnificației. Numai cine e născut de sus înțelege adevărul Vieții, dar și pe cel al lumii. Știința nu poate pătrunde tainele vieții.
Henry abordează subiecte grele, precum (non)valoarea cuvântului omenesc sau problema înțelegerii și a comunicării incomunicabilulului. Toți am asistat la ‚conversații’ cu cuvinte goale, moarte, care nu vorbesc cu adevărat, ci creează numai o senzație de irealitate incoerentă. Henry face o distincție între “limbajul lumii” și “limbajul vieții”. Cuvântul uman este diferit și indiferent față de referentul său, arbitrar și incapabil să producă referentul. În schimb, limbajul vieții este o auto-revelare, identică cu referentul său. Cuvânt și Spirit: Cuvântul devine viu în inimile noastre prin ascultare. Numai atunci când lăsăm Logosul să picure sens în cuvintele noastre, vorbim cu adevărat. Înțelegerea, Revelația care vine din Realitatea ultimă facilitează apariția Discursului Vieții în noi în același mod în care limbajul este dependent de apariția lumii. Comunicarea divină, sub incidența adevărului lumii, a fost auzită de toți, însă numai ucenicii o înțeleg. Ucenic este învățăcelul dispus să învețe să facă – supunerea, ascultarea, credința este scoaterea omului din lume și așezarea lui în Viață.
Există în carte și întrebări lăsate fără răspuns, precum problema păcatului care pare a fi doar o problemă de ignoranță, mnezică, și nu de ordine morală: a ne mântui pare să însemne a ne aminti ceva ce am uitat. Fenomenologia lui Henry ne invită la o meditație profundă asupra originii, existenței și sfârșitului nostru; acest punct de vedere fenomenologic nu exclude un răspuns anume, ci doar pare că nu are ca scop formularea lui explicită.

[Sam Wong]

Came across this book by divine happenstance. A very difficult read but the conclusion was well worth it.

False prophets and false messiahs “will make extraordinary machines that will do everything men and women do so as to make them believe that they are just machines themselves.”

“Where one is put in the presence of a man or a woman but finds oneself in the presence of what, stripped of the transcendental Self that constitutes its essence, is no longer anything, is only death.”

“Men will want to die—but not Life.
It is not just any god today who is still able to save us, but—when the shadow of death is looming over the world—that One who is Living.”

Amen.

[Jordan · Rating 4 out of 5]

I want to believe....

[Frank R. · Rating 1 out of 5]

Not for the non-believer.

[Joe Spencer · Rating 4 out of 5]

Something like a systematic presentation of Marion's understanding of phenomenology.