What do you think?
Rate this book
A Volta ao Dia em 80 Mundos
«Pela primeira vez publicado em Portugal, "A Volta ao Dia em Oitenta Mundos" confirma todo o génio criativo de Julio Cortázar, consubstanciado numa nova forma de fazer literatura. Cortázar rompe com o modelo clássico da narrativa e apresenta ao leitor, num único volume, uma colectânea de textos literários que abrange o conto, a poesia, o ensaio, o comentário humorístico e autobiográfico, e que tratam temas tão variados como o boxe, a política, técnicas culinárias, sadismo, Paris, entre outros. Tudo alternado com ilustrações e fotografias escolhidas pelo próprio autor. Uma das obras fundamentais da narrativa mundial, e um livro incontornável deste importante autor.»
331 pages, Paperback
First published January 1, 1967
59 people are currently reading
1452 people want to read
About the author
Julio Cortázar
735 books7,310 followersJulio Cortázar, born Julio Florencio Cortázar Descotte, was an Argentine author of novels and short stories. He influenced an entire generation of Latin American writers from Mexico to Argentina, and most of his best-known work was written in France, where he established himself in 1951.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 72 reviews
October 25, 2020
Bajo este título, Cortázar reflexiona sobre un montón de temas, como en este que comento aquí y que refleja muy bien uno de ellos, central en su obra: el vivir frente al pensar, el sentir frente al analizar.
HAY QUE SER REALMENTE IDIOTA…
Está en la Maga de Rayuela, en los Cronopios, lo expresa claramente en otro precioso cuento, Las puertas del cielo (Bestiario): "Me daba asco pensar así, una vez más estar pensando todo lo que a los otros les bastaba sentir. Mauro y Celina no habían sido mis cobayos, no. Los quería, cuánto los sigo queriendo. Solamente que nunca pude entrar en su simpleza, solamente que me veía forzado a alimentarme por reflejo de su sangre…Íbamos juntos a los bailes, y yo los miraba vivir."
Ya lo decía Freud “Existen dos maneras de ser feliz en esta vida, una es hacerse el idiota y la otra serlo.” A todos nos gustaría ser a veces el idiota del texto de Cortázar (o siempre y además no ser nunca conscientes), ver la belleza allá dónde miremos, entusiasmarnos con ella sin analizar nada, sin porqués ni cómos. Cortázar, incapaz de evitar descomponer cada sentimiento, añora ese estado de primitiva inocencia que nos permite embriagarnos de novedad.
Por eso la Maga, …
P.D Ese entusiasmo desmedido e incuestionado que Cortázar anhela y repudia al tiempo se representa magníficamente en un capítulo de Friends. El personaje que interpreta Alec Baldwin es un entusiasta perfecto. Todo le enloquece, todo es lo más alucinante que ha visto en su vida. A todos pone de buen humor, a todos les alegra el día, y más que a nadie a Phoebe, la entusiasta por antonomasia del grupo. Pero pasa el tiempo y tanto entusiasmo acaba siendo abrumador, hasta Phoebe queda harta y rompe con él en una acalorada riña. Al terminar la pelea, el personaje que interpreta Baldwin, tras un momento de desconcierto, exclama “¿No te parece fantástico?, ¿no es esta la pelea más alucinante que has tenido en tu vida?”.
HAY QUE SER REALMENTE IDIOTA…
Está en la Maga de Rayuela, en los Cronopios, lo expresa claramente en otro precioso cuento, Las puertas del cielo (Bestiario): "Me daba asco pensar así, una vez más estar pensando todo lo que a los otros les bastaba sentir. Mauro y Celina no habían sido mis cobayos, no. Los quería, cuánto los sigo queriendo. Solamente que nunca pude entrar en su simpleza, solamente que me veía forzado a alimentarme por reflejo de su sangre…Íbamos juntos a los bailes, y yo los miraba vivir."
Ya lo decía Freud “Existen dos maneras de ser feliz en esta vida, una es hacerse el idiota y la otra serlo.” A todos nos gustaría ser a veces el idiota del texto de Cortázar (o siempre y además no ser nunca conscientes), ver la belleza allá dónde miremos, entusiasmarnos con ella sin analizar nada, sin porqués ni cómos. Cortázar, incapaz de evitar descomponer cada sentimiento, añora ese estado de primitiva inocencia que nos permite embriagarnos de novedad.
Por eso la Maga, …
“Etienne y Perico discutían una posible explicación del mundo por la pintura y la palabra. Aburrido, Oliveira pasó el brazo por la cintura de la Maga. También eso podía ser una explicación”.… pero también, por detrás o al lado, por eso no la Maga:
“¿Para qué nos vamos a engañar? No se puede vivir cerca de un titiritero de sombras, de un domador de polillas. No se puede aceptar a un tipo que pasa el día dibujando con los anillos tornasolados que hace el petróleo en el agua del Sena. Yo, con mis candados y mis llaves de aire, yo, que escribo con humo”.
P.D Ese entusiasmo desmedido e incuestionado que Cortázar anhela y repudia al tiempo se representa magníficamente en un capítulo de Friends. El personaje que interpreta Alec Baldwin es un entusiasta perfecto. Todo le enloquece, todo es lo más alucinante que ha visto en su vida. A todos pone de buen humor, a todos les alegra el día, y más que a nadie a Phoebe, la entusiasta por antonomasia del grupo. Pero pasa el tiempo y tanto entusiasmo acaba siendo abrumador, hasta Phoebe queda harta y rompe con él en una acalorada riña. Al terminar la pelea, el personaje que interpreta Baldwin, tras un momento de desconcierto, exclama “¿No te parece fantástico?, ¿no es esta la pelea más alucinante que has tenido en tu vida?”.
Read
October 31, 2022
I read this collection of Julio's nonfiction some years back and just did do a reread of several of the essays. One essay in particular has always stayed with me - On Feeling Not All There. Thus below are selective quotes for your reading pleasure.
Why do I feel a strong kinship with this Julio essay? I likewise was a child-man as a kid and became a man-child as an adult - doing the Julio flip! And I've never felt all there in this three-dimensional shoebox world.
Thanks again Julio for being Julio!
And, by the way, I'm currently learning Spanish and using Julio's Historias de cronopios y de famas as my prime reading text. Talk about motivation! For me, the prospect of reading Julio's novels and tales in the original language is glorious.
ON FEELING NOT ALL THERE
I will always be a child in many ways, but one of those children who from the beginning carries within him an adult, so when the little monster becomes an adult he carries in turn a child inside and, nel mezzo del camino, yields to the seldom peaceful coexistence of at least two outlooks onto the world.
This can be taken metaphorically, but it aptly describes a temperament that has not renounced the child's vision as the price of becoming an adult, and this juxtaposition, which creates the poet and perhaps the criminal, as well as the Cronopio and the humorist (a question of different dosages, of end or penultimate stresses, of choices: now I play, now I kill), shows itself in the feeling of not being completely a part of those structures, those webs, that make up our lives, wherein we are at once both spider and fly.
Much of what I have written falls into the category of eccentricity, because I have never admitted a clear distinction between living and writing; if in my life I have managed to disguise an only partial participation in my circumstances. I still cannot deny that eccentricity in what I write, since I write precisely because I am only half there or not there at all.
But it so happens that the man-child is not a gentleman but a Cronopio who does not understand very well the system of vanishing lines that either creates a satisfactory perspective or circumstances or, like a badly done collage, produces a scale inconsistent with those circumstances, an ant too big for a palace or a number four that contains three or five units. I know this from experience: sometimes I am larger than the horse I ride and sometimes I fall into one of my shoes, which always is alarming, to say nothing of the difficulty of climbing out, the ladders constructed knot by knot from the laces.
November 13, 2011
Being the ultimate Cronopios, Julio Cortázar takes us on a journey unhindered by traditional concerns of fiction vs. nonfiction, academic vs. non-, text vs. photos vs. illustrations, narrative vs. ____. This is a collection of essays, stories poems, photos, diagrams, and more, all thrown together, creating a hodgepodge that has the effect of an exquisite collage.
For example, within one essay alone, Julios in Action, he goes from musing about the various Jules that have influenced him (Jules LaForgue, Vernes, etc.) to a meditation on the absurdity of modern reality:
This "collage" format really matches Julio's temperament of playful intelligence and childlike creative unpredictability. The stories in here, while not as polished or fleshed out as some of his more "pure" story collections (Blow-Up and Other Stories, for example) are nevertheless refreshing for their slightness, their tossed off air of experimentation--they often feel like rough sketches, or just the beginning of an idea.
For example, within one essay alone, Julios in Action, he goes from musing about the various Jules that have influenced him (Jules LaForgue, Vernes, etc.) to a meditation on the absurdity of modern reality:
In the twentieth century nothing can better cure the anthropocentrism that is the author of all our ills than to cast ourselves into the physics of the infinitely large (or the infinitely small). By reading any text of popular science we quickly regain the sense of the absurd, but this time it is a sentiment that can be held in our hands, born of tangible, demonstrable, almost consoling things. We no longer believe because it is absurd: it is absurd because we must believe.This eventually leads us into rather academically philosophical territory:
A clear sense of the absurd situates us better or more lucidly than the post-Kantian assurance that phenomena are mediators of an inaccessible reality that will somehow assure them at least a year of stability.Before delving into an imaginary conversation between his recurring prototypical characters Cronopio and Fama:
"Say, Coco," says Fama after reading that, "bring me my suede shoes"And finally returning once more to various Jules (Juliet Lee Franzini, July 7, etc). This is not even mentioning the other extra-textual elements: a french poem, photos of various Jules/Julios/Juliets, an illustration of some kind of fantastic machine, all embedded into this short 4 page essay.
This "collage" format really matches Julio's temperament of playful intelligence and childlike creative unpredictability. The stories in here, while not as polished or fleshed out as some of his more "pure" story collections (Blow-Up and Other Stories, for example) are nevertheless refreshing for their slightness, their tossed off air of experimentation--they often feel like rough sketches, or just the beginning of an idea.
I have always known that the big surprises await us where we have learned to be surprised by nothing, that is, where we are not shocked by ruptures in the order. The only ones who really believe in ghosts are the ghosts themselves. (from On the Sense of the Fantastic)But truly where this collection shines is in the essays, especially in the first 100 pages or so (I feel like he padded the end of the book with b-side material, that is nonetheless great reading, but not as strong overall). My favorites are the essay about the artist/poet always feeling outside/estranged (On Not Feeling All There), the one about inhabiting the mental space of a short story before writing it, the one about madness/art/transfiguration of artistic forms (I Could Dance This Chair, Said Isadora), the one about the various missing references in 62: A Model Kit (The Broken Doll) all the ones in which his cat Theodor W. Adorno makes an appearance (which is most of them), the one on Lezama Lima (a writer I was unaware of before), and on and on...
Dr. Uriarte's habit of underlining his sentences in pencil, which gives his prose the quality of soup struck with a metronome. (from Theme for Saint George, underlining mine)
September 27, 2019
Si sa, Cortázar va letto a difese abbassate, con la consapevolezza che non tutto quello che scrive è limpido e chiaro, ma proprio qui sta il bello: abbandonarsi alla sua jazzistica scrittura, a questa sua cornucopia di racconti, pensieri, frammenti di diario, recensioni di libri e concerti…
Il giro del giorno in ottanta mondi rifugge qualsiasi classificazione letteraria, proprio come voleva il suo autore. Bisogna, quindi, affrancarsi da qualsiasi percorso precostituito, da qualsiasi aspettativa per riuscire a godere in pieno dei voli pindarici di Cortázar, che sono meravigliosi, perché, suvvia, solo un assoluto cronopio come lui potrebbe riuscire a scrivere che Trummy Young «suona il trombone come se tenesse tra le braccia una donna nuda fatta di miele»: poesia e onirismo condensati in pochissime righe.
Cortázar, come in tutta la produzione che mi è già capitato di leggere (ma immagino anche nella restante), gioca con le parole, gioca con la letteratura, perché «non è che ogni disegnino su un muro debba per forza vedersi sminuito dal ricordo degli affreschi di Giotto»: non ci si accosta a Julio con seriosità, il rischio di rimanerne bruciati è altissimo e sarebbe un vero peccato, per voi e per lui.
Certo, nonostante la buona volontà il pericolo di rimanere annichiliti di fronte al maremagnum di citazioni, rimandi, affondi e disegni che compongono Il giro è elevato, poiché il testo è polimorfo, mutevole, in continua evoluzione; una volta che ti senti al sicuro, quando ti sembra di aver finalmente trovato la chiave di lettura del volume, Cortázar ti toglie quella sicurezza da sotto i piedi, e ti ritrovi di nuovo in alto mare. Ma il naufragio tra le onde che formano Il giro è meraviglioso, è cullante, è immersivo e oniricamente malinconico.
Il giro del giorno in ottanta mondi rifugge qualsiasi classificazione letteraria, proprio come voleva il suo autore. Bisogna, quindi, affrancarsi da qualsiasi percorso precostituito, da qualsiasi aspettativa per riuscire a godere in pieno dei voli pindarici di Cortázar, che sono meravigliosi, perché, suvvia, solo un assoluto cronopio come lui potrebbe riuscire a scrivere che Trummy Young «suona il trombone come se tenesse tra le braccia una donna nuda fatta di miele»: poesia e onirismo condensati in pochissime righe.
Cortázar, come in tutta la produzione che mi è già capitato di leggere (ma immagino anche nella restante), gioca con le parole, gioca con la letteratura, perché «non è che ogni disegnino su un muro debba per forza vedersi sminuito dal ricordo degli affreschi di Giotto»: non ci si accosta a Julio con seriosità, il rischio di rimanerne bruciati è altissimo e sarebbe un vero peccato, per voi e per lui.
Certo, nonostante la buona volontà il pericolo di rimanere annichiliti di fronte al maremagnum di citazioni, rimandi, affondi e disegni che compongono Il giro è elevato, poiché il testo è polimorfo, mutevole, in continua evoluzione; una volta che ti senti al sicuro, quando ti sembra di aver finalmente trovato la chiave di lettura del volume, Cortázar ti toglie quella sicurezza da sotto i piedi, e ti ritrovi di nuovo in alto mare. Ma il naufragio tra le onde che formano Il giro è meraviglioso, è cullante, è immersivo e oniricamente malinconico.
June 12, 2021
Am terminat cartea de povestiri a lui Julio Cortazar. Il recomand pe Cortazar tuturor celor care vor sa iasa din banal si platitudine. si celor care vor sa cunoasca fantastica lume a cronopilor, care nu sunt altceva decat niste "dusi cu capul", dar nu idioti ci niste nenea sau tanti simpatici / simpatice gen Borges, Lezama Lima, Thelonious Monk, Louis Armstrong, Rimbaud.
Nu pot compara cu o varianta originala in spaniola dar traducerea dlui Mălaicu-Hondrari este exceptionala, avand in vedere dificultatea anumitor paragrafe.
"nimeni nu poate sti cate lumi exista intr-o zi a unui cronopiu sau a unui poet, numai birocratii spiritului decid ca ziua lor se compune dintr-un numar fix de elemente, de picioruse chitinoase pe care le agita cu multa voiciune pentru a inainta in ceea ce se numeste linia dreapta a spiritului"
Nu pot compara cu o varianta originala in spaniola dar traducerea dlui Mălaicu-Hondrari este exceptionala, avand in vedere dificultatea anumitor paragrafe.
"nimeni nu poate sti cate lumi exista intr-o zi a unui cronopiu sau a unui poet, numai birocratii spiritului decid ca ziua lor se compune dintr-un numar fix de elemente, de picioruse chitinoase pe care le agita cu multa voiciune pentru a inainta in ceea ce se numeste linia dreapta a spiritului"
August 8, 2020
Essential things that make up the colour of days.
"It is to my namesake that I owe the title of this book and to Lester Young the freedom to have it transformed without wishing to offend the global saga of Phileas Fogg Esq."
From the first chapter "It starts like this" to the last "Siestes", Julio Cortazar, in this illustrated book with a lot of fantasy, embarks us in a personal garden. I was reading walk to the liking of a jazz solo, Provencal lighting, nonsense and other misdeeds, quotes, etc. a fantastic story, meetings, a cat, a lot of mischief and poetry.
A real-world tour, his, ours. Or how to "Get a shadow". And "Some data to understand the quest".
"It is to my namesake that I owe the title of this book and to Lester Young the freedom to have it transformed without wishing to offend the global saga of Phileas Fogg Esq."
From the first chapter "It starts like this" to the last "Siestes", Julio Cortazar, in this illustrated book with a lot of fantasy, embarks us in a personal garden. I was reading walk to the liking of a jazz solo, Provencal lighting, nonsense and other misdeeds, quotes, etc. a fantastic story, meetings, a cat, a lot of mischief and poetry.
A real-world tour, his, ours. Or how to "Get a shadow". And "Some data to understand the quest".
January 5, 2020
Actual rating: 3.75
September 10, 2019
Oh, Cortázar mon amour!
December 14, 2020
A wonderful collection of essays, anecdotes verging onto short stories, journal entries, and everything between, from an author I was, for the most part, happy to finally read from this year.
Although officially labeled as non-fiction, I would argue that Around the Day in Eighty Worlds gracefully skims the surface while dancing on the border waters between non-fiction and fiction, considering the almost lyrical descriptions and occasional tales woven throughout.
There are some less than ideal parts to the collection, of course. In some areas, it seems that Cortazar just wants to show off and flabbergast his audience with name-dropping and wide cultural references, sometimes amalgamated apparently only for this purpose.
In other areas, the author is definitely enacting mild forms of 'literary revenge', by making fun of people who wronged him in the past in the literary world, in thinly veiled ways.
But I have no significant problem with any of that since it's all masterfully created and put together. The mild arrogance one can feel in him is matched by his intellectual prowess so there's no objection :).
Although officially labeled as non-fiction, I would argue that Around the Day in Eighty Worlds gracefully skims the surface while dancing on the border waters between non-fiction and fiction, considering the almost lyrical descriptions and occasional tales woven throughout.
There are some less than ideal parts to the collection, of course. In some areas, it seems that Cortazar just wants to show off and flabbergast his audience with name-dropping and wide cultural references, sometimes amalgamated apparently only for this purpose.
In other areas, the author is definitely enacting mild forms of 'literary revenge', by making fun of people who wronged him in the past in the literary world, in thinly veiled ways.
But I have no significant problem with any of that since it's all masterfully created and put together. The mild arrogance one can feel in him is matched by his intellectual prowess so there's no objection :).
August 30, 2012
No me gustó, creí que iba a ser algo más como "Historias de cronopios y de famas" pero estas historias están raras, algunas parecen cuentos, otras parecen documentos informativos, otras no sé qué son.
Pero, todavía tiene un libro para ganarme. Siempre le doy 3 libros a los autores antes de decidir si me gustan o no.
Pero, todavía tiene un libro para ganarme. Siempre le doy 3 libros a los autores antes de decidir si me gustan o no.
April 30, 2025
A tradução para português de Cortázar que me faltava ler (excluindo 'Papéis Inesperados' que não me suscita curiosidade).
'A Volta ao Dia em 80 Mundos' é uma miscelânea de textos, ora maravilhosos, ora difíceis, ora interessantes, ora chatíssimos, ora caindo na areia do concreto, ora delirando pelas nuvens do imaginário. Em todas estas dimensões, está sempre presente o cunho cortazariano, numa curiosidade infantil pela existência a que o autor responde com o olhar mais lúcido sobre os mistérios inquietantes da nossa condição.
Um apreciador do escritor argentino não se sentirá defraudado, mas mesmo a esses, convém ler este livro depois de ter passado por grande parte das suas obras. Um iniciático, convém pegar noutros livros de Cortázar antes.
'A Volta ao Dia em 80 Mundos' é uma miscelânea de textos, ora maravilhosos, ora difíceis, ora interessantes, ora chatíssimos, ora caindo na areia do concreto, ora delirando pelas nuvens do imaginário. Em todas estas dimensões, está sempre presente o cunho cortazariano, numa curiosidade infantil pela existência a que o autor responde com o olhar mais lúcido sobre os mistérios inquietantes da nossa condição.
Um apreciador do escritor argentino não se sentirá defraudado, mas mesmo a esses, convém ler este livro depois de ter passado por grande parte das suas obras. Um iniciático, convém pegar noutros livros de Cortázar antes.
May 8, 2013
This is by far one of my favorite books, and has been for some time. It's a collection of short stories so it's never much of a commitment of time if you want to just read one or two of them. They are generally very smart and thought provoking, and can easily impact my mood for days at a time. "Only an Idiot" is by far my favorite of the bunch though, I could (and should) read that every morning.(less)
May 19, 2017
Tiene ensayo, algo de critica, dibujos,poemas , es un libro raro no se como catalogarlo no es malo pero creo que es para un lector asiduo de cortazar, alguein que quiere entenderlo a fondo, creo que es bastante personal y si no estas familiarizado con sus formas literarias te va a parecer un plomazo y ni lo vas a entender, sobre todo sus referencias (por momentos bastante snobs) al jazz y su lenguaje glíglico por momentos lo hacen insufrible.
June 23, 2016
Admir incoerența savantă a acestor idei dezlânate, jovialitatea tonului și auto-ironia, dar admit (fascinat sau dezamăgit?) că produsul de față e un semi-fabricat și că necesită destulă osteneală din partea cititorului pentru a întregi țesutul narativ.
March 21, 2017
La lectura de Cortázar que menos me ha llegado, con la que no conecté. Me costó leerlo y me quedé con la duda de por qué demonios escribió ese libro.
November 27, 2019
Lo mejor de este libro es el título y la edición, por el contenido seria una estrella.
January 11, 2024
Every time I have read Julio Cortázar, I think that I want to be him when I grow up, or, at this point in my life, I wish that I had been more like him. Cortázar knew so much and could keep it all actively in memory, in the front of his mind, to synthesize, see connections, and be creative. I first read Cortázar as an undergraduate–his revolutionary novel "Hopscotch"(1963) and "End of the Game and Other Stories"(1967)--along with other Latin American writers like Jorge Luis Borges, Juan Rulfo, Jose Donoso, Juan Jose Arreola, and Gabriel García Márquez, he and they changed, or perhaps it would be better to say reinforced, both how I read literature and the literature I read. Thanks to my high school German teacher, I had discovered Franz Kafka and loved his wild narrative experiments. In college, reading the Latin Americans I discovered that Kafka had reach and influence. It was only later that I went back and read the surrealists, dadaists, futurists, and modernists that I filled in the gap between Kafka and the Latin Americans.
North Point Press’s "Around the Day in Eighty Worlds" is the translation from the Spanish originals of the French volume which combined two of Cortázar’s books, "La vuelta al dia en ochenta mundos" (1967) and "Último round" (1969). The collection of works includes short stories but it dominated by essays which are mostly memoir but also deeply theoretical, philosophical, and aesthetic. It reminds me of Macedonio Fernández’s "The Museum of Eterna’s Novel," which is less a novel and more a lengthy series of theoretical prefaces that come before a piece of fiction that is as theoretical as the prefaces. I prefer Cortázar, who is wittier and more eclectic. Macedonio and Borges are Cortázar’s very bookish Argentine predecessors, and Cortázar’s imagination has a much broader cultural palette (art, music, politics).
This book is Cortázar’s celebration of creativity in all the many ways it has impacted his life and not just the literary works he has produced. I prefer the first section of the book, the original "Around the Day in Eighty Worlds," because creativity is a much more dominant and coherent organizational strategy than it is in the second. In 1962, Cortázar published a collection of stories, parables, and aphorisms called "Cronopios and Famas," which is about an imaginary world populated by these two peoples, Cronopios and Famas, as well as a third, the Esperanzas. The Cronopios are the creative types, while the Famas are the rule followers, and the Esperanzas are the hopeful wannabes whom the Famas use as mediators so that they don’t have to deal directly with the anarchic Cronopios. In "Around the Day in Eighty Worlds," Cortázar takes on the persona of Jules Verne’s Phileas Fogg to explore creativity in eighty, or perhaps just a lot of, worlds, but more importantly he looks at creativity through the lens of the Cronopios, Famas, and Esperanzas, strongly favoring the Cronopios and all the avenues of creativity they explore. For example, in his review of Louis Armstrong’s performance in Paris, Cortázar calls Armstrong a Super-Cronopio and the fans who come to see him Cronopios, excited by the creativity that is Louis Armstrong, while the concert organizers are Famas, just trying to make money off all the excitement. Refracting the world through a Cronopio lens, Cortázar reveals just how much creativity there is in the world as well as how much creativity there can be. It’s a very exciting read, and the Cronopio frame gives it some real punch.
The second part of the volume, the pieces from Último round, do not unfortunately benefit from the Cronopial through-theme of the first part and read like a collection of short pieces without the benefit the sly, witty editorial eye brought to the first part of the volume. There are still some excellent essays in the second part, but their cumulative effect isn’t as successful.
Below are short notes from a selection of pieces from both sections of the book.
Translator’s Note: Christensen makes the point that Cortázar is a creative extremist, always pushing the boundaries of creativity to get at something new, “the spark that would make the book into a ball of light in our hands”(xiii).
Section I
“This Is the Way It Begins”: Cortázar begins inspired by Lester Young, whose playing opens him up because it always breaks through to the new. Cortázar’s purpose in this volume is to break through his “fifty years of crustaceous everyday life”(3).
“Summer in the Hills” is an essay about philosophers and cats, particularly his cat Theodor Adorno, and justifications for this Argentine, this Latin American, writing a memoir. “If Robert Graves and Simone de Beauvoir write about themselves, they are greeted with immense respect and deference; but if Carlos Fuentes and I publish our memoirs, everyone will say that we think too much of ourselves. . . . we are timid products of self-censorship and the constant vigilance of friends and critics, so we limit ourselves to writing vicarious memoirs”(9).
“On Feeling Not All There” is a discussion of eccentricity and alienation. For Cortázar, being apart allows him to guide others toward “the strange, the different.” This is not an unhappy state for C.
“Theme for Saint George” is a tale of employment and capitalism. Lopez’s funds are depleted; he returns to the temp agency he uses; he is sent to work at a business, any number of business, where he faces a monster, a different monster at each business. He is the only one who sees the monster, capitalism.
In “On the Sense of the Fantastic,” Cortázar uses his cat Theodor Adorno to explain a theory of the fantastic. Cats see velic points, where fantasy breaks into reality. As a child, Cortázar began life as a staunch realist, but now he believes in the mixing of the fantastic and the real, because his cat–or cats in general–stare at points in space.
“I Could Dance this Chair, Said Isadora” is Cortázar’s take on Adolph Wölfli and creativity. Wölfli was the (mad)man who sublimated his madness into art, an inspiration beyond logic and language. Art is the making of art, simply put. It’s meaning is the thing itself.
In “About Going from Athens to Cape Sounion,” Cortázar develops a theory of memory, which is metaphorically a web made by a spider on hallucinogens (less a web and more of a hole). There are three parts to memory: the event itself, the misremembering of it, the misremembering projected into the future. The essay begins with a reference to Stravinsky’s Petrushka and the faulty memory of the audience and critics at its revival.
“Clifford” is Cortázar’s tribute to Clifford Brown based on the song “I Don’t Have a Ghost of Chance with You.” Cortázar praises Brown’s creativity, because his music transcends whatever anyone might write about or whatever art that is inspired by him. Creativity escapes normality, like Baudelaire’s desire to escape the world through poetry.
“Of Another Bachelor Machine”: Beginning with Duchamp, Cortázar speaks to the design of a reading machine for "Hopscotch."
In “Only a Real Idiot,” Cortázar discusses why he is an idiot, because an idiot must continuously begin again, to be creative again and again.
“Louis, Super-Cronopio” is a fantastical review of Louis Armstrong in Paris, where the people are turned into cronopios, famas, and esperanzas. Louis is the super creative being who attracts all the other creatives but frustrates the rule followers (famas) and would be rule followers (esperanzas). Louis is a Super-Cronopio in the same league as Picasso and Nijinski. He releases ancient creativity.
“Around the Piano with Thelonius Monk” is a review of a 1966 performance of the Monk Quartet in Geneva. Monk is a Phoenician sailing a ship. Monk is the captain of his Pequod. As with Armstrong, Cortázar transforms a present performance into a literary-historical event.
“With Justifiable Pride” is an actual short story, about leaf collection. On Remembrance Day, Nov 2, leaves are collected by using trained mongooses, who collect leaves that have been sprayed with snake essence. The city runs out of snake essence, so the mongooses stop working. A parable of slave labor? More recruits will need to be sent into the forest to collect snakes and snake essence, which is is dangerous work, and many recruits return in coffins. Lesson: humans would rather die than work, society would rather sacrifice a portion of its population to collect a fuel (snake essence) that powers an exploitative mechanism than simply clean up the leaves themselves.
“To Reach Lezama Lima”: A review of the novel "Paradiso," which is more like a defense and reader’s guide. Cortázar is impressed by the extraordinary amount of creativity and imagination present in the novel, comparing it to "Tristram Shandy." He agrees that the novel has editorial problems, but that is a problem with the editors not the novel. I like the way Cortázar talks about his annoyance at the editorial problems: “It annoys me, too, but only the way I would be annoyed by a fly on a Picasso or a scratch from my cat Theodor while I am listening to the music of Xenakis.” Xenakis!
“Season of the Hand” is a short story about a hand visiting the protagonist and the protagonist’s growing obsession with it. The story reminds me of Cortázar’s stories “Axolotl” and “Letter to a Woman in Paris,” both of which are about obsession and its results.
“The Most Profound Caress”: A short story about a man, the protagonist, who slowly sinks into the earth but nobody, not fiancé or family notice, even though he goes to extraordinary means to avoid sinking. But none notices, and he sinks until he disappears. The title references his last touch of his fiancé’s shoe before he completely sinks beneath the sidewalk.
“Melancholy of Luggage”: An essay that begins about a conference on counterfeiting and then turns to jazz, focusing on practice and takes. The best literature is always a take, which occurs after much practice: risk, danger, loss, and engagement.
“Morelliana Forever”: To not look at an artist or artist’s work but to look in the same direction as the artist, “and he learned to see with him into the infinite opening that wants and beckons” Creativity.
“The Chameleon’s Station”: The final chapter of the first book, a summary of Cortázar’s Cronopian philosophy. He focuses on poets, especially Keats, claiming that poet’s/Cronopios are chameleons, contradicting themselves many times daily, “contradictions do not run counter to nature but are preternatural.” He quotes Keats on the poets lack of self, lack of identity. In all the worlds of a day, the Cronopio will feel and act differently. The chameleon/poet/Cronopio writes against or over all the rule followers (Famas), the rule bound Latin Americans.
Section II
“The Witnesses”: Cortázar investigates a fly flying upside down. Obsessive behavior, acted on. Bizarrely wonderful
“On the Short Story and its Environs”: the best short story theory I’ve encountered. Horacio Quiroga: “Tell the story as if it were only of interest to the small circle of your characters, of which you may be one.” Cortázar develops his theory out of Quiroga.
“Advice for Tourists”: Begins with a poem by Gary Snyder. Cortázar visits Calcutta, where he witnesses abject poverty.
“Sylvia” is the story of a gathering of friends, adults and children. The speaker, Fernando, is fascinated with Sylvia, whom only the children seem able to see. She comes and goes as she pleases. She doesn’t seem to belong to anyone. A ghost?
“Your Most Profound Skin”: the smell of pipe tobacco is like Proust’s madeleine and reminds the narrator of the skin of his lover.
“Good Investments”: A man buys a square yard of land on which he can sit in his chaise, read the paper, and eat corn. An oil company buys the square yard, which miraculously produces oil, making the man wealthy. So much for wanting to inhabit an unassuming square yard and indulge in simple pleasures
“The Broken Doll”: A discussion of how "62: A Model Kit" was written, avoiding distractions or not.
“The Entrance into Religion of Theodore W. Adorno”: The story of Cortázar’s cat, whom he only took care of at his summer home. He didn’t take him with him to Paris. Cortázar pays homage to the cat’s independence and appreciates the slow way the cat makes himself at home. But the 8 month gaps clearly damage the cat, so the cat takes up with a Catholic woman and becomes a mouser, from pagan to believer.
“The Journey” the story of an abject failure of memory. A couple want to go to the town of Mercedes by train and are told through which cities (Chaves, Peulco), but when they get to the train station they can’t remember the town names. The sympathetic stationmaster and a boy help with promptings and corrections, and the journey, or the potential journey is reconstructed. The frustrations of nominal aphasia.
“Lunch”: a family that engages in word play, goofing around with names and titles, is funny and well-adjusted.
“Glass with Rose”: A short essay on distraction as a form of creativity. Distraction combines and recombines perceptions to create new perceptions.
“Ecumenics Sine Die”: An argument that the bourgeoisie is a global nation, unified by cultural practices and striped shirts.
“Marcel Duchamp, or Further Adventures Outside of Time”: Cortázar discover a connection between Hopscotch and Duchamp he hadn’t realized. Hanging ropes and Duchamp’s trip to Argentina in 1918.
“To Dress a Shadow”: the difficulty of managing a shadow while dressing
“Regarding the Elimination of Crocodiles from Auvergne”: There are no crocodiles in Auvergne, or people are keeping their presence a secret, despite the mysterious disappearances of children.
North Point Press’s "Around the Day in Eighty Worlds" is the translation from the Spanish originals of the French volume which combined two of Cortázar’s books, "La vuelta al dia en ochenta mundos" (1967) and "Último round" (1969). The collection of works includes short stories but it dominated by essays which are mostly memoir but also deeply theoretical, philosophical, and aesthetic. It reminds me of Macedonio Fernández’s "The Museum of Eterna’s Novel," which is less a novel and more a lengthy series of theoretical prefaces that come before a piece of fiction that is as theoretical as the prefaces. I prefer Cortázar, who is wittier and more eclectic. Macedonio and Borges are Cortázar’s very bookish Argentine predecessors, and Cortázar’s imagination has a much broader cultural palette (art, music, politics).
This book is Cortázar’s celebration of creativity in all the many ways it has impacted his life and not just the literary works he has produced. I prefer the first section of the book, the original "Around the Day in Eighty Worlds," because creativity is a much more dominant and coherent organizational strategy than it is in the second. In 1962, Cortázar published a collection of stories, parables, and aphorisms called "Cronopios and Famas," which is about an imaginary world populated by these two peoples, Cronopios and Famas, as well as a third, the Esperanzas. The Cronopios are the creative types, while the Famas are the rule followers, and the Esperanzas are the hopeful wannabes whom the Famas use as mediators so that they don’t have to deal directly with the anarchic Cronopios. In "Around the Day in Eighty Worlds," Cortázar takes on the persona of Jules Verne’s Phileas Fogg to explore creativity in eighty, or perhaps just a lot of, worlds, but more importantly he looks at creativity through the lens of the Cronopios, Famas, and Esperanzas, strongly favoring the Cronopios and all the avenues of creativity they explore. For example, in his review of Louis Armstrong’s performance in Paris, Cortázar calls Armstrong a Super-Cronopio and the fans who come to see him Cronopios, excited by the creativity that is Louis Armstrong, while the concert organizers are Famas, just trying to make money off all the excitement. Refracting the world through a Cronopio lens, Cortázar reveals just how much creativity there is in the world as well as how much creativity there can be. It’s a very exciting read, and the Cronopio frame gives it some real punch.
The second part of the volume, the pieces from Último round, do not unfortunately benefit from the Cronopial through-theme of the first part and read like a collection of short pieces without the benefit the sly, witty editorial eye brought to the first part of the volume. There are still some excellent essays in the second part, but their cumulative effect isn’t as successful.
Below are short notes from a selection of pieces from both sections of the book.
Translator’s Note: Christensen makes the point that Cortázar is a creative extremist, always pushing the boundaries of creativity to get at something new, “the spark that would make the book into a ball of light in our hands”(xiii).
Section I
“This Is the Way It Begins”: Cortázar begins inspired by Lester Young, whose playing opens him up because it always breaks through to the new. Cortázar’s purpose in this volume is to break through his “fifty years of crustaceous everyday life”(3).
“Summer in the Hills” is an essay about philosophers and cats, particularly his cat Theodor Adorno, and justifications for this Argentine, this Latin American, writing a memoir. “If Robert Graves and Simone de Beauvoir write about themselves, they are greeted with immense respect and deference; but if Carlos Fuentes and I publish our memoirs, everyone will say that we think too much of ourselves. . . . we are timid products of self-censorship and the constant vigilance of friends and critics, so we limit ourselves to writing vicarious memoirs”(9).
“On Feeling Not All There” is a discussion of eccentricity and alienation. For Cortázar, being apart allows him to guide others toward “the strange, the different.” This is not an unhappy state for C.
“Theme for Saint George” is a tale of employment and capitalism. Lopez’s funds are depleted; he returns to the temp agency he uses; he is sent to work at a business, any number of business, where he faces a monster, a different monster at each business. He is the only one who sees the monster, capitalism.
In “On the Sense of the Fantastic,” Cortázar uses his cat Theodor Adorno to explain a theory of the fantastic. Cats see velic points, where fantasy breaks into reality. As a child, Cortázar began life as a staunch realist, but now he believes in the mixing of the fantastic and the real, because his cat–or cats in general–stare at points in space.
“I Could Dance this Chair, Said Isadora” is Cortázar’s take on Adolph Wölfli and creativity. Wölfli was the (mad)man who sublimated his madness into art, an inspiration beyond logic and language. Art is the making of art, simply put. It’s meaning is the thing itself.
In “About Going from Athens to Cape Sounion,” Cortázar develops a theory of memory, which is metaphorically a web made by a spider on hallucinogens (less a web and more of a hole). There are three parts to memory: the event itself, the misremembering of it, the misremembering projected into the future. The essay begins with a reference to Stravinsky’s Petrushka and the faulty memory of the audience and critics at its revival.
“Clifford” is Cortázar’s tribute to Clifford Brown based on the song “I Don’t Have a Ghost of Chance with You.” Cortázar praises Brown’s creativity, because his music transcends whatever anyone might write about or whatever art that is inspired by him. Creativity escapes normality, like Baudelaire’s desire to escape the world through poetry.
“Of Another Bachelor Machine”: Beginning with Duchamp, Cortázar speaks to the design of a reading machine for "Hopscotch."
In “Only a Real Idiot,” Cortázar discusses why he is an idiot, because an idiot must continuously begin again, to be creative again and again.
“Louis, Super-Cronopio” is a fantastical review of Louis Armstrong in Paris, where the people are turned into cronopios, famas, and esperanzas. Louis is the super creative being who attracts all the other creatives but frustrates the rule followers (famas) and would be rule followers (esperanzas). Louis is a Super-Cronopio in the same league as Picasso and Nijinski. He releases ancient creativity.
“Around the Piano with Thelonius Monk” is a review of a 1966 performance of the Monk Quartet in Geneva. Monk is a Phoenician sailing a ship. Monk is the captain of his Pequod. As with Armstrong, Cortázar transforms a present performance into a literary-historical event.
“With Justifiable Pride” is an actual short story, about leaf collection. On Remembrance Day, Nov 2, leaves are collected by using trained mongooses, who collect leaves that have been sprayed with snake essence. The city runs out of snake essence, so the mongooses stop working. A parable of slave labor? More recruits will need to be sent into the forest to collect snakes and snake essence, which is is dangerous work, and many recruits return in coffins. Lesson: humans would rather die than work, society would rather sacrifice a portion of its population to collect a fuel (snake essence) that powers an exploitative mechanism than simply clean up the leaves themselves.
“To Reach Lezama Lima”: A review of the novel "Paradiso," which is more like a defense and reader’s guide. Cortázar is impressed by the extraordinary amount of creativity and imagination present in the novel, comparing it to "Tristram Shandy." He agrees that the novel has editorial problems, but that is a problem with the editors not the novel. I like the way Cortázar talks about his annoyance at the editorial problems: “It annoys me, too, but only the way I would be annoyed by a fly on a Picasso or a scratch from my cat Theodor while I am listening to the music of Xenakis.” Xenakis!
“Season of the Hand” is a short story about a hand visiting the protagonist and the protagonist’s growing obsession with it. The story reminds me of Cortázar’s stories “Axolotl” and “Letter to a Woman in Paris,” both of which are about obsession and its results.
“The Most Profound Caress”: A short story about a man, the protagonist, who slowly sinks into the earth but nobody, not fiancé or family notice, even though he goes to extraordinary means to avoid sinking. But none notices, and he sinks until he disappears. The title references his last touch of his fiancé’s shoe before he completely sinks beneath the sidewalk.
“Melancholy of Luggage”: An essay that begins about a conference on counterfeiting and then turns to jazz, focusing on practice and takes. The best literature is always a take, which occurs after much practice: risk, danger, loss, and engagement.
“Morelliana Forever”: To not look at an artist or artist’s work but to look in the same direction as the artist, “and he learned to see with him into the infinite opening that wants and beckons” Creativity.
“The Chameleon’s Station”: The final chapter of the first book, a summary of Cortázar’s Cronopian philosophy. He focuses on poets, especially Keats, claiming that poet’s/Cronopios are chameleons, contradicting themselves many times daily, “contradictions do not run counter to nature but are preternatural.” He quotes Keats on the poets lack of self, lack of identity. In all the worlds of a day, the Cronopio will feel and act differently. The chameleon/poet/Cronopio writes against or over all the rule followers (Famas), the rule bound Latin Americans.
Section II
“The Witnesses”: Cortázar investigates a fly flying upside down. Obsessive behavior, acted on. Bizarrely wonderful
“On the Short Story and its Environs”: the best short story theory I’ve encountered. Horacio Quiroga: “Tell the story as if it were only of interest to the small circle of your characters, of which you may be one.” Cortázar develops his theory out of Quiroga.
“Advice for Tourists”: Begins with a poem by Gary Snyder. Cortázar visits Calcutta, where he witnesses abject poverty.
“Sylvia” is the story of a gathering of friends, adults and children. The speaker, Fernando, is fascinated with Sylvia, whom only the children seem able to see. She comes and goes as she pleases. She doesn’t seem to belong to anyone. A ghost?
“Your Most Profound Skin”: the smell of pipe tobacco is like Proust’s madeleine and reminds the narrator of the skin of his lover.
“Good Investments”: A man buys a square yard of land on which he can sit in his chaise, read the paper, and eat corn. An oil company buys the square yard, which miraculously produces oil, making the man wealthy. So much for wanting to inhabit an unassuming square yard and indulge in simple pleasures
“The Broken Doll”: A discussion of how "62: A Model Kit" was written, avoiding distractions or not.
“The Entrance into Religion of Theodore W. Adorno”: The story of Cortázar’s cat, whom he only took care of at his summer home. He didn’t take him with him to Paris. Cortázar pays homage to the cat’s independence and appreciates the slow way the cat makes himself at home. But the 8 month gaps clearly damage the cat, so the cat takes up with a Catholic woman and becomes a mouser, from pagan to believer.
“The Journey” the story of an abject failure of memory. A couple want to go to the town of Mercedes by train and are told through which cities (Chaves, Peulco), but when they get to the train station they can’t remember the town names. The sympathetic stationmaster and a boy help with promptings and corrections, and the journey, or the potential journey is reconstructed. The frustrations of nominal aphasia.
“Lunch”: a family that engages in word play, goofing around with names and titles, is funny and well-adjusted.
“Glass with Rose”: A short essay on distraction as a form of creativity. Distraction combines and recombines perceptions to create new perceptions.
“Ecumenics Sine Die”: An argument that the bourgeoisie is a global nation, unified by cultural practices and striped shirts.
“Marcel Duchamp, or Further Adventures Outside of Time”: Cortázar discover a connection between Hopscotch and Duchamp he hadn’t realized. Hanging ropes and Duchamp’s trip to Argentina in 1918.
“To Dress a Shadow”: the difficulty of managing a shadow while dressing
“Regarding the Elimination of Crocodiles from Auvergne”: There are no crocodiles in Auvergne, or people are keeping their presence a secret, despite the mysterious disappearances of children.
September 26, 2024
Reflexões sobre o absurdo, patafísica, literatura, música (jazz sobretudo), mitologia…. Uma mescla eclética e profunda, cheia de personalidade, de critica voraz, auto reflexão e identidade. Memórias, ideias, referências que vão desde o mais complexo e erudito à simplicidade do dia a dia de quem se apaixona uma e outra vez. Das vontades de Adorno, que é referencia ao pensador alemão mas é sobretudo uma referência em si mesmo, O gato de Cortázar que espera a taça de leite e o acompanha na sua autonomia.
De tom irónico, com um toque de humor inteligentíssimo que lhe é caracaterísitico, inconfundível mas que nos dá a sensação que “conhecemos” de algum lugar, de alguém que nos é próximo. Uma homenagem a uma cultura que me tem fascinado, um país que quero conhecer de perto: Argentina. E porque a vida são mais que livros e arquitectura é das minhas amigas argentinas que mais me recordo ( Cande, Agustina e Virgínia), da sua força, das suas “ganas”, da sua independência, auto-suficiência, da sua enérgica alegria e personalidade vincada e do seu “legítimo orgulho”.
Não somos homónimos mas também quero mais dias com 80 mundos.
De tom irónico, com um toque de humor inteligentíssimo que lhe é caracaterísitico, inconfundível mas que nos dá a sensação que “conhecemos” de algum lugar, de alguém que nos é próximo. Uma homenagem a uma cultura que me tem fascinado, um país que quero conhecer de perto: Argentina. E porque a vida são mais que livros e arquitectura é das minhas amigas argentinas que mais me recordo ( Cande, Agustina e Virgínia), da sua força, das suas “ganas”, da sua independência, auto-suficiência, da sua enérgica alegria e personalidade vincada e do seu “legítimo orgulho”.
Não somos homónimos mas também quero mais dias com 80 mundos.
February 22, 2022
Cortázar nunca defrauda. Este libro, como en otros que él escribió, nos invita a jugar a través un collage literario, artístico y musical. Libro altamente recomendado si se quiere entrar en un universo diferente pero de contenido literario de alta calidad.
September 10, 2020
Este libro es más bien un collage de ideas, una conjunción de todo lo que daba vueltas dentro de la cabeza de Cortázar. Esta colección de imagenes mentales contiene desde reflexiones frente a una hoguera, la descripción del famoso "Rayuela-o-matic", hasta una copiosa introducción a la obra de Lezama Lima. Mención aparte merecen los cuentos "Estación de la mano" y "La caricia más profunda", dónde Cortázar nos regala dos textos de su más alto nivel. Imperdibles.
Como situación por demás curiosa, vale la pena hacer mención de las páginas dedicadas a poetas de la Revolución (Cubana). Cortázar pretendía mostrar un aire de esperanza y cambio, sin embargo, a los pocos años de la publicación, varios de los poetas ahí presentados sufrieron terribles casos de censura y represión por parte del régimen castrista. Ningún caso tan penoso como el de Heberto Padilla.
Como situación por demás curiosa, vale la pena hacer mención de las páginas dedicadas a poetas de la Revolución (Cubana). Cortázar pretendía mostrar un aire de esperanza y cambio, sin embargo, a los pocos años de la publicación, varios de los poetas ahí presentados sufrieron terribles casos de censura y represión por parte del régimen castrista. Ningún caso tan penoso como el de Heberto Padilla.
November 7, 2018
Cortázar siempre será así: o lo odias o lo amas, Rayuela me pareció fascinante, Historia de Cronopios y Famas de igual manera, pero este libro, fiel a su título, brinca de tema en tema, como si estuvieras teniendo una conversación de café (o Whiskey) con el autor en diferentes días y en diversos lugares. Reconozco que hay algunos pasajes muy rescatables, pero también hay partes verdaderamente clorofómicas y otras, tal y como dice el mismo Cortázar, que pondrían a prueba la paciencia de una ostra. Tal vez soy un esperanza y no me vi identificado en este libro...
June 10, 2021
Es un libro collage: poesía, relatos cortos, ensayos e imágenes que hacen que te sientas en cada uno de los ochenta mundos (o más) desde los cuales se puede darle la vuelta al día. “Hay que ser realmente idiota para” fue mi texto favorito por muchísimo. Cortázar me da alas, plumas, paisajes, nubes, las dos o las mil caras de la moneda, los ochenta mundos para darle la vuelta a la cotidianidad de un solo día.
April 22, 2010
I will most likely edit this review later with some more detailed comments but I found this book to be a wonderful, inspiring collection of essays and stories. Everyone should read this!
June 27, 2017
Decepcionadísimo por la pobre edición en dos miserables y caros tomitos de siglo XXI, me propongo obtener esta para poder degustar mejor la obra, lo mismo con Último Round. Me siento estafado.
March 28, 2024
Los compré usados en Mercado Libre en pandemia (mayo 2021) a AR$1050 (unos cuatro dólares). Casi tres años después, en el marco de estar leyendo varios libros de Cortázar, les llegó su momento. Lo mejor de estos tomos es su edición: el ancho reducido los hace muy agradables de ver y sujetar sin llegar a ser unos tristes pocket edition. Las portadas sorprenden: es una caricatura de J. J. Grandville El malabarista de otros mundos que también fue elegida por Queen para la tapa de su disco Innuendo. Pero al empezar la lectura, la decepción. El título que invierte el del clásico de Julio Verne (recurso clásico de Cortázar) promete mucho y no cumple. Imaginaba una novela, cuentos o al menos microrrelatos al estilo de Historias de cronopios y famas. Me encontré con un rejunte de textos (collage dice la contratapa, más amable) de suerte muy dispar.
Lo que más rescato son algunos relatos como La caricia más profunda y Estación de la mano del segundo tomo que me recordaron algunos de sus cuentos más logrados por la sensación de surrealismo que despliega con naturalidad. Tomé nota también de varios nombres (escritores, músicos, artistas) y obras para investigar pero no mucho más.
En resumen, recomiendo otras puertas de entrada a la obra de Cortázar. Por el formato éste parece ser amigable pero ya es un escritor de cincuenta y tres años que si bien mantiene destellos de frescura y los intereses de siempre (box, tango, jazz, la traducción, etc.) se lee como un autor que mira en retrospectiva y hasta sus cronopios no parecen tan espontáneos.
Algunas frases que subrayé:
“(...) creando nuevas unidades de medida por el sistema no más convencional que otros de dejar caer un trozo de cordel sobre una superficie engomada y acatar su longitud y su dibujo (...)”
“Huyo de asistir al final de mis escritos, por lo que antes de ellos los termino.” (Macedonio)
“(...) he suprimido tantas cosas que, como diría Macedonio, si suprimo una más no cabe (...)”
“Siempre seré como un niño para tantas cosas, pero uno de esos niños que desde el comienzo llevan consigo al adulto (...)”
“Escribo por falencia, por descolocación: y como escribo desde un intersticio (...)”
“(...) A veces soy más grande que el caballo que monto, y otros días me caigo en uno de mis zapatos (...)”
“(...) Escribe poemas que son como petrificaciones de ese extrañamiento (...)”
“Aunque sólo tenga un lomo, posee cien rostros.” (Naser Josrow)
“(...) And the recollection of that absence of tree, that nothingness, is more vivid to me than any memory of the tree itself.” (E. F. Bozman)
“(...) al placer de todo viajero que al narrar su periplo lo rehace (...)”
“La realidad es flexible y porosa.”
“(acerca de las traducciones) Conozco demasiado el oficio de trujamán como para no saber que la lengua se retrae allí a la función ante todo informativa, y que al perder la originalidad se amortiguan en ella los estímulos eufónicos, rítmicos, cromáticos, escultóricos, estructurales, todo el erizo del estilo apuntando a la sensibilidad del lector (...)”
“Un happening es por lo menos un agujero en el presente.”
“(...) como en la historia china del perfecto verdugo, el decapitado sigue en pie sin saber que apenas estornude su cabeza rodará por el suelo”
“(...) lector-hembra, al incapaz de la verdadera batalla amorosa con una obra que sea como el ángel para Jacob.”
“(...) la palabra sin cascar, en su puro amarillo yeminal (...)”
“Difícil de luchar contra el deseo: lo que quiere lo compra con el alma.”
“Amaba yo aquella mano porque nada tenía de exigente y sí mucho de pájaro y hoja seca.”
“La traducción de la poesía sólo se imanta y cobra sentido como los triunfos pírricos.”
“Hay otro mundo, pero se encuentra en éste (...)”
“(...) nos condenaron a la terrible libertad de querernos dioses desde tanto barro.”
“Si un gorrión se posa junto a mi ventana, tomo parte en su existencia y picoteo en el suelo (...)” (Keats)
Lo que más rescato son algunos relatos como La caricia más profunda y Estación de la mano del segundo tomo que me recordaron algunos de sus cuentos más logrados por la sensación de surrealismo que despliega con naturalidad. Tomé nota también de varios nombres (escritores, músicos, artistas) y obras para investigar pero no mucho más.
En resumen, recomiendo otras puertas de entrada a la obra de Cortázar. Por el formato éste parece ser amigable pero ya es un escritor de cincuenta y tres años que si bien mantiene destellos de frescura y los intereses de siempre (box, tango, jazz, la traducción, etc.) se lee como un autor que mira en retrospectiva y hasta sus cronopios no parecen tan espontáneos.
Algunas frases que subrayé:
“(...) creando nuevas unidades de medida por el sistema no más convencional que otros de dejar caer un trozo de cordel sobre una superficie engomada y acatar su longitud y su dibujo (...)”
“Huyo de asistir al final de mis escritos, por lo que antes de ellos los termino.” (Macedonio)
“(...) he suprimido tantas cosas que, como diría Macedonio, si suprimo una más no cabe (...)”
“Siempre seré como un niño para tantas cosas, pero uno de esos niños que desde el comienzo llevan consigo al adulto (...)”
“Escribo por falencia, por descolocación: y como escribo desde un intersticio (...)”
“(...) A veces soy más grande que el caballo que monto, y otros días me caigo en uno de mis zapatos (...)”
“(...) Escribe poemas que son como petrificaciones de ese extrañamiento (...)”
“Aunque sólo tenga un lomo, posee cien rostros.” (Naser Josrow)
“(...) And the recollection of that absence of tree, that nothingness, is more vivid to me than any memory of the tree itself.” (E. F. Bozman)
“(...) al placer de todo viajero que al narrar su periplo lo rehace (...)”
“La realidad es flexible y porosa.”
“(acerca de las traducciones) Conozco demasiado el oficio de trujamán como para no saber que la lengua se retrae allí a la función ante todo informativa, y que al perder la originalidad se amortiguan en ella los estímulos eufónicos, rítmicos, cromáticos, escultóricos, estructurales, todo el erizo del estilo apuntando a la sensibilidad del lector (...)”
“Un happening es por lo menos un agujero en el presente.”
“(...) como en la historia china del perfecto verdugo, el decapitado sigue en pie sin saber que apenas estornude su cabeza rodará por el suelo”
“(...) lector-hembra, al incapaz de la verdadera batalla amorosa con una obra que sea como el ángel para Jacob.”
“(...) la palabra sin cascar, en su puro amarillo yeminal (...)”
“Difícil de luchar contra el deseo: lo que quiere lo compra con el alma.”
“Amaba yo aquella mano porque nada tenía de exigente y sí mucho de pájaro y hoja seca.”
“La traducción de la poesía sólo se imanta y cobra sentido como los triunfos pírricos.”
“Hay otro mundo, pero se encuentra en éste (...)”
“(...) nos condenaron a la terrible libertad de querernos dioses desde tanto barro.”
“Si un gorrión se posa junto a mi ventana, tomo parte en su existencia y picoteo en el suelo (...)” (Keats)
January 13, 2026
Me apaixonei pela escrita do Cortázar quando li 'Todos os fogos o fogo' alguns anos atrás, e desde então tenho buscado ler outras obras dele. A descoberta desse livro foi um tanto irônica, porque a encontrei logo após finalizar "A volta ao mundo em 80 dias", o que talvez tenha sido uma sutil expressão do ponto vélico, do fantástico do qual Cortázar fala em "Do sentimento do fantástico". O que mais me atraiu nos contos, crônicas e textos desse livro foi compreender melhor a visão de mundo de Cortázar, em suas críticas aos seus escritores compatriotas (e a ele mesmo, num auge da ironia) e na perspectiva de cronópio que vê o fantástico como nada além do próprio real se dando. Se a vida é algo em aberto, tudo pode ocorrer a qualquer momento, e a função da arte/poesia é justamente capturar essas situações que poderiam vir a ser reais. Esse livro me fez entender melhor quem são os cronópios, esses indivíduos que não se prendem apenas aos acontecimentos (que parecem ser) plausíveis. Esse primeiro tomo é um grande ode à vida e à sua potência criativa, à sua beleza que existe nos momentos mais inesperados, nos interstícios do que convencionamos chamar de "real". Em outro ponto, adorei a crítica dele aos escritores argentinos que, parafraseando Tom Zé, possuem o complexo de épico, de parecerem sérios e escreverem sérios. É o grande mal sul-americano: considerar que apenas a seriedade poderia nos trazer o renome perante o "mundo civilizado" (leia-se Europa, no momento em que Cortázar escreve), e achar que o humor é algo inferior, que não deve estar presente nas obras. Libertar-se desse aprisionamento estilístico é mais que necessário, para que a escrita se dê em toda sua potência. Como uma outra resenha aqui disse, para ler Cortázar é importante ir sem pretensão de compreender tudo o que o autor escreve. No entanto, é também importante ir com a mente muito aberta, se deixar entrar nas brincadeiras e imaginações dele, e não ficar estranhando coisas sem explicação (como a história da gaiola do bispo de Evreux). Esse livro, em especial, exige uma imergir no ponto de vista de um cronópio, uma pessoa que aceita a poesia e o fantástico das coisas como elas são.
February 8, 2015
http://www.lapunkt.ro/2014/12/31/juli...
Trec fără rezerve deschiderea seriei de autor Julio Cortázar de la Editura Art pe lista principalelelor evenimente ale anului literar 2014, an în care s-au împlinit 100 de ani de la nașterea scriitorului argentinian. Primele două volume apărute sunt Câștigătorii (primul roman publicat de Cortázar, tradus acum de Coman Lupu) și Ocolul zilei în optzeci de lumi.
Ocolul zilei în optzeci de lumi a avut o PRIMĂ versiune în limba spaniolă în anul 1967 și constituie o colecție de eseuri traduse pentru Art de către Marin Mălaicu-Hondrari. Eseurile reprezintă un miscelaneu ce reunește pagini de proză scurtă, cronici de carte, comentarii muzicale (gânduri despre concerte de jazz sau despre tangourile lui Gardel), poeme, impresii de călătorie, fragmente autobiografice, reflecții asupra propriei arte narative, anecdote, speculații abstracte alături de întâmplări care îl au în centrul lor pe motanul lui Cortázar – însoțite de fotografii, desene sau diagrame alb-negru. Colajul este aparent dezordonat, însă cât se poate de potrivit pentru ca inteligența, creativitatea, erudiția, imprevizibilitatea și dispoziția ludică care îl definesc pe Julio Cortázar să își găsesc aici expresia ideală. Pornind de la titlul cărții lui Jules Vernes, Cortázar îi oferă cititorului o călătorie aparent descentrată, dar vie, constând în zeci de pătrunderi eterogene în lumea sa spirituală sau în realitatea sa imediată.
Rând pe rând jucăuș și academic sau sistematic și digresiv, scrisul lui Cortázar își ia mereu prin surprindere cititorul, cu atât mai mult cu cât temele sunt și ele stocastic alăturate: fantasticul în literatură, implicarea cititorului, limitele și posibilitățile limbajului, moartea, idioțenia, muzica, Jack Spintecătorul, articolul de lege care ne obligă să strângem frunzele moarte, absurdul prin care ne definim și definim lumea, dificultatea accesului în lumea marilor transparențe ascunse în interstițiile realității, savoarea untului pe pâine și a gogoșilor, seriozitatea și priveghiul, disponibilitatea fluctuantă a lumilor, absolutul din mijlocul dezordinii, blândețea privirii ori melancolia geamantanelor… Unele expuse clar, altele criptic. Surpriza este elementul pe care mizează constant scriitorul argentinian, creând acea „senzație de fantastic” care îi individualizează literatura și despre care scrie într-unul dintre eseuri: „Întotdeauna am știut că marile surprize ne așteaptă tocmai acolo unde ne-am învățat până la urmă să nu ne mai lăsăm surprinși de nimic […]. Numai fantomele cred cu adevărat în fantome”. „Centrul velic al aerului” urmărit de motanul său (care vede ceea ce noi nu știm să vedem) cu nume celebru – Theodor W. Adorno (sic!) – devine o metaforă sugestivă pentru capacitatea de a vedea dincolo de suprafețe: „Sunt convins că în această dimineață, Theodor urmărea centrul velic al aerului. Nu e greu de găsit sau de provocat, dar există o condiție obligatorie: să-ți faci o idee foarte clară despre omgenitățile admise în convergență, să nu-ți fie teamă de întâlnirile fortuite (că nu vor fi) dintre o umbrelă și o mașină de cusut. Fantasticul forțează învelișul aparenței, așa că amintește-ți de centrul velic; există ceva ce pune umărul pentru a ne despovăra”.
cortazar
Unul dintre eseuri mele preferate din acest volum este „Despre sentimentul de a nu fi întreg”, în care se abordează nuanțat problematica scindării ființei, sentimental dislocării și al înstrăinării: „În fața multor lucruri voi fi mereu ca un copil, dar unul dintre acei copii care îl poartă cu sine pe adult […] două forme de deschidere către lume”; „sentimentul de a nu fi pe de-a-ntregul în oricare dintre structuri, dintre pânzele croite de viață și în care suntem concomitent păianjen și muscă “. Relația dintre trăit și scris revine deseori în paginile volumului: „mult din ce am scris stă sub semnul excentricității, pentru că între a trăi și a scrie nu am acceptat niciodată o diferență clară; în viața de zi cu zi, reușesc să disimulez o participare incompletă la ceea ce mi se întâmplă, în schimb, în scris, nu o mai pot nega, căci scriu tocmai pentru că nu sunt sau sunt pe jumătate. Scriu dintr-o carența, din dislocare […] Dar îmi place, mă simt extraordinar de fericit în infernul meu și scriu. Trăiesc și scriu amenințat de această lateralitate, de această adevărată paralexă, de a fi mereu puțin mai la stânga sau mai departe de locul în care ar trebui să mă aflu și să am încă o zi de viață fără conflicte”.
Literatura este pentru Cortázar o „deschidere a înstrăinării”, posibilitatea ca obișnuitul să înceteze a mai fi liniștitor pentru că „nimic nu este obișnuit dacă îl supunem unei analize tăcute și susținute”. Și asta în condițiile în care obișnuința aduce cu ea moarte. Jocurile memoriei, forța fantasmelor care sunt uneori mai puternice decât lumea, flexibilitatea realității sunt tot atâtea nuanțe și posibilități ale fantasticului.
Nu doar pentru fantastic face pledoarie aici Cortázar, ci și pentru umor în literatură, pentru evitarea acelui „zid al rușinii” pe care mulți scriitori îl ridică între literatură și viață, prin falsă sobrietate și seriozitate solemnă, punându-și gulerul scrobit odată așezați la masa de scris. Umorul este pentru Cortázar „joacă cu tot ce iese din disponibilitatea fluctuantă a lumii și creaturilor sale”. Și când este dublat de pătrunderea fără efort pe tărâmul ironiei și de ruperea de clișeele lingvistice – jocul prin care se dă ocol propriilor lumi se cere pur și simplu continuat. Zi de zi.
„uneori sunt mai mare decât calul pe care-l călăresc, iar alteori mă prăbușesc în propriul pantof și mă lovesc destul de rău, fără să mai pomenesc de efortul de a ieși din el, de scara făcută din șireturi”.
„Nu există sfârșit pentru acest interminabil început de fiecare”.
„Suntem mai mult decât suntem pentru că ne schimbăm, pentru că ieșim din lut în căutarea fericirii, a conștiinței, a picioarelor curate”.
„memoria seamănă cu păianjenul schizofrenic al laboratoarelor unde se probează halucinogenele și țese pânze inexplicabile pline de găuri, de cusături și de petice. Memoria ne țese și ne prinde în capcană, totodată, pe baza unui plan la care nu participăm în mod conștient; niciodată n-ar trebui să spunem memoria noastră, pentru că dacă are vreo însușire, aceea e tocmai de a nu ne mai aparține; își vede singură de lucru, ne ajută înșelându-ne, sau poate că ne înșeală pentru a ne ajuta”.
JULIO CORTÁZAR – Ocolul zilei în optzeci de lumi, Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Art, 2014
Trec fără rezerve deschiderea seriei de autor Julio Cortázar de la Editura Art pe lista principalelelor evenimente ale anului literar 2014, an în care s-au împlinit 100 de ani de la nașterea scriitorului argentinian. Primele două volume apărute sunt Câștigătorii (primul roman publicat de Cortázar, tradus acum de Coman Lupu) și Ocolul zilei în optzeci de lumi.
Ocolul zilei în optzeci de lumi a avut o PRIMĂ versiune în limba spaniolă în anul 1967 și constituie o colecție de eseuri traduse pentru Art de către Marin Mălaicu-Hondrari. Eseurile reprezintă un miscelaneu ce reunește pagini de proză scurtă, cronici de carte, comentarii muzicale (gânduri despre concerte de jazz sau despre tangourile lui Gardel), poeme, impresii de călătorie, fragmente autobiografice, reflecții asupra propriei arte narative, anecdote, speculații abstracte alături de întâmplări care îl au în centrul lor pe motanul lui Cortázar – însoțite de fotografii, desene sau diagrame alb-negru. Colajul este aparent dezordonat, însă cât se poate de potrivit pentru ca inteligența, creativitatea, erudiția, imprevizibilitatea și dispoziția ludică care îl definesc pe Julio Cortázar să își găsesc aici expresia ideală. Pornind de la titlul cărții lui Jules Vernes, Cortázar îi oferă cititorului o călătorie aparent descentrată, dar vie, constând în zeci de pătrunderi eterogene în lumea sa spirituală sau în realitatea sa imediată.
Rând pe rând jucăuș și academic sau sistematic și digresiv, scrisul lui Cortázar își ia mereu prin surprindere cititorul, cu atât mai mult cu cât temele sunt și ele stocastic alăturate: fantasticul în literatură, implicarea cititorului, limitele și posibilitățile limbajului, moartea, idioțenia, muzica, Jack Spintecătorul, articolul de lege care ne obligă să strângem frunzele moarte, absurdul prin care ne definim și definim lumea, dificultatea accesului în lumea marilor transparențe ascunse în interstițiile realității, savoarea untului pe pâine și a gogoșilor, seriozitatea și priveghiul, disponibilitatea fluctuantă a lumilor, absolutul din mijlocul dezordinii, blândețea privirii ori melancolia geamantanelor… Unele expuse clar, altele criptic. Surpriza este elementul pe care mizează constant scriitorul argentinian, creând acea „senzație de fantastic” care îi individualizează literatura și despre care scrie într-unul dintre eseuri: „Întotdeauna am știut că marile surprize ne așteaptă tocmai acolo unde ne-am învățat până la urmă să nu ne mai lăsăm surprinși de nimic […]. Numai fantomele cred cu adevărat în fantome”. „Centrul velic al aerului” urmărit de motanul său (care vede ceea ce noi nu știm să vedem) cu nume celebru – Theodor W. Adorno (sic!) – devine o metaforă sugestivă pentru capacitatea de a vedea dincolo de suprafețe: „Sunt convins că în această dimineață, Theodor urmărea centrul velic al aerului. Nu e greu de găsit sau de provocat, dar există o condiție obligatorie: să-ți faci o idee foarte clară despre omgenitățile admise în convergență, să nu-ți fie teamă de întâlnirile fortuite (că nu vor fi) dintre o umbrelă și o mașină de cusut. Fantasticul forțează învelișul aparenței, așa că amintește-ți de centrul velic; există ceva ce pune umărul pentru a ne despovăra”.
cortazar
Unul dintre eseuri mele preferate din acest volum este „Despre sentimentul de a nu fi întreg”, în care se abordează nuanțat problematica scindării ființei, sentimental dislocării și al înstrăinării: „În fața multor lucruri voi fi mereu ca un copil, dar unul dintre acei copii care îl poartă cu sine pe adult […] două forme de deschidere către lume”; „sentimentul de a nu fi pe de-a-ntregul în oricare dintre structuri, dintre pânzele croite de viață și în care suntem concomitent păianjen și muscă “. Relația dintre trăit și scris revine deseori în paginile volumului: „mult din ce am scris stă sub semnul excentricității, pentru că între a trăi și a scrie nu am acceptat niciodată o diferență clară; în viața de zi cu zi, reușesc să disimulez o participare incompletă la ceea ce mi se întâmplă, în schimb, în scris, nu o mai pot nega, căci scriu tocmai pentru că nu sunt sau sunt pe jumătate. Scriu dintr-o carența, din dislocare […] Dar îmi place, mă simt extraordinar de fericit în infernul meu și scriu. Trăiesc și scriu amenințat de această lateralitate, de această adevărată paralexă, de a fi mereu puțin mai la stânga sau mai departe de locul în care ar trebui să mă aflu și să am încă o zi de viață fără conflicte”.
Literatura este pentru Cortázar o „deschidere a înstrăinării”, posibilitatea ca obișnuitul să înceteze a mai fi liniștitor pentru că „nimic nu este obișnuit dacă îl supunem unei analize tăcute și susținute”. Și asta în condițiile în care obișnuința aduce cu ea moarte. Jocurile memoriei, forța fantasmelor care sunt uneori mai puternice decât lumea, flexibilitatea realității sunt tot atâtea nuanțe și posibilități ale fantasticului.
Nu doar pentru fantastic face pledoarie aici Cortázar, ci și pentru umor în literatură, pentru evitarea acelui „zid al rușinii” pe care mulți scriitori îl ridică între literatură și viață, prin falsă sobrietate și seriozitate solemnă, punându-și gulerul scrobit odată așezați la masa de scris. Umorul este pentru Cortázar „joacă cu tot ce iese din disponibilitatea fluctuantă a lumii și creaturilor sale”. Și când este dublat de pătrunderea fără efort pe tărâmul ironiei și de ruperea de clișeele lingvistice – jocul prin care se dă ocol propriilor lumi se cere pur și simplu continuat. Zi de zi.
„uneori sunt mai mare decât calul pe care-l călăresc, iar alteori mă prăbușesc în propriul pantof și mă lovesc destul de rău, fără să mai pomenesc de efortul de a ieși din el, de scara făcută din șireturi”.
„Nu există sfârșit pentru acest interminabil început de fiecare”.
„Suntem mai mult decât suntem pentru că ne schimbăm, pentru că ieșim din lut în căutarea fericirii, a conștiinței, a picioarelor curate”.
„memoria seamănă cu păianjenul schizofrenic al laboratoarelor unde se probează halucinogenele și țese pânze inexplicabile pline de găuri, de cusături și de petice. Memoria ne țese și ne prinde în capcană, totodată, pe baza unui plan la care nu participăm în mod conștient; niciodată n-ar trebui să spunem memoria noastră, pentru că dacă are vreo însușire, aceea e tocmai de a nu ne mai aparține; își vede singură de lucru, ne ajută înșelându-ne, sau poate că ne înșeală pentru a ne ajuta”.
JULIO CORTÁZAR – Ocolul zilei în optzeci de lumi, Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Art, 2014
May 3, 2025
''Ripiombo nella consapevolezza di essere idiota, e del fatto che la minima cosa mi basta per sentirmi felice di questa vita incasellata''
Leggere Cortazar è sapere di non capire tutto, ma mettersi nella condizione di cogliere spunti che rimarranno anche latenti...per poi rispuntare - e unire punti - quando meno te lo aspetti. E in un libro come questo questo movimento è ai massimi livelli. Apre spunti, tra ''interstizi vivi''
----
''I fall back into the awareness of being an idiot, and of the fact that the smallest thing is enough for me to feel happy with this pigeonholed life''
Reading Cortazar is knowing that you don't understand everything, but putting yourself in the condition of grasping ideas that will also remain latent... and then resurface - and connect the dots - when you least expect it. And in a book like this, this movement is at its highest levels. It opens up ideas, between ''living interstices''
Leggere Cortazar è sapere di non capire tutto, ma mettersi nella condizione di cogliere spunti che rimarranno anche latenti...per poi rispuntare - e unire punti - quando meno te lo aspetti. E in un libro come questo questo movimento è ai massimi livelli. Apre spunti, tra ''interstizi vivi''
----
''I fall back into the awareness of being an idiot, and of the fact that the smallest thing is enough for me to feel happy with this pigeonholed life''
Reading Cortazar is knowing that you don't understand everything, but putting yourself in the condition of grasping ideas that will also remain latent... and then resurface - and connect the dots - when you least expect it. And in a book like this, this movement is at its highest levels. It opens up ideas, between ''living interstices''
December 11, 2025
La vuelta al día en 80 mundos es Cortázar en su modo más juguetón y brillante. Un libro elocuente, lleno de fragmentos y deliciosamente caótico que se siente como conversar con alguien que ve el mundo desde un ángulo mejor. Para mí fue como yappear con Cortázar sobre lo cotidiano: los encabezados absurdos de los correos, la idiotez universal, esos detalles mínimos que normalmente pasan de largo pero que él vuelve esenciales.
Cortázar mezcla humor, inteligencia y asombro en cada página, y te deja con la sensación de que pensar, de verdad pensar, puede ser también un juego. Es un libro que no se lee linealmente: se picotea, se brinca, se deja reposar. Y al final, te despierta una manera distinta de mirar lo común.
Cortázar mezcla humor, inteligencia y asombro en cada página, y te deja con la sensación de que pensar, de verdad pensar, puede ser también un juego. Es un libro que no se lee linealmente: se picotea, se brinca, se deja reposar. Y al final, te despierta una manera distinta de mirar lo común.
October 2, 2018
The freedom that Julio Cortazar makes you feel in his sixty –two writing short stories, surpasses any doctrine of the autobiography, personal reminiscences, or essays and poems. The life fragments, in which the personality and opinion of Julio Cortazar, are present around the inner child with “On Feeling Not All There” (see quote 1) , as much as in jazz in “ Clifford - Louis, super Cronopio - Around the Piano with Thelonious Monk” (see quote 2) , or through writers' critics in “to reach Lezama Lima” ( see quote 3), and evolve in fragmented narration with the strangeness of the narrator, always chosen, as in “On the short story and its environs”.
Displaying 1 - 30 of 72 reviews