Risipitorii, din unghiul meu de înțelegere, sunt cei care se consumă în oameni și evenimente cărora ei le acordă, temporar, elementul de esențial, dar care, spre nefericire se dovedesc trecătoare lăsând în urmă sentimentul fatal și apăsător de gol, de vid existențial.
Marin Preda, despre Risipitorii: ”Intenția principală a autorului, scriind această carte, a fost foarte simplă: el a vrut să comunice cititorului observațiile sale asupra vieții contemporanilor, și anume: el și-a dat seama că unii oameni exclud din viața lor sentimentul prieteniei, pe care îl sacrifică premeditat, pornind de la ideea că acest sentiment mai mult îi încurcă decât îi ajută în activitatea lor socială. Aceasta a fost o temă. O altă temă, a doua, la fel de simplă, poate fi formulată cam așa: în general, oamenii nu sunt cruțați în viață de suferință. Suferința nu e un lucru dorit, ea totuși vine. Autorul a cunoscut oameni care aveau față de acest fenomen o atitudine care l-a interesat: ei întâmpinau, de pildă, suferința, complet descoperiți. Ce însemna acest lucru? Că suferința care venea nu era pentru ei o surpriză, cu alte cuvinte, că întreaga lor ființă era deja unită și că mobilizarea forțelor sufletești era deja înfăptuită, într-un cuvânt, am descoperit sau mi s-a părut că descopăr un anumit tip uman care a început să mă obsedeze și pe care l-am conceput concret și propus cititorului spre a fi contemplat (sub forma unui personaj literar)(...). Iată deci cele două teme principale și cele două personaje menite să le poarte, e vorba, în primul caz, de doctorul Munteanu și, în al doilea, de personajul feminin Constanța.”
Fascinante au fost într-adevăr, personajul întruchipat de Constanța, însă mai puțin cel întruchipat de George Munteanu și mai mult povestea de dragoste dintre Valeriu/Vale și Anda rămasă nedezvoltată. Vale, așa cum îl percepe și criticul Ovidiu Crohmălniceanu ”își supune permanent actele unei severe analize morale”.
Obositoare mi s-au părut descrierile activităților profesionale din vremea aceea (anii 1952-53), cu detalii despre ierarhiile și responsabilitățile specifice membrilor de partid din spitale și uzinele metalurgice - cele două planuri principale de desfășurare a acțiunii. Un critic numește, pe bună dreptate, ”Risipitorii” drept ”marele roman al orașului socialist”.
O altă opinie avizată care îmi pare, surprinde mai bine decât confesiunile autorului însuși, substanța ”Risipitorilor”: ”Un bun roman psihologic, în care fiecare caz (personaj) în parte reprezintă o ilustrare a eșecului temporar sau a ratării posibile, acestea fiind, pentru Marin Preda, consecințe sau forme de manifestare ale risipirii de sine. De aici, desigur, și titlul romanului. Întreaga scriere este gândită ca o demonstrație a acestei simple axiome: ”Tinerii își risipesc, într-un fel sau altul, tinerețea fără s-o știe”. Principala cauză a acestui fenomen denaturat ar fi inefabilul psihologic, manifestat sub forma unui rău obscur al firii, care obstruează împlinirea de sine și care se poate manifesta prin acte sau acțiuni ciuntite, neduse până la capăt, prin crize personale, prin eșecuri anticipate sau programate în mod obscur. Scriitorul aglomerează mai multe cazuri, mai multe enigme morale sau psihologice, pe care le analizează, cărora le descoperă necunoscutele pentru a le găsi rezolvarea.”
...cu adăugirea că, din punctul meu de vedere, cititor avid, dar dezamăgit de final, eșuează în a le găsi rezolvarea (doctorul Munteanu, Vale) sau le găsește o împăcare într-o cale de compromis(Gabi, Constanța).